poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 151 .



Curiozitatea lui Iacob
proză [ ]
fragment 1. - fragment roman în lucru -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-03-06  |     | 



În Micești, nu aveam să știu, foarte multe, despre nimic, pentru multă vreme. Nici despre Vasile Rizeanu și matrapazlâcurile care se desfășurau, pe îndelete, la Stâna cea plină de oi din Valea Frumoasei și aflată încă sub tutela Ioanei Rizeanu, care, de când plecase Codruț, parcă își băuse toate mințile și le dăduse, pe de-a-ntregul, pe alcool. Ci, în schimb, am învățat, cu mult înainte de a avea primul meu copil, pentru că da, urmam și eu să devin, într-o zi, mamă, dar mai înainte, pentru Emilian Păun, aveam să îl cresc pe Codruț. Copilul era deja foarte brudiu și mărișor, când a ajuns până la noi, pe la treisprezece ani, unde, Codruț Păun, de fapt, și ar fi aparținut. Nu aveam să îl mai lăsăm, din casa noastră, niciodată, pe băiat. Nici eu, Denisia Păun, și nici fratele mai mare, Iacob. Dar a existat mereu un lucru care ne-a întunecat, și nouă, ascultătorilor, viețile, un fel de pasăre neagră și cu aripi uriășești și mult întinse peste toți cei cinci ai familiei, ce se întâmplase, de fapt, acum doisprezece ani, înainte de data aceasta, la stâna Colțescu, tragedia care i-a lovit atât de cumplit pe Emilian și pe Bogdana, și care ne-a lăsat fără cuvinte, de atunci încolo, și anume dispariția prematură a lui Emilian Păun, fratele nostru, și a iubitei lui, numită Bogdana Mihai Clițău, de fapt fiica Ilenei Mihai, așa după cum o știa toată lumea... Și, parcă lucrurile au fost, mult timp, mai negre, sau cum să spun, pentru că nu le-am mai putut duce. Abia, să ne mai fi revenit, întrucâtva, când, în Micești, un sat foarte gospodăresc tocmai de lângă Alba Iulia, l-am primit, cu brațele deschise, pe nepotul nostru, aproape evadat din niște mâini rele, dar cu toată durerea trecutului săpată adânc în inimă, de copilul și-a lăsat în spate tot trecutul lui nemaipomenit de trist, de la Stâna aceea din Munții Cindrelului, era vorba de bătăile pe care Rizeanu i le administrase, copilului, regulat, văzusem toată supărarea din ochișorii lui triști și parcă maturizați înainte de vreme, ținând, pe când, l-am cunoscut eu, broboane de lacrimi în ei. De fapt, ne luase pe toți cu muțenia, aflând unele lucruri despre fiul fratelui meu, și, mai ales, pe mama lui cea de-a doua, pentru că eu sunt aceea, Denisia Păun. Adică, cum să bați un copil de doisprezece treisprezece ani cu biciul, pe spatele gol?

Abominabilul caracter al faptelor lui Văsălie Rizeanu, atât față de Bogdana Mihai Clițău, pe care a hăituit-o până cât a trăit, fără a o putea prinde, ca să o întoarcă, din nou, către căsătoria cu el, dar, mai ales, față de Codruț Păun, ne-au șocat pe toți. Apoi, ne-am aduce cu destulă împovărare aminte aici inclusiv de frica fratelui Emilian Păun, după ce și-a luat copilul, și care a fugit, de fapt, preluându-și o soartă de a hrăni cât pentru patru persoane, ținându-se, cu încă trei suflete, inclusiv cu mine, sora lui, și care mi-am părăsit, pentru o vreme, școala, până în Maramureș, groază și spaime, o durere care ne urmărește chiar și acum, pentru că Emilian s-a dus, a fost năpăstuit și ne-au distrus casa și ne-au retezat cel mai bun și mai drept pom tânăr din casă, de ne-au lăsat pe toți nenorociți, până când l-am căpătat cu bine pe Codruț, de când îl avem de fapt pe Codruț, la noi, în Micești, și când faptul acesta foarte nou, de fapt, îndeletnicirea aceasta cu totul minunată, pe cât de groaznică ne-a fost soarta, de a avea de acum grijă de copilul lui Emilian și al Bogdanei Mihai, ne mai descrețește, întrucâtva, frunțile, și nu ne mai lasă atâtea lacrimi pe ochi, suntem bătrânii cu frunțile pe care soarta grea ni le-a încrețit, din foarte mare păcat, cu mult înainte de vreme. Dar cum să nu simți, măcar puțin, boarea cea înseninată a binelui, însă, dintru o așa dulce-amară datorie, după ce l-am căpătat pe băiat, ce te împinge să te scoli foarte de dimineață, pe două picioare, și să mergi la ea, la copilul lui Emil, și să vezi, foarte repede, ce face? Dacă e bine? Dacă a visat frumos? Dacă doarme cumva încă, foarte liniștit, în pătucul său? Speri să nu își aducă aminte de nimic prea rău. Pentru că de multe ori copiii uită tocmai prin prisma copilăriei și a vârstei lor foarte tinere. Uită tot, pur și simplu. Pentru că se gândesc la altceva, înlocuiesc durerea cu altceva, pentru că sunt tineri și trebuie să le treacă. Și, atunci, te trezești, pentru el. Să vezi cum a dormit. Dacă e liniștit în cel mai frumos pătuț încropit din lemn de pădure foarte tânără, și cu pânză ocrotitoare deasupra, ca un baldachin, menit tocmai ca să îl mai înveselească. Pentru că rănile nu se duc ușor... Nu se vindecă niciodată suficient de repede. Dar trec. Se zvântă. Dacă poate mătușii Denisia îi vine în gând să îi facă băietului un fel de baldachin cu pânză, care să îl mai înveselească. Deși un astfel de spațiu, poate este menit pentru o femeie foarte tânără sau pentru o răsfățată. Un baldachin, însă, aduce întotdeauna o stare de bine și o anumită fericire, dată de lux și de abundență, măcar aparentă. Dar pânzele pentru baldachin au fost totuși scumpe și de mătase verde și cu albastru, pentru că așa le-a ales chiar Denisia.

Și te scoli, atunci, ca și cap al familiei, și te duci repede în camera băietanului. Cu puțin timp înainte de sculatul orătăniilor, la ora 5 fără ceva, te scoli naibii, din coșmarul tău, în care i-ai văzut pe Emilian Păun și pe Bogdana, și te speli, pe îndelete, îți ștergi lacrimile involuntare cu apă rece de pe la ochi și de pe la tâmple. Dai cu apă, din belșug, pe față, până ce uiți tot. Apoi te îmbraci foarte repede, pentru că apa deja te-a trezit, îți iei un maiou alb pe tine și o cămeșă verde foarte apretată, pregătită de soră-ta, de te numești Iacob, și mergi până la băiatul lui frate-tău, să îi privești înfrigurat fericirea. Și îl păzești pe fecior mai ceva decât Denisia, mama lui ce și-a căpătat-o, pentru că da, ea e fricoasă și e doar o tânără femeie, dar tu ești în schimb bărbat și capul casei și știi cum se face și ce trebuie să faci, pentru toată viața ta. Da. Și te duci, naibii, și faci lucrul acela. Pentru că îți e foarte drag copilul și pentru că îl iubești ca pe ochii tăi din cap. Mai mult decât ți-ai iubit vreodată destinul, pentru că da, ai cam stat în pădure și nu te-ai însurat până acum, deși viața a fost frumoasă și așa, până la o vreme, tot printre copaci umbroși și pe lângă urs. Ai iubit mama aia a ta de viață, prin pădure, și ți-ai îndrăgit-o foarte mult. Pentru că erai, naibii, și tu un bărbat. De asta. Cunoșteai de fapt pădurea ca pe tine însuți, și îți era foarte dragă. Mai scumpă decât orice femeie. Pentru că tu nu te țineai după femei. Știai, însă, toate denumirile ciupercilor bune, și cum arată, știai neapărat și hribele dar și Pălăria Șarpelui și te știai feri de ea, foarte lesnicios, știai toate ierburile din pădure, ghinda îți spunea povești, pe la ureche, când te plimbai pe sub pâlcuri de stejari, ca și de fructele cele negre copacilor bolunziți, pe care tu însă nu le-ai cules niciodată. Care semănau foarte bine cu fructele de coacăz sau cu afinele bune pentru bolile zahărului, dar și cu coarnele ce-ți strângeau gura sau cu măceșele, care se întunecau și putrezeau pe crenge, de stăteau, foarte negre, pe câteva crengi, ca să te îmbie și să îți povestească că într-o zi ca o pasăre neagră te va atinge destinul. Și așa dracului a fost. Dar tu te fereai de ele și mergeai de nebun prin pădure, să cauți de mâncare bună pe sub frunze, adică hribe. Puneai, pe ele, o mânuță de smântână prea grasă și niște ierburi aromatice, vânatul era deja la tine sau prăjeai carnea.

Că fazanul e bun întotdeauna, de îl poți câteodată găsi chiar dacă câinele ți-e cumva pe cealaltă culme, ocupat cu cealaltă zonă de pădure, în care tu intri mai rar. Dar un câine bun nu te părăsește, de obicei, așa cum o fac unii oameni. Iar, în lume, sunt, desigur, tot felul de oameni, și oameni buni, și oameni răi. Că, oamenii sunt, desigur, la fel ca pădurea. Pentru că, și într-o pădure, sunt și copaci buni, dar și copaci de ale căror fructe nu te apropii niciodată. Apoi, se mai spune, că fiecare pădure are, bineînțeles, și uscăciunile ei. Fiecare. Iar tu iubești, desigur, pădurile. Pe toate. Până când, probabil, un copil te îndeamnă să o părăsești o vreme și să pleci foarte repede la Micești și să uiți pentru o vreme pădurea, pentru un copil fără vină și care are nevoie foarte mare de tine. Așa ar fi fost normal. Codruț Păun ar fi trebuit să uite foarte repede urmele biciuirilor. Și să scape de orice sechelă, pentru că copiii se vindecă prin tinerețea lor și prin prisma unor foarte bune îndeletniciri pline de veselie și atât de firești pentru un copil. El se joacă și uită. De fapt, trupul i s-ar fi vindecat repede, pentru că ești tânăr, rănile, desigur se vindecă. Dar ce te faci cu rana din inimă. Cu rănile din minte. Cum să uiți ce ai pățit de la Rizeanu, la stâna din Munții Cindrelului, pentru că foarte repede nu poți desigur uita, pentru că ai mintiuța foarte tânără și ești abia un copil, iar rănile tinere poate câteodată se astupă mai greu. În unele situații. O rană a copilului tânăr o astupi doar cu multă dragoste... Mai ales, când părinții copilului devin unchiul și mătușa, îl lipsa Bogdanei Mihai și a lui Emilian Păun, dar care te umplu pur și simplu cu tot ce au. Cu absolut tot ce au. Atunci, ce faci... Eu, Iacob, ce fac....

Mă duc, naibii, din pădure afară, pentru Codruț Păun, pentru că asta e datoria mea de la Cer și de la stele, de la Dumnezeul binelui, apoi pentru fratele meu, Emilian... Ies foarte repede din pădure afară, pentru că am de turnat numai magie de praf foarte fin de stele cu bagheta mea cea bună și cea de a binelui o viață de aur și o cantală plină cu dragoste, întocmai ca o femeie. Că dacă trebuie, Iacob devine mai stângaci și se face femeie. Varsă din el, ca o femeie, numai șuvoaie de iubire. Am de umplut un copil cu iubire, și fac aceasta, cu o furie aproape maternală și devenită, căpătată, plecând naibii din pădure, poate pentru totdeauna, că nu am după cum știi asta, și mă întorc, foarte repede, în Micești, la părinți și la Denisia, soră-mea, ca să copleșesc pe copilul lui frate-meu cu toată iubirea de care sunt eu în stare, ba și cu multă iubire, peste normă, pentru că aceasta se face și pentru că asta mă ține, de fapt, pe mine, întreg. Și ca să nu îmi pierd demnitatea mea ca om, care mi-a mai rămas, încă, și ca să nu înnebunesc de tot, după ce am aflat ce s-a întâmplat, însă, cu fratele meu și cu Bogdana. Oricum, a trebuit să îmi revin în două minute, din orice vis rău, ca să reușesc să îl scot pe Codruț din mâinile lui Văsălie Rizeanu, după ce am rămas, timp de câțiva ani în care tot a urlat sufletul în mine, pentru Colțești, într-o dureroasă și nemaipomenit e regretabilă letargie. Dar am ieșit, din ea. A trebuit să ies. Și să capăt, până și deprinderi maternale, cât am putut eu de repede. Îmi pare rău, doar, că nu am putut ieși mai repede, din acea sfadă a inimii, dacă am fost toți prea letargici, mi-au fost parcă rănile prea adânci, de nu am putut vedea nimic dincolo de ele și de durere. Și poate aceasta nu mi-o pot ierta, de fapt, niciodată. Letargia. Dar poate pot să astup. Pot să torn ceva în ea. Pot să mă fac dragoste pentru un copil, din bărbat, și protecție, pot să mă fac.

Iar Codruț nu va mai păți niciodată nimic, niciodată. Pentru că sunt un bărbat viu și am grijă, alături de mine sunt, de pildă, și părinții mei, bătrâni și îmblânziți, cum sunt ei, de vârstă, și mai e și Denisia. Atât cât sunt pe această lume, o să am mare grijă de familia mea și de mine, pentru că e nevoie să fie și asta, ca să pot avea grijă, în continuare, și de Codruț. Iar restul... Sunt un bărbat care înlătura orice grijă cu palma și cu un oftat, care spune puțin. Pentru că așa trebuie și pentru că așa este construit el, bărbatul. Poate, chiar e posibil, în pădure, nu o să mă mai întorc, însă, niciodată. Iar dacă mă întorc, cumva, să rămân, o să îl iau, cu mine, și pe Codruț Păun, ca să mă însoțească, și ca să îl învăț, Dar, nu. Mai ales sper să îl protejez și de atunci încolo. O să fac asta. Dacă cumva, și spun ”dacă”, pentru că nu știu, acum, de va fi sau nu să ne mai întoarcem, cineva, vreodată în pădurea vieților mele de tinerețe. Mai sper că atât eu cât și Denisia ne vom căsători, într-o zi, și că vom fi mai mulți. Dacă asta va fi. Chiar, pot spune, că mi-aș dori. Mai mulți de-ai binelui. Pentru că, câteodată, lumea e mare și foarte rea, cum a fost cu Emilian, chiar și față de un băiet frumos și prea voinic. Că, de fapt, ce să fi avut cu Emilian, frate-meu. Că ce să fi avut tâlharii aceia prăpăstioși și Văsălie Rizeanu cu Emilian și cu Bogdana Mihai Clițău, pentru că, de fapt, nu am înțeles pe aceasta chiar niciodată. Ci numai m-a durut capul, de nici acum nu mi s-a vindecat. Că de ce soarta vremelnică, mă întreb, și acum, care ne uscă tuturor lacrimile și amândoi ochii. Dar, lasă, Doamne. Agerimea și istețimea câștigă mereu. Dar acelea bune. Lucrurile vor fi, pesemne, foarte bune și în bine, aici, în Micești. Aici, n-o să ne aibă nimeni nicio treabă. Și poate, încetul cu încetul, ne vom vindeca sufletele și rănile lor și vom începe, încet-încet, să uităm. Trecutul și tot. Sângele scurs îmi e, acum, în adâncul durerii. Colțeștii. Însă, odată va fi mult mai bine și vom începe încet să uităm. Ne vom obloji rănile, unul altuia. Ne vom vindeca, vom râde din nou. Și ne vom înmulți, după număr. Ne vom căsători, într-o zi, și eu, Iacob Păun, și soră-mea, Denisia. Poate, vor fi glasuri de copii și vom fi mai mulți. Abia atunci va începe să fie cu adevărat bine, după ce ne vom mai fi vindecat. Și după ce vom mai fi lăsat deoparte, din pâcla aceasta tristă care ni s-a așezat pe viață și pe privire și care nu se mai vindecă. Dar se va vindeca, într-o zi, așa cum desigur va fi. Vom vedea din nou. Vom avea privire. Ochi buni. Vom fi fericiți și vom râde din toți bojocii. Vom fi foarte bine, din nou, atunci când vindecarea ne va aparține. Vom râde și ne vom bucura, din nou.

Acum suntem, deja, pe jumătate mai fericiți, pentru că Codruț e acum la noi și avem, în sensul acesta, treabă multă. Să rămânem ageri. Nu o să las, de fapt, treaba aceasta, din mâini, niciodată. Cât oi fi viu și cât voi trăi. Nu o să mai îmi las niciodată din mâini frâiele familiei și familia, pe de-a-ntregul. Pentru că fiecare os de-al familiei, adică fiecare cărămidă din familia mea și din casa familiei mele. Fiecare cărămidă care este desigur foarte importantă și când nu se poate nici fără osul pus la treabă, dar nici fără bucata de cărămidă și fără temelie. Pentru că așa spun eu, care am fost cel mai voinic și cel mai cu experiență, din toată familia. Pentru că Ioan Păun este acum mai bătrân, iar eu îmi respect, foarte mult, tatăl. Iar Emil... Numai lacrimi au fost, dar s-au mai zvântat. Așa spun eu, Iacob Păun, că o să am grijă, de fiecare piatră a temeliilor, și așa, desigur, va și fi, de azi, de acum încolo. Nu las, și jur, din nicio mână, cele două frâie ale familiei mele. Niciodată. Chiar dacă asta ar însemna să stau departe de pădurea mea și de aceea a tinereților mele. Puteți să o luați, Denisia și Codruț, ca pe o promisiune. Pentru că sunt bărbat. Că, dragii mei, Iacob Păun vă iubește de nebun pe amândoi, așa ca și pe blânzii noștri de cei doi bătrâni, care ne-au așteptat, până acum, în Micești, ca să ne întoarcem, și noi doi, de fapt trei, la casele noastre, și să stăm, împreună, pe lângă casă. Apoi, vă promit, foarte tare, la toți. Că nu o să vă las. Pentru că Iacob Păun nu promite nimic pe degeaba și se ține de cuvânt întotdeauna. Nu o să vă părăsesc niciodată, pe niciunul. Sau nu o să vă las, siguri, în urma mea, niciodată. Că așa zic io, Iacob Păun, fiul Hotației Păun și al lui Ioan. Codruțțțțeee... Emillleeeee... (Poate s-a auzit un tulnic tânguitor sau de putere... Nu știm aceasta. Cu toate că auzisem pe bărbatul acela foarte bine. Deși, mi se pare, eu eram o altă fire, care nu ar fi înțeles...)
— Nu am ce face, Nea Scripete, că eu, de când e băietanul Codruț pe la noi, acasă, eu...
— Nu mai ai timp de aproape nimic, nici măcar de codrii ăștia ai noștri...
— Nici măcar... de...
— De fapt, nu e rău... A venit Nea Toma aicea sus, la noi, și ne-a lăsat o fată, numai potrivită pentru muncă... Da, Iacobe, nu te mira... O fată frumoasă... Dar cu spatele ca de bărbat!
— Cum, o fată?
— Știam că o să te miri, că și eu m-am mirat, Iacobe, foarte tare, când a venit Nea Toma, cu ea... O cheamă Smaranda Oana Pădureanca, sau... măcar așa i se spune... Oana Pădureanca. De fapt, lumea așa o știe pe tânăra aceasta frumoasă și spătoasă: Smaranda Oana Pintican, de fapt. Are o frumusețe ciudată a ei, dar reală... E deosebită... Și nu e fata de dus cu preșul. Dar are, în schimb, spatele tânăr și osul frumos, că ne lucră fata aproape orice îi spunem. Nu cere, în schimb, mulți bani, ca bărbatul acela tocmitor, dar noi o plătim, cu totul, foarte oblu, ca pe oricare bărbat...
— O femeie, în pădure? Smaranda? (I s-au umplut, lui Iacob, ochii cu lacrimi cât perlele diafane și sărate, pentru că îi era milă, deja, pentru femeie... Știa, desigur, care erau condițiile de lucru, pe acolo, într-o pădure cum erau desigur și Regiunile Codrilor Vlăsiei. Pe unde muncise și el, de le știa pe toate, de la un capăt la altul, și de la un pâlc mai de la lumină palidă și străvezie de soare, până la ultima ramură de stejar bătrân, cu ghinde pe ea...)
— Da, așa o cheamă. Smaranda.
— Vreau să o cunosc pe femeia aceasta. Smaranda, spui? Nea?
— Da, te duc la ea... Că stă cu Ana, până se mai învață și până când Ana Spătaru mai are vreme de ea... Cred că stau și fac de-ale casei, că toată ziua Ana o cam pune pe fată la lucru... Că fata, Iacobe, ajută pe orișicine... Iar Ana o ține de fată bună și de muncitoare!!! Dacă, doară, s-o întoarce și bărbatul Anei... Că de mult, nu a mai fost pe la noi...
— Andrei Pintican?
— Da, că de mult nu a mai dat prin pădure sau pe la casa Anei, de ne-a lăsat cu o femeie de cincizeci de ani, de care trebuia să ne îngrijim noi... Dar Ana acum are de ajutor pe fata asta nouă, Smaranda... Care e, de fapt, din familie de la Ana... Că bine zicea Nea Toma, că fata trebuie să hie aci!
— Câți ani are?
— Cine?
— Smaranda!
— Douăzeci și cinci... E tânără și frumoasă, dar și foarte muncitoare. Dar are, Smaranda asta, ceva ciudat, în ea. Ceva ca o poveste... Din câte auzisem...
— Du-mă, Nea Scripete, la fata asta...
— Ești curios...
— Nu prea... Dar du-mă, rogu-te, până la casa, mai de la munte, a Anei. Că, singur, nu prea vreau să dau buzna pe la cele două femei...
— Acum că e și Smaranda, fata cea nouă, pe culmea cea mai înaltă a dealului...
— E de-a dreptul munte, Nea Scripete...
— Că e deal, sau de munte, pădurarului nu îi pasă, că e tot pădure pe de-a lăturea...
— Asta așa este, Nea Scripete...
— Măi, Iacobe! Când îi învăța? Vrei să cunoști pe femeia asta de la margine de pădure? (Iacob a simțit cum roșeața i-a umplut întreaga față.)
— Nu, nu prea mai vreau. Dacă dumneata nu mă duci, cum ziceam, până la casa Anei Pintican, Nea Scripete...
— Nu te duc, măi Iacobe! (Și bătrânul Ioan Scripete a izbucnit într-un râs serios. Bănuia el că era, totuși, ceva acolo, cu bărbatul acesta masiv, deloc obișnuit să audă de o femeie care urcase, de zăludă, până în mijloc de pădure, adusă de un pădurar pe jumătate nebun, așa cum era Nea Toma, cu însă o inteligență peste media tuturor pădurarilor. (de a știut să o aducă, în codru, pe Smaranda.) Fata asta, Smaranda Oana Pintican, o să îți pună capăt zilelor, Iacobe! (Același râs al lui Nea Scripete s-a auzit, însă, până la capăt de două culmi împădurite pe jumătate, mărginite de munți foarte frumoși, românești.) Că o să o iubești pe fata aceasta, Iacobe! E frumoasă și foarte voinică! Smaranda Oana Pintican!!!! O să vezi tu pe dracu, Iacobe!
— Și chiar e frumoasă?
— Cine?
— Smaranda?
— Ce zici?
— Ce caută, de fapt, în mijlocul pădurilor?
— Pe Dumnezeu, Iacobe! (De jur împrejur, s-a lăsat o tăcere foarte adâncă. Până și ierburile s-au aplecat, toate, la pământ, foarte verzi și pline de o plinătate surprinzătoare, sau pline de cel mai luminos și mai clocotitor, curat, soare, însă, de fapt, către munți, pădurea era la fel de semeață ca în Codrii Vlăsiei, cu acele foarte ascuțite ale pinilor și multitudinea frumoasă de frunze ale copacilor, adiind foarte ușor, dar mult prea mândre, în vânt, mai de acolo și mai sus, de fapt către stele, decât înspre orice altceva...
— Stelele cui aparțin, de fapt, Nea Scripete? De sunt roșii, așa?
— Lui Dumnezeu, Iacobe? Nu femeilor! Nu-i așa?
— Dar femeia, Nea Scripete? Spun numai așa. Am întrebat și eu, așa într-o doară, mărturisesc, Nea Scripete... Că eu, de fapt...
— Bărbatului ei, aparține muierea, Iacobe! Asta oricare prost o știe! Bărbatul ia femeia foarte iute de mână și și-o face de-a lui, chiar și fără știrea lui Dumnezeu!
— Ei!!
— Am zis, și eu, tot așa... Tot într-o doară, Iacob Păun! Într-o zi, o să te însori și tu... Și o să cunoști, pe deplin, cum stau, de fapt, lucrurile...
— Eu nu mă însor niciodată, Nea Scripete, (și era speriat) că trebuie să mă întorc la Denisia și la Codruț... Trebuie să plec, foarte iute, Nea, de aici...
— Ce spui, Iacobe?
— Acum, du-mă, Nea Scripete, până la Ana. Că am o vorbă cu Ana! Mai veche, vorbă, de fapt... de-a mea... Că, Nea Scripete, eu singur nu `mărg, când a apărut, prin pădure, o femeie nouă de aceste locuri... Că nu se cade, Nea Scripete!!!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!