Drag cititor, sper ca simplele mele cuvinte să te poarte pe meleagurile fanteziei, în aceeași călătorie în care a fost și gândul meu cândva purtat, precum o frunză furată de vânt din crengile arborelui mamă, condusă în locuri în care nu ar trebui să meargă. Mărturisesc că este un joc periculos, riscant, fiecare jucător având cărțile întoarse pe față, însă, fiind un simplu muritor, am tânjit după acesta. Asta a fost prima mea greșeală. Te avertizez, dragul meu cititor, că ai să pășești pe un tărâm, unde va dăinui pentru totdeauna o bucată din inima mea, îngropată adânc în pământurile aspre formate din gândurile, visele și dorințele mele.
Blândele brațe ale soarelui îmbrațișau cu iubire grădina Palatului Barberini, plasat în centrul Romei, în vârful unui deal singuratic, bucurându-se de pacea care domnea pe această străduță din Italia. Vântul cald de toamnă era vrăjit de o serenadă melodioasă a pămantului către cer. El trecea prin porțile primitoare ale palatului, care trezesc o curiozitate în suflet. Palele vântului treceau lent pe lângă vechea clădire pentru a-i admira veșnicia. Fiecare cărămidă a acestei clădiri era înveșmântată într-o bucată de trecut, făcându-te să te simți ca și cum ai păși prin eterna istorie a Romei.
Deodată, briza s-a oprit, complet hipnotizată de frumusețea gradinii Palatului Barberini, care poate fi văzută doar cu ochiul artei. Acest loc părea smuls dintr-o poezie melodioasă sau dintr-un basm plin de magie. Aici măreața putere a timpului nu avea efect, iar grijile și fricile se lăsau purtate de vânt peste mări și țări. Sulițele ascuțite ale astrului gălbui intrau intr-o stare de melodie, dansând pe toată suprafața grădinii un dans nemuritor. Tolănite prin toată gradina, dormeau pisici, așteptând să fie lovite de dansul armonios al soarelui. O pisică neagră, puțin mai dolofană, se îndrepta, cu pași mărunți, spre mijlocul grădinii unde se afla o fântână. Era formată din zeci de bucăți de marmură sculptate în capete, care îmbrăcau diferite expresii faciale și sentimente. Motanul s-a oprit în fața fântânii și a început să bea apă din aceasta, dar și-a întors capul pentru a privi cum două figuri au intrat în grădina aceasta sacră.
În fața mea ședea minunata grădină a Palatului Barberini, iar în stânga mea, stătea ea, privindu-mă cu același sentiment de dragoste cu care am privit-o și eu pe ea. Înainte de a înainta mai mult, ne-am împreunat mâinile, semnificând că eu sunt a ei și ea este a mea, dar și inimile, trăind una pentru alta. Am început, cu pași mărunți, să cercetăm grădina, căutând sursa acestui farmec, cu care era presărat întregul palat. Cu cât am rătăcit mai mult pe cărări, cu cât am simțit mai tare efectul drogului suprem, numit și iubire. Se simțea ca o rază de soare rătăcită care îmi curgea prin corp. M-am oprit brusc, cuprinsă de dorința de a o privi în ochi pe fata de lângă mine. Înapoi m-au privit orbite albastre, părând vrăjite în lumina orbitoare a soarelui, dar nu mai orbitoare decât frumusețea ochilor ei, cu care m-a privit cu atâta intensitate, de parcă viața ei depindea de această scurtă secundă. Dansând un dans al soarelui, am picat împreună cu ea pe un petic de crini albi, însă în acel moment, în grădina Palatului Barberinii, conceptul durerii sau al timpul era de mult uitat. Ea mi-a trimis un zâmbet jucăuș, uitându-se cu acei ochi albastrii ai ei în ai mei și am simțit cum mi se rupe o bucată din inimă, rămânând pe vecie să zacă în această magnifică grădină, unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Această amintire va trăi în continuare în aceste litere și sper că și în sufletul cititorului ca să nu fie luată de vântul nemilos.

[aș aprecia păreri dacă aveți]