La Paște am fost la Tony. Am pocnit ouă, am flendurit bunătăți, am băut cafea, apă minerală… Am zis bodaproste și am promis chiperi umpluți, la Blajini.
– Cu ce-i faci? – întrebă un mesean, râgâind cu gușa plină.
– Cu ce a da Dumnezău, răspunsei, cu juma de gură. – Eu… numai cu macră de vițel, tocată, multă… – preveni meseanul.
– Eu… numai cu pui galben, casero (de casă)…– strigă altul. Boroganu, și el acolo, tăcea, probabil nu auzea, ceva reflecta…
Toni, știindu-mă ca pe el și mai bine, intra în pământ de rușine…
”Pui de casă, galbeni?.. O ghioagă de la mine pomană!..” – mă revoltam eu în sine, traversând zebra de lângă casă.

Vineri, trecui pe la Tony.
– Ce faaci măă..? Mai umpli ardeei?.. Am văzuut la pakistaani… – rooșii, frumooși…
– Umplu, duminică, să fie pe luni la Blajini. Dar, să caut niște amărâți… Cu umflații nu se face pomană, Toniță, nu-i primită…
– În Valensia, lângă autogară, pe Rio Seco, spre amurgite, mișună… – E razonabilă varianta. Ai talent!.. Acolo plec luni, cu șiaunu.

Duminică dimineață am vizitat ” Gurmano Argentino”. Am luat ceafă, de porc, două kile, ieftină și grasă… – în ciuda puiului de ”casă”, galben boit ca din rasă aleasă. Pe drumul înapoi am procurat ardei la pakistaní, orez la marocani, rădăcini la mohicani.
Oala mică și cianu vîrfonat făceau din ochi la ora de înfulecat, dar pofta se îndupleca, ceda.., Blajinilor în voie le intra. Am hălit ceva la îndemână și am plecat la tipica-mi plimbare, lăsând chiperii în cruzimea lor să fure din a gustului sumare.
Traseul, bună parte în afara Torontului, mă opri cu ochii în părăsita livadă citrică, unde ani la rând adunam lămâie ca aurul, în buzunare. Între pomii încărcați, și cei descărcați, zării mișcare. Am intrat. În mijlocu livezii îndesite cu ramuri și tufari în plină anarhie – genți, rucsacuri... ” Ia să văd, poate nu mai alerg la Rio Seco…” – îmi veni ideea, cu grija la pomană.
Lângă mormanul de baule (bagaje), un domn în costum și pălărie largă, la cravată, alinta anghiboate. Avea părul negru-argintiu, lung lăsat pe umeri; barbă rară, lină, pieptănată, mai mult căruntă decât argintie, la capete parcă mușcată… Alături, pe un ciot de ram, în aer spânzura mantou bancar, lucindu-i guler, mânecă și buzunar.
– Nooo... Ce furișat m-ai prins! – șopti seniorul ca într-o doară, în gură cu doi dinți și un capăt de montură, zărindu-mă după o tufă de spinoasă mură.
– Nu te ai pierdut, doar ai vorbit în limba mamei care te a făcut. Ești ardelean?
– Făgărășean, cu sânge de oltean și moldovean.
Ai mei străbuni fideli nu s-au vândut nici lui Traian…
– Ți-e graiul curgător, fără măsele-n gură.
Ai fost călit în jarul bardului fugar, cu atâta rimă?
– Poet mi-au zis, la vremea de zburat în aventuri.
Am publicat roman în versuri, poezii, broșuri…
– Dar lumea nu a cumpărat… Așa-i?
– Asa a fost… Apoi, de pene și cerneli m-am înstrăinat.
Nevasta m-a lăsat, în casă de bogat s-a aciuat…
Acum trăiesc unde mă vezi…
– Aici ești singur, ai pe cineva?
– Suntem cohorte.., avem și capii luminați.
Ei nu împut Natura, nu aleargă pe urlați,
ci la Brussel, Haaga… varsă amăreală de soroc.
Avem al nostru Om și-n onu, la nev york
– baron gruzin, anapoda astut și calculat,
cu-n ochi, pe gât îți scoate și ce n- ai mâncat…

– Aici-aici, suntem o gloată, la noapte vine toată.
Avem români, un rus Ivan, hohol Bogdan,
Ricardo Castelian… Dăunăzi s-a înrolat american,
de bombe zdruncinat într-un aul de lângă Pakistan.
Lipsește grec, evreu, armean, și un demn basarabean.
– Sânteți atâtea mândre nații… Cum de vă împăcați?
– Orgoliul e mare lux între ai noștri frați repudiați.
– Un Adevăr ciudat… Egoul moare odată cu al său jurat…
Avem de spus, de ascultat.., că lumea încă-i câmpul de arat.
Sânteți creștini?
– Păi da! Americanul e budist, când vrea.
– Bine. Luni îs morții…Fac pomană pentru banda ta.
– Va fi primit… Mihai îmi zic... Ași întreba ceva.
– Curaj, bătrâne, nu te oftiga!!!..
– O baie, în fugă, mâine, s-ar putea?..
– Clar că da!!! Vom conlucra cu cineva…

Părăsind livada, cu ochii în lacrimi, n-am mai sfârșit promenada, am zburat la Toniță. El, singur acasă, cu nara în bere, cu răbdare de titan m-a ascultat de-a fir a păr. Apoi, din ochii milostivi scăpând o lacrimă amară, din tot gâtlejul a strigat, cum nu-i capabil un stricat: Nu fi tâmpit, Valerule!!! Aici îi băim, îi tundem... – Pe toți laolaltă!!! Pun băieții mei în funcțiune… Îi hrănim, îi servim…– Boierește!!! Aia va fi odată pomană, Valerule!!!..

Luni, în ziua Blajinilor, către amiază, Tony a ticsit ograda cu bărboși. După baie, am plecat la limoneră, cu două mașini încărcate. În mijlocu livezii s-a întins poiana sufletului. Ce era acolooo!!!.. Aparte de chiperii umpluți care, de facto, doar stârniră generoasa fire umană::: piftie, ciorbă de burtă, cozonaci, afumături, băuturi… De mai era și inimosul Sușeveanu Ionel, cu telemea la greu și doi cârlani la țeapă… Mai încăpea între copaci un castronel cu apă??? Mititelu!.. Precis că sughiță și el pe la a Dornei Vatră, unde zvârlitu-i zar pică în ciaunoi de șatra.
După ospăț, în curajul vinului, s-a încins vorbăraia. Eram eu, Toni, Boroganu.., și nouă boschetari, cu poetul zece – curați, aranjați, parfumați, sătui.., și ceva afumați. Grăiau toți odată. Doar unul asculta – Ricardo Castelian. Ce căuta el, spaniol-spaniol, cu ochi de profet..,în livada aia gălăgioasă??? Din pura curiozitate, l-am distras de la mulțime, poate-mi spune care-i era historia ce-l aduse unde nu trebuia. Omul a vorbit zgârcit, mare lucru nu a povestit. Apoi s-a retras, sub un pom aparte.
– Tace? – întrebă poetul Mihai, prinzându-mi intenția.
– Tace. Are chiatră pe suflet.
– Ai dreptate. Toți am suferit. Dar el – mai!
– Tu, ca poet, în mare, mi-ai zis ce ai pățit. Dar alții?..
– Noi aici ne-am găsit, ne-am ales… – cu studii, conștiință, principii, duh.., fără droguri și abuz de alcool. Doar așa mai respirăm. Uniți, suntem o putere…
– Cu așa dotări, omul trăiește la casa lui, în condiții normale…
– Noi suntem Noii Protestanți. Avem partidari în toată lumea…
– Și care vă e subiectul – regimul, justiția, poliția ..?
– Putrida societate, în ansamblu. Ea dă naștere regimului, ea îl face injust, avid, abuziv… Toți ai noștri, într-un mod sau altul, au fost loviți tare de instituții executive statale, de fapt – sociale.
Un român din ai noștri, în România, acum 20 de ani, și-a vîndut casa și un rinichi, să-și trateze nevasta de cancer. Nevasta, nu a scăpat. Autopsia a demonstrat diagnostic fals. Medicina îi tăiase din ficat, îi băgase chimio expirată, pastile ”suedeze, franceze…” Și-a îngropat nevasta, a plecat din țară, a căzut în depresie și nu s-a mai ridicat, până am dat noi de el.
Altul, tot român, a făcut pârnaie 12 ani, fără omor, doar apărându-și fratele care, apoi, în judecată, a falsificat mărturia, pentru bani. Si-a fândut fratele, datorită căruia azi trăiește, huzurește…
Rusul Ivan, cu firmă solidă în primii ani de capitalism sălbatic, a rămas fără familie, bandiții i-au răpit-o din cauza banilor. A găsit-o un băiat de vânător, îngropată în pădure…
Ucraineanul Bogdan aruncase granată în vila primarului, care-i confiscase două hectare de teren urbanizat, cu bani grei de Bogdan cumpărat. Granata nu a explodat, el a fost condamnat, la 25 de ani… După 15 ani de închisoare, odată amnistiat, Ucraina nu i-a mai trebuit, nici om nu s-a mai făcut. Doar cu noi și-a revenit.
Americanul, bătut în cap de bombe, s-a masturbat în piața pentagonului, ziua amiaza mare, ca protest… Noroc de el, dacă se mai și urina… L-au dus la psihiatri. A evadat, și nu o dată. Apoi a părăsit patria. Cu pensia americană de invalid, aici ar trăi îndestulat, dar e amarnic de încâlcit în proteste . Parte din pensie alocă la contul nostru, restul trimite în Serbia, la veterani. Avem și alte istorii, dar spaniolul…

Ricardo e cu pagină aparte. A fost bine crescut, corect instruit, a absolvit facultate… S-a căsătorit în piscul fericirii. Lucra avocat. Cariera-i avansa, de fisc și de soție bani nu ascundea. Beneficia de imponenta-i reputația , de familia sănătoasă, două mașini, casă mare și frumoasă... Din proptia-i natură sincer și onest, nu fabrica scheme legale, deși tentațiile în jur mișunau.
Totuși, odată, din pură confiență, fu el implicat în dosar misterios. Se trata de fraudă bancară la nivel de milioane, cu urme pierdute în Elveția, Panama și alte ofșoruri. În final, buroul a pus procesul pe labe. După verdictul anunțat în a banului favoare, un pătimaș al fraudei anulate a blestemat banca, procurorii, apărarea și tot ce triumfa în sala dreptății. Ricardo, și el cu sumă consistentă onorat, în miez de noapte s-a confesat. Cui, dacă nu ursitei?

Acea ursită, din milenară viță sărăcită, iubea confortul de prisos ca o vrăjită. Dar soțul o vedea perfectă cum era, că îi plăcea de ea, o adora, o alinta… și cum să cheltuie bănetul nu știa. Exact atunci, în Zona Unu, vilă influentă se vindea – urgent, cu banul jos și mai puțin decât costa. Tot atunci a fost văzută, cercetată… Apoi – la două zile achitată, (în taină de notar) pe numele iubitei registrată. Ursita lui Ricardo înflorea, peizaje de amor picta în dormitor, la ora micului dejun, cu adamante-n dulcea gură îi zâmbea…
Trecură anii de îmbelșugat avânt, amorul persista-n imagini, poate și în gând. Rici dirija barou de avocați, ursita-i două case guverna, mobile schimba cînd moftul o trăsnea… conturi îngroșate subția.

La plecarea tatălui în altă lume, lucru cert și inevitabil, părinta lui Ricardo rămase în casă ridicată înainte de Franco, singură. Unicul urmas, cu două cealete (case mari) în care fluiera vântul, nu s-a încumetat să-și lase mama abandonată, că o iubea și ținea mult la ea. Într-o zi (când ursita proceda baie mohicană în oraș), ca surpriză plăcută familiei, a adus-o la el acasă, a cazat-o în cameră de parter, i-a pus la dispoziție necesarul, a servit-o cu supă caldă și a plecat la barou, lăsând-o în saludabila tăcere a casei în care încă nu murise nimeni.
Seara, odată întoarsă de la băi, ruptă la oase, ursita a dat cu ochii în soacră. S-a apucat de inimă, parcă-i intrase baba-cloanța în casă…
Multe zile fripte a înghițit Ricardo până a-și îndulci consoarta – cu mantou din crocodil, cabriolet de ultim țipăt, almaz din ăla purpuriu…
Pacea a durat un an, cât bătrâna s-a ținut fermă pe picioare. Apoi a pornit amețeala, scleroza, insomnia… Suferind mai mult din sfială, nedorita soacră s-a cerut dusă la casa ei. Feciorul a zis Nu!!! Nora s-a bosumflat, mai rău ca prima dată. Iar s-a încins irosirea de bănet. Ursita, când iaca/iacă să cedeze mângâierii, a vărsat scântei, rece declarând că soacra îi distruge căsnicia. Fiică-sa, una la părinți, deja adultă, a susținut-o, înăcrită la față (între altele) zicând că vila tare miroasă a bătrânețe stătută. Auzind-o, Ricardo, înghițind nodul obidei, nu a contrazis-o, încă văzând-o copilă. Disputa dos contra uno a durat zile și nopți.
În final, soacra a ajuns la rezidență temporală. Vinerea, feciorul o ducea acasă, o hrănea, îi ținea de urât, o corcolea cu ceaiuri, dulciuri.., iar duminică seara o ducea înapoi. Nora cu nepoata, sufocate, nici buna ziua nu-i dădeau. Și astă comportare durat.

În rezidență Bătrâna lâncezea, acasă, cu feciorul sub coastă, prindea la viață. Singură mergea, afară se plimba, in cada naltă a băii urca…
Odată, a căzut, în baie. – că alunecase, că se poticnise, că amețise. Nu mai contează. Ricardo imediat a alergat în ajutor, soția călcându-i urmele. Bătrâna, întinsă în baie, privea tavanul cu vădită nepăsare. Sub capu-i lipit de podeaua faianțată se prelingea șuviță de sânge. Ricardo i-a vorbit, a încercat să o ridice… Bătrâna tăcea, nu reacționa… A fost chemată salvarea.
Ricardo a plecat cu mamă-sa. Ursita a rămas, cu fiica.
Bătrâna, în comoție cerebrală, a fost internată, și feciorul sub coastă. A douăza Ricardo a revenit acasă, frânt. În prag, doi polițiști l-au reținut, l-au împins în mașina lor și l-au cărat la comisariat. În baza unui denunț comun, depus de soție și fiică în ziua de internare a bătrânei, poliția l-a calificat de suspectat în diverse comiteri de violență generică (în familie) și i-a interzis categoric să se apropie la 200m. de casă, cât și de femeile familiei, indiferent unde s-ar afla ele, până la decizia judecății. Ricardo a rămas trăsnit, dar nu a protestat. A semnat notificarea informativă și a părăsit comisaria.
Afară l-a apucat o durere de cap nebună, tremura ca varga… A oprit un taxi, a urcat, dar nu știa unde pleacă. In casa lui nu putea intra, nici în a soției, nici măcar în cea de copilărie, că fusese vândută după mutarea bătrânei, la inițiativa aceleiași soții. Și-a cerut scuze, a ieșit din taxi și, încă tremurând, a luat-o pe jos aiurea. Un nod cât pumnul îi amorțea gâtul… S-a oprit la primul bar, să bea apă. La o masă, pereche fericită se pupa în gingie, la alta ședea un bărbos posac, și gata.
Era duminică seara, aciuata lume nu mai căuta veselii. Distracții nu-și dorea nici Ricardo. Neapărat trebuia să contacteze ursită, dar nodul în gât persista și după apa băută. A tras el un whiski dublu, a scos telefonul… Ursita nu răspundea, nici fiica. În schimb l-a sunat coleg de barou, amintindu-i că luni aveau proces. Șeful a confirmat nota și a închis. A repetat dublul whiski și iară a sunat familiei – de multe ori și în zadar. Telefoanele ursitei și a fiicei au tot rămas ocupate, poate blocate… Atunci a fost, când Ricardo a presimțit ascunsa trădare, poate ani mocnind în sânul familiei exemplare.

– … Și eu bănuiesc un final tragic, foarte stresant. Oprește-te, Mihai, te rog, o singură minută… – Borogane!!! – strigai eu în toată livada. – Unde ești? Vină oleacă la mine!
– Care-i trivoga? – întrebă Tolean mai-mai în șoaptă, alături, pământului lipit sub un măslin demult necurățit. Ascuns și mut, banditu asculta de la început.

– În urmare, continuă Mihai, suspectatul nu a reușit să schimbe o vorbă cu soția și fata, nu că să le mai ceară explicații la josnica denunție lipsită de argumente. Pe mamă-sa nu a mai văzut-o. După zile de spital, în starea-i de incapacitate mintală, a fost întoarsă rezidenței, definitiv, la decizia nepoatei ca unică rudă în dreptul de a-i soluționa problema. Devotat dreptului spaniol, Ricardo călăuzea baroul, el însuși încărcat de procese penale. Locuia în hotel, mânca în restaurant, nu bea, nu fuma.., în plina-i rațiune aștepta.

Judecata s-a celebrat în pripă și cu ușile închise, ținându-se cont de specificul statut laboral a inculpatului. S-au prezentat Ricardo, ursita și fiica. Bătrâna, în stare de neadecvată, nu a fost chemată. Din gura soției, și a fiicei, Ricardo a aflat că ele ani la rând au fost de el psihologic maltratate, și nu doar ele. Însăși propria-i mamă, în a lor cazuală prezență, deseori cădea pradă violenței unicului fecior… Ultimamente, tot mai des o maltrata și fizicamente. O aducea de la rezidență nu din simțuri nobile, ci să-i danseze în ambiția lui. Ultima dată, a intrat în baie și a împins bătrâna cu ură, că punea prosopul unde spunea el. Ea a căzut… în comă cerebrală…

Către ora mesei, judele a dat cu ciocanul. Fetele au rămas în casa familiei – cu mobile de nuc masiv, iatace de sultani, bazin, mașini, chiloți cu frână… și la conturi bani. Aparte, odată ce nu lucra niciuna, judecatul, din generosu-i venit laboral, era obligat să le întrețină cu minimul de existență, să achite serviciile comunale ale casei… și să nu le înspăimânte cu apariția, câ de imperios nu i-ar fi motivul. Aparte, ursita rămase cu vila, apartament în zona Arte Frumoase, biguterii un sac… și cine ar ști încă de care almazuri pilite în ardoarea amorului conjugal.
Pedepsitul (același Ricardo) s-a ales cu zece mii amendă, mașina, două geamantane, conturi goale, interdicții, obligații, larga stradă, trotuare, marea Libertatea-n parfumata-i floare… și un marasm în stil ”ciocănitoare”.

– Auzi, Borogane, ce canalii ține pământul? Da tu… – țîgani fără obras, râsuri, ticăloși… – zis-am eu ca înadins, poate-l slobod pe Tolean din a lui veche obidă. – Degeaba te sufocai tu că ratasei judecata, aș zice eu, înarmat cu istoria lui Ricardo. Carmelita avea 2 martori, feciorii, tu nu aveai niciunul, ca și Ricardo . Dacă din el – spaniol, om văzut, avocat cu barou, prezent la proces… – praf și pulbere s-a ales în judecată… Ce s-ar fi alesdin tine, în prezența ta?
Tolean a tras aer mult, cu semne de oftat, apoi a expirat ca omul împăcat.

– Ricardo s-a ținut în mâini câteva zile, cu greu – continuă Mihai. – Obida îl mânca dinăuntru. S-a înnădit la dublul whiski – unica-i vremelnică uitare. În două luni de chinuri și stagnare, baroul, gâfâind a ruinare, a consimțit o nouă administrare…
Prima dată l-am văzut pe Ricardo lângă Consum, la zece noaptea scormonind în tomberon pachete. A doua ocazie a fost la Rio Seco, după care ne-am făcut prieteni.
– Mai departe e clar… – zise Boroganu cu siguranță, iară oftând în lăuntru-i atins de ftizia morală.
– Nu, încă nu e clar! – pară Mihai cu voce înăsprită, în ochi arzându-i licăr de ispită.
–… Ricardo a stat cu noi, la boscheți, o noapte, două… Venea seara, cu pachete de la Consum… Bea cu noi, mânca, ne asculta... apoi pleca. După o săptămână de vizite a dispărut. A revenit după trei luni, înaintea ploilor de toamnă, fără semne de amărât, cu încă doi – bomji (rus.), adică boschetari ruznaci, unul Ivan și altul Bogdan. Au adus mâncare , băutură, țigări, pulovere noi-nouțe… – din partea unei organizări apolitice, în cadrul căreia Ricardo apăra interesele fraților de soartă blestemată, rândurile cărora se îndesesc pe zi ce trece în ”justă propășire” socială.
Ricardo a fost mai tare ca noi, s-a ridicat… Are casă, masă, lucru de avocat... cu noi doar face voluntariat.
Atâtea nelegiuiri legale bântuie în lumea asta… Aparte, în lumina aprigei riposte sociale, statale și pur jurisprudențiale, cu noi eforturi dirijate contra macismului spaniol, ipocrizia feminină se lăfăiește în prosperare…

– De ce v-ați oprit anume în livada asta strâmtă, cînd Spania are atâtea păduri, lacuri.., case în munți, abandonate.., întrebă Tolean mirat, ghicindu-mi subita nedumerire.
– Suntem în tranzit, de o lună călătorim… Dacă ne aciuăm la loc uscat și cald, cu minim de existență oferit de societate prin caritas, crucea roșie… protestul pierde valoare. Avem pribejiști în toată țara, dar numai repetatele dislocații ne fac văzuți drept fructe ale rodoasei putrefacții sociale…

Discursul poetului Mihai a luat sfârșit, s-a terminat și ospățul. Noi am plecat pe la case, bomjii și boschetarii au rămas.
A douăză, devreme, ieșii să dau târcoale câmpilor. Limonera pustia în luciul frunzelor înrouate. Între rânduri, în copaci, sub copaci... – zare de hârtie, pungă despoiată… Măcar un muc de țigară să observ în iarba lățită… Halal!!!..
Dar… Gura lumii… – Cine o astupă??? Până și azi răsună clopoței în zvon: că la Toniță-n baie, casă… și-n șopron, cu ouă împușcă paraziți de boscheton.