poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1181 .



Țipătul înalt al gâștelor sălbatice - fragment
proză [ ]
Epica entropica

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-03-08  |     | 



Am ajuns la destinaţie. Până la urmă, habar nu am de ce am venit, dar câte din acţiunile jivinei-om sunt raţionale? Lume pestriţă, mişunând încolo şi încoace fără rost, fără ţintă. Se perindă pe la tarabele înşirate pe marginea străzii principale. Cercetează, pipăie, evaluează. Unii cumpără fel şi fel de fleacuri, alţii lunecă inerţial în şuvoiul biped, pe alături. Un clinamen de trupuri nonvolitive. Am, din nou, sentimentul acut că hazardul dirijează, din umbră, supa primordială a iraţionalului. Au venit să se trateze de diverse. Câţi din ei, chiar pentru asta? Şi, din aceştia, câţi având convingerea că apele alea chiar îi întremează? Nici eu, măcar. Paleative, furnizoare de iluzii relaxante. Mă rog, admiţând că apele din izvor ar putea avea virtuţi tămăduitoare, iute-iute au fost confiscate de către grangurii capitalismului sălbatic, grăbiţi să pună lacăte la robineţii de curgere, pentru a-şi colecta drepturile de proprietari hulpavi, iviţi ad-hoc, din hăţişurile unei politici a-tot-acaparatoare. O adevărată poliţie super/vigilentă bântuie duhul staţiunii. Normal! Apa curge, paraua se adună cu nemiluita. Cu un efort investiţional hilar, însoţit de unul administrativ leşinat. Câteva cişmele electronice, prevăzute cu nişte carduri de acces, şi gata: afacerea prosperă în progresie geometrică! Nici nu mai fac socoteala, în gând, cam la ce sume se ardică profitul limpede curgător al jmekerilor mulgători de duh pământesc. Aş putea să-mi încâlcesc traseele neuronale cu ditamai cârnatul financiar. Observ, doar, că s-a modernizat şi obiceiul divin, de cărat al apelor! Pentru morţii vii, de data asta, care, prevăzători, îşi creează provizii întru eternitate. Păi ce, eternitatea nu costă? O comercializează ei, popii, la preţ cu ridicata, sfinţind-o cu busuiocul, darmite laicii, mai puţin liturgici şi vag temători de flăcările iadului!...

Mă face să izbucnesc în râs refrenul unei melodii, care răzbate peste capetele mulţimii: a-paaa, a-paaa, a-paaa!... psalmodiază cântăreaţa, într-o ironie ivoluntară, perfect adaptată realităţii văzute şi nevăzute. Are dreptate, da! Toate-s diluate, lunecoase... o apă. Şi-un pământ!... Dar textierul uitase de continuarea firească a reflecţiei pusă-n cântec.

M-am amestecat o vreme prin furnicar. Nu pot să asimilez ideea de mulţime. Nu reuşesc să mă integrez. Aceeaşi imposibilitate de a înţelege diferenţa dintre ceilalţi şi sine-mi. Segmentul de separaţie netă, inflexibilă mă copleşeşte. Mă simt singur şi izolat în burta unui uriaş miriapod năuc. Care-s motivaţiile gânganiei aflată într-o înnebunitoare agitaţie, care-s scopurile micro/vietăţilor din burta ei? Care-s ale mele? Dacă aş avea vreunul...! Şi când anume s-a rupt această punte de legătură între conştiinţa participaţiunii la un fel de întreprindere cosmică, unică şi irepetabilă – implementată într-un cod nescris al perpetuei frământări omeneşti – şi spiritul meu de dreptate şi onestă socotinţă a realului, decuplat definitiv de la respectiva întreprindere? O spun, vinovat: nu ştiu! O, dar cine ştie cu certitudine care îi este rostul în acest conglomerat inform de cugete răzleţe? Văd şi judec. E ultima reprezentare existenţială, simt asta, înainte de fatala sfărâmare. Care, fie şi peste un secol, peste mai multe sau peste milenii, tot se va. Iluzia bio/tonică se comprimă până la infinitezimal, când stai să chiteşti cu luciditate. Conştiinţa dureroasă a efemerităţii face dintr-un om un mecanism dezasamblat, fără nici cea mai vagă speranţă de reciclare. Conştiinţa?! Iar vorbesc de lucruri sfinte!

Nu sunt fumător. Dar am prins, din întâmplare, un pachet de ţigări şi-l violentez cu o frecvenţă demnă de un maniac. Scrumiera a devenit neîncăpătoare. Mirosul de tutun, agresiv. Mă agit, surescitat de un demon obscur, devorant, şi scriu.
Scriu ca un nebun, de parcă azi este anunţat sfârşitul lumii şi eu nu am terminat de comunicat nimicniciei gândurile ce mă frământă. Fărâmiţez cuvintele ca un drug de moară, uitat în scocuri, care macină şi macină şi macină neîntrerupt. Scriu în alertă totală, parcă scăpat din temniţa tăcerii. Ce mi-o fi venit? Dacă aş continua la fel şi dacă aş avea un plan – deşi sunt tot aşa de spontan ca o ciocnire atomică – cred că aş putea da gata un volum de cinci sute A4-uri, în câteva săptămâni. Dealtfel, ce nebunie incredibilă!... am numărat paginile înnegrite până acum, în cca. doi ani. Sunt peste trei mii. Fel şi fel de bazaconii. Unele stârnite de împrejurări incitante, altele impunându-se de la sine. Hotărât lucru: ori e de bine, ori e de rău! Să vedem. Dacă mai am timp...

Ciudat, de o mie de ori ciudat! Şi umilitor, în acelaşi timp: parcă aş fi o marionetă, mijlocitoare de cuante conceptive, venite de undeva, din spaţiul extra/corporal! Nu, nu sunt nici mistic, nici spiritualist, nici alte alea. Sunt doar complet bulversat de ceea ce simt.

Mă uit în jur şi nu văd nimic. Sunt eu orb sau realitatea este înfiorător de informă şi parşivă: are un singur chip, machiat în o mie de variante mincinoase? Nu mai insist. Filozofie de trei parale, barbotată – mai mult sau mai puţin academic – într-o vociferare general-inflaţionistă, de către „marii gânditori” ai umanităţii suferinde. Un cor de glasuri răguşite, vocalizând anarhic într-o simfonie a cărnii confuze. Umanitate dispusă în permanenţă la retorici gratuite, complet paralele cu gândurile ascunse ale materiei devoratoare.

Materie a cărei legitate intrinsecă este absolut imprevizibilă şi indescriptibilă. Un sufleu indigest de vorbe căutate, îmbâcsite, colaterale au pretenţia semeaţă că rostesc Adevărul. Aş! Existenţa, în general, şi viaţa, în particular, bolborosesc deopotrivă, discordant, în mormanul acesta de destine naufragiate, gravitând pe cu totul şi cu totul alte coordonate, pe alte trasee subterane, prin alte labirinturi întortocheate. Şi, cu toate insemnele Ariadnei lăsate-n urmă, nu ai cum ieşi la capăt. Aruncaţi de colo, colo, ca nişte jucării comice ale hazardului, sfârâim deasupra jarului aspiraţiilor noastre nebuneşti, asemeni unor peşti vii, aruncaţi, în chip sadic, pe grătarul unui week-end pantagruelic.

Am coborât cu gând să-mi fac rondul terapeutic. Prezum să fiu mai minuţios, să investighez împrejurimile, să încerc a le fixa în minte. Lucru pe care, aerian şi indiferent la agitaţia colaterală cum sunt, nu prea-l făceam. Mi se părea, mi se pare încă, o îndeletnicire de contabil nărăvit în meserie, care mânuieşte virgule derizorii. Totuşi, să încercăm.

Rău! Prima imagine e dezolantă. Făcută, parcă, să-mi taie elanul descriptiv. Într-un cărucior de handicapat, o fiinţă incredibil de contorsioantă! Prin recul, mă contorsionez şi eu în forul interior, oripilat de sancţiunea înfiorătoare, absurdă a destinului. De ce astfel de accidente genetice? De ce? Cu ce e vinovat un genom conceput aleator de a trebuit să fie astfel împleticit, desfigurat din pântecele matern. Creatura ajunsă fiinţă – oh, sună monstruos, ştiu, dar realitatea e şi mai monstruoasă! – are o aparenţa unei rădăcini de arbust sălbatic, răsucită anarhic deasupra pământului, în căutare disperată de nutrienţi. Imobilizat în vehiculul ajutător cu nişte curele, ca să nu se răstoarne pe asfalt, picioarele îi erau aduse, de-a-ndoaselea, către cap. Trupul doar i se ghicea în informul şi ipoteticul desen al alcătuirii. Bărbia părea sugrumată de un ştreang imaginar, astfel că avea capul dat pe spate, până, hăt, peste ceafă, de unde, cu un efort supraomenesc, încerca să-şi îndrepte ochii către înainte. Un fel de înainte recurent, de parcă lumina i-ar fi invadat cristalinul printr-un labirint aerian, curbat până la rupere. Genele-i vibrau spasmodic, iritant. Fiinţa avea faciesul unui debil mintal. Oare – mă întrebam – o astfel de entitate destructurată ar putea să mai aibă vreo fărâmă de conştiinţă? Şi dacă ar mai avea, ce şi-ar putea dori? Ce speranţe, ce idealuri, ce credinţe să-i anime vibraţiile interioare, gândurile exilate în perimetrul blestemat al trupului? Or trece toate acestea de pragul liminal al celei mai reduse percepţii? Dar, oare, putem vorbi de conştiinţă perceptivă? Sau doar de o con/ştienţă pur vegetativă, generică, univoc erectilă? De la stimul, la răspuns reflex. Nu. Pare im-posibil să fie pe deplin prezent. În niciun caz nu e locuit de conştiinţă, adică genul acela de vedere a sinelui, pe care o distinge şi concepe un om, zis normal. ...Zis: normal!

Şi, deodată, îmi sare în minte o altă imagine. O, nu! contrastul e mai mult decât bulversant. Pronunţ numele în gând şi simt că demonul sadic al judecăţii mă face marţ: Hawking!! Un alt contorsionat. Dar... genial, de data asta. Spirit... materie... formă... realitate – noţiuni amestecate într-o şocantă enigmă înalt-cogitativă, mi se relevă pe diafilm, fulgurant. Amuţesc complet, în confuzia totală a evaluărilor mele sumare. Sinistră realitate, sinistre sentimente reflectate în coşul pulsativ al pieptului! Renunţ iute la rond şi mă ascund în cameră. Evadez. Mă cufund într-un somn vinovat.

Azi am fost relativ indisponibil. O durere atroce de cap m-a chinuit toată noaptea. Spre dimineaţă s-a mai atenuat, dar lipsa somnului şi coşmarul produs de burghiul pulsatil, înfipt în tâmple, m-au epuizat. Aşa că nu m-am putut ţine de cuvânt. Am ratat exerciţiul retoric, programat să se petreacă musai. Totuşi, mă tot gândeam la ce am zis ieri, relativ la procesarea narativă a împrejurărilor, a evenimentelor, a implicaţiilor pe care le presupune derularea lor. Metafora contabilului acribic, de care am mai vorbit. Hei, personal, dacă aş fi fost scriitor – mă rog, în accepţia temperată a termenului – mărturisesc: cu greu m-aş fi putut supune rigorilor stricte ale descrierii. Mi se parea fi o prestaţie complet inutilă faptul de a inventa realul, pe care, apoi, să replici, împachetându-l în noţiuni echivalente. Indiferent de stil, gen de prelucrare, capacitate de sugestie.
Oricum, varianta cea mai succes, pentru un scriitor, este aceea de a măguli spiritul comod al cititorului, de a-l ademeni în zone relaxante, de a-i servi zahărul festiv al binecuvântatelor carnavaluri virtuale, dopându-l cu iluzii recreative. Ca o compensaţie suficientă pentru viaţă, în marea parte a desfăşurării ei, imprevizibilă, şocantă, încrâncenată, furnizoare parşivă de capcane diabolice. De la destinele relativ mediocre, până la cele mai complexe, mai perceptive şi mai implicate în încrengătura abrazivă a evenimentelor, toţi au nevoie de mici pauze de reşarjare, de primenire a speranţelor, de mici picături de euforie levitantă. În niciun caz de ridicarea nivelului de angoasă. De asta cam ţine seama scriitorul, în nouă cazuri din zece. Tot ceea ce induce stări încurcate de moral şi umoral, dubii valorice asupra statusului său social, ori complicaţii existenţiale, cititorul rejectează fără prea multă ezitare. „Fii şugubăţ, flecar, seductiv cu mine – îi zice el scriitorului – ademeneşte-mă în free-landul propriilor mele dorinţe, serveşte-mi miraje pe pâine, inundă-mă cu satisfacţii regenerative. Nu mă speria, nu-mi tăia cheful de viaţă, minte-mă frumos!
Poţi încerca un astfel de exerciţiu? Poţi coborî din chilie, lăsându-ţi în şifonier pelerina de vreme rea şi îmbrăcând, în schimb, vesele şi vaporoase straie festive, ca un slatimbanc cu zâmbetul zugrăvit pe față? Poţi amesteca, din nou, bilele şansei, privind înainte, binevoitor şi siderat, realitatea cea inspiratoare? Poate că nu vei mai nimeri varianta falimentară, cine ştie! Eventual, chiar dacă nu e prea reprezentativă Doamna Realitate în privinţa asta, să încerci, în ciuda nepotrivirii, a o coafa mumos. A-i acoperi adâncile riduri cu ceva sulimanuri. A o împopoțona în voaluri fermecătoare, pitoreşti, exotice. Să o faci înnebunitor de captivantă. S-o pui să evolueze la bară, pe scena tragic/comică a nevoii de spectacol erotic optimist.
Poţi?

Atunci, am stat şi am gândit dacă cineva se poate socoti invulnerabil pe lumea asta. Sau, mai mult, dacă e cineva care se închipuie a fi astfel. Un infailibil de circumstanţă. Sigur, nu acum îmi pun prima dată problema, dar, profitând de hotărârea de a-mi nota cam tot ce-mi trece zilnic prin cap, aş vrea să fixez acest gând pe hârtie. Din ceea ce am văzut eu, din ceea ce am întâlnit, în ezitantul meu periplu pământesc, aş spune că, exceptând mici evenimente şocante din viaţa unuia sau altuia, puţini indivizi sunt dispuşi a-şi accepta statutul de fiinţe supuse aleatoriului, jocului de gleznă al hazardului, al fatalităţii non/partizane. Puţini acceptă că destinul nu are niciun fel de partipriuri şi, ca atare, nu se concep a fi altceva decât un fel de abonaţi băftoşi ai veşniciei. Conştienţa finalităţii eliminatorii este, în cele mai dese cazuri, aproape inexistentă la majoritatea vieţuitorilor speciei. Fapt care ne regresează, biologic vorbind, în zona os motică a regnului primordial, până la non/identificare. Devenim doar simple sigle coloristice, imprimate anonim peste pereţii unei peşteri ancestrale, siglă încremenită în dimensiuni fixe, aparent indestructibile. Şi totuşi, în ciuda acestui fapt, indivizii speciei nu-şi pot concepe nici măcar graniţele alcătuirii, nici bătaia de praştie a efemerului. Fie acestea şi scrijelite în piatră. De parcă omul ar purta zilnic, la cingătoare, o sticluţă cu aurolac, din care-şi trage, prin nări, anestezia cotidiană, menită a-i adormi şi cele mai vag sesizabile impulsiuni de luciditate.

Aşa se explică nemăsurata cupiditate şi stupiditate, setea primitivă de putere. Aşa se explică toate silniciile humanimalităţii contra umanităţii. Mizerabilul instinct ancestral al zbaterii disperate pentru supravieţuire cu orice preţ, care a însângerat istoria frământată a lumii. Într-un cuvânt, vechiul precept hobbesian “bellum omnium contra omnes”. A aminti despre acest lucru, e un truism inutil, desigur, dar necesar, ca semnal de alarmă al unei posibile auto/extincţii, printr-un carnagiu total, apocaliptic.
Multă vreme am crezut că o mare parte din vină o poartă împrejurările, agresiunea perversă, incontrolabilă a realului, ironia subtilă a sorţii, jocul aleatoriu al cine ştie căror demoni sau zei abulici. Ei bine, nu. Am din ce în ce mai mult convingerea că totul nu-i decât rodul unei educaţii deficitare a spiritului omenesc, încurajat în a-şi exercita, fără oprelişti, pornirile-i impulsive, sub chip că progresul este consecinţa fericită a iniţiativei pragmatice, care nu-şi poate permite scrupule morale. Moralitatea e o piedică inoportună în drumul civilizaţiunii, vai, victorioase!
Călcaţi pe cadavre, e ordinul de asalt, ascuţiţi-vă macetele şi înaintaţi cu elan nestăpânit în jungla bujugaiului uman, defrişaţi spiritele care pledează pentru înţelegere şi temperanţă, eliminaţi derizoriul act al empatiei şi carităţii – fiţi eroi ai reuşitei cu orice preţ!

Trăiască şi-nflorească mândra spiţă omenească, pornită să stăpânească!
Pe scurt: rezistă cine poate… Cine nu – Dumnezeu cu mila!
Restul, adică prisosul = carne de tun!
Mai e destul loc în cimitire. Plătit, ăvcors!
Cinism cosmic de o neabătută şi inflexibilă consecvenţă.
Decalogul? O simplă placardă, umplută cu sloganuri ideologizante, necesare pentru duminicale slujbe ale ipocriziei de protocol divin. Căci, din când în când, primenindu-şi vastele interioare, încărcate de mimate remuşcări, odată cu hainele curate, apretate, de pe trupul cel dolofan, e bine ca sufletul, măcinat de grija activelor şi pasivelor psiho/contabile, să mai execute câte un exerciţiu de smerenie. E şi reconfortant, şi – o, tu, sublimă prefăcătorie!... dă bine şi la imagine.

Trec pe lângă două femei, cam bătând spre vârsta a treia. Una îi spune celeilalte: „Am rămas singuri,” , „Şi ce-o să faceţi?”, e întrebată, compasiv, de către însoţitoare. „Ei, vedem noi, o să ne descurcăm”! Mărturisesc că mi s-a strâns inima. Dintr-odată, am recepţionat, în plin, upercutul nemilos al capitulării din viaţă. Întrucât, instantaneu, am realizat că tonul cu care fusese investit răspunsul, precum şi gestul însoţitor, erau reflexul unei complete detaşări de lume, lejere până la indiferenţă mortifiantă, fără nici cea mai mică nuanţă dramatică implicativă. Fir-ar să fie, mi-am zis, oare femeia asta realizează ce spune? Îşi conştientizează situaţia? Nu are nici un fel de angoasă pe tema asta? Expune, cu atât de rece detaşare, un scenariu cinic de măcinare a timpului rămas?
Sau e, pur şi simplu, non/perceptivă la neîndurătoarea scurgere în gol a clepsidrei personale? Ori poate ştie, dar nu mai reacţionează? Este, adică, imunizată la alertă, realizând subliminal că nu există drum de întoarcere? Sau poate că nu are nici cea mai vagă dimensiune a acestei implacabile, fatale situaţii?

Pe alături se strecoară mulţimea amorfă. Fiecare gesticulează, explică, descarcă hardurile pline de biţii agitaţi ai vieţii personale. Cu nonşalanţă expozivă, cu râsete impasibile, cu planuri de viitor, probabil, mărturisite în ritmul unui optimism peripatetic. Un fel de ecou multiplicat, impasibil al scenei anterior evocate. Nu ştiu cine a spus că optimismul exagerat, avid de focurile de artificii ale iluziei, e marca distinctivă a nevroticilor, consumatori de drog idealizant.
Oare să trăim într-o lume de psihopaţi, care nu au diagnosticul menţionat pe fişa clinică?
Două repere, două dimensiuni ale modului în care masa omenească evoluează: febrilitate arivistă & ignoranţă indiferentă. Iar, între extreme, complet atipici şi însinguraţi – condamnaţii la luciditate. Ce rost îşi au şi ei în economia dementă a agitaţiei omeneşti? Niciunul, absolut niciunul. Un lest dureros al conştiinţei torturate, clipă de clipă. Poţi, deci, în aceste condiţii, să faci un exerciţiu de optimism?




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!