poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 826 .



Multi
proză [ ]
3, 7, 8, Jurnal I., Jurnal II.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [I.M.Popa ]

2020-01-30  |     | 



Noi suntem rațiunea de a fi a însuși Universului!


3.


- Mi-a ajuns pe birou această foaie de hârtie; știți ce este, nu? Ținea hârtia în mâna dreaptă, aproximativ la nivelul capului și o scutura ușor pentru a-i conferi momentului o notă de gravitate. Era și prima dată când mi se adresa într-un registru de politețe.
- Nu-mi dau seama, sincer să fiu. Nu văd ce scrie pe ea.
- Luați și citiți-o. Mi-a înmânat-o cu calm, deși în ochii săi se putea întrezări liniștea dinaintea furtunii.

Am citit-o de la început până la sfârșit, m-am prefăcut că o studiez de-a fir a păr, deși n-ar fi fost nevoie pentru că am știut despre ce era vorba încă de când am văzut titlul și semnăturile colegilor în frunte cu semnătura subsemnatului. Trăgeam de timp, camuflam liniștea într-o atenție sporită pe care, chipurile, i-o acordam lecturii pentru a lăsa timpul și acalmia să dezamorseze tensiunea dintre mine și interlocutorul meu. N-am făcut decât să amân inevitabilul.

- Da, este petiția pe care eu și colegii mei din departament am semnat-o și prin care v-am înaintat o serie de solicitări vizavi de orele suplimentare neplătite și salariile nepermis de mici în comparație cu eforturile depuse de noi în cadrul postului. I-am răspuns după aproape un minut de tăcere.
- Mă faceți să râd! Îmi spuse directorul schițând un zâmbet pierdut în colțul gurii. Astfel de inițiative sunt superflue în contextul politico-economic din zilele noastre, nu ați aflat? Legea nu este de partea voastră, sindicatele nu mai au nicio putere, acolo unde mai există structurile astea prăfuite, nu vă ține nimeni cu pistolul la frunte, domnule Roman, puteți pleca oricând dacă ceva nu vă convine! Oricând, mă auziți?!
- Și dacă plecăm toți? L-am întrebat cu un aer expeditiv, evitând să fac contact vizual cu el.
- Plecați toți? Ha! Ha! Ha! Sincer vă spun, uneori vă invidiez pe voi cei care vă mulțumiți cu ceea ce vi se pune pe tavă! Ignoranța înseamnă liniște, o liniște de care eu nu mă pot bucura pentru că trebuie să fiu atent la tot și la toate! Dacă plecați toți, de fapt nu o să plecați chiar toți, și știți de ce? Nu ne putem asuma riscuri prea mari când vine vorba de existența unui departament, așa că avem infiltrate cârtițe în toate departamentele, în jur de două sau trei, adică oameni foarte bine pregătiți care în situații extreme de demisii în masă pot asigura continuitatea departamentelor prin pregătirea viitorilor noi veniți. Înțelegeți acum de ce îmi permit să vă arunc petiția la coșul de gunoi? A mototolit coala A4 și a aruncat-o din scaunul său în coșul de gunoi aflat în colțul opus al încăperii. Coș de trei puncte!
- Cârtițe?... Am întrebat debusolat.
- Da, cârtițe! E cuvântul pe care noi, cei din conducerea companiei, îl întrebuințăm colocvial pentru a face referire la cel mai bine plătiți angajați dintr-un departament sau altul. De regulă, cârtițele sunt angajații care nu pleacă după ce-au plecat aproape toți ceilalți angajați din primul val – angajații care au inaugurat departamentul, ca să zic așa. La mijloc e un proces subtil de decantare. V-aș explica mai multe, însă timpul nu ne permite. Pe scurt, una dintre înțelegerile pe care le avem cu astfel de cârtițe este ralierea la orice inițiativă comună pentru a nu putea fi depistați ulterior prin excludere. Bineînțeles, secretul reușitei constă în faptul că persoanele respective nici nu știu că sunt cârtițe: pur și simplu au nevoie de bani și noi ne asigurăm că nicio altă companie nu o să-i plătească mai bine raportat la abilitățile pe care le dețin. Se ridicase din scaunul său directorial și începuse să caute prin coșul de gunoi. Recuperă hârtia mototolită, încercă s-o readucă la starea inițială cât mai bine posibil și mi-o puse în față. Sunt semnăturile tuturor colegilor tăi aici pe hârtie, nu?
- Da, toți am semnat.
- Bun, deci să recapitulăm: din douăzeci și patru de semnături trei sunt la derută, vă spun eu! Trei dintre colegii dumitale vor rămâne dacă veți pleca toți. Departamentul își va îngheța pentru câteva luni activitatea, însă pe măsură ce angajăm și pregătim alți oameni totul se va redresa, iar departamentul va funcționa din nou fără probleme pentru cel puțin încă doi ani și tot așa.
- Și de ce îmi spuneți toate astea? Dacă v-am înregistrat și pun pe Internet tot ce-ați spus? Am prieteni care… Interlocutorul meu nu m-a lăsat să-mi termin fraza, intervenind în forță.
- Mi-am asumat și riscul acesta! Dacă m-ați înregistrat și aveți de gând să faceți publică mica noastră discuție, recunosc că ar fi o palma dată companiei, dar nimic din ce nu se poate redresa. În schimb, dacă m-ați înregistrat, ați făcut-o fără acordul meu, iar eu vă pot da în judecată. Dumneavoastră veți ieși mult mai șifonat din toată treaba asta, vă garantez! Dați-mi telefonul sau ștergeți în fața mea înregistrarea înainte să faceți o prostie și să vă distrugeți viitorul! Mi-a spus cu o față de om îngrijorat, deși nu îmi dădeam seama dacă își făcea griji pentru mine sau pentru companie.
- Nu am nicio înregistrare, am spus doar așa… I-am răspuns imediat.
- Bine, faceți cum vreți! Cât timp nu ajunge nicăieri, nu se va întâmpla nimic! Păcat, domnule Roman, mare păcat: sunteți un tânăr inteligent, vă duce mintea! Ați fi putut deveni o cârtiță bună. Acum e prea târziu! V-ați compromis în ochii mei și-ai companiei… Vă dau un avertisment acum, însă la următoarea abatere mă tem că voi fi obligat să vă desfac contractul de muncă. Și în ce privește o eventuală promovare… vă dați și dvs. seama că în lumina noilor evenimente nici nu va putea fi vorba de așa ceva. Acestea fiind spuse, vă puteți întoarce la birou. O seară bună!
- Mulțumesc, la fel și dumneavoastră!

La o zi de la această întrevedere cu directorul companiei, aveam să aflu, tot de la acesta, că departamentul în care lucram trebuia să se desființeze ca urmare a derulării unui audit intern. După aceste două episoade sinistre am simțit că mă scufund într-o neliniște fără margini. Nu întrevedeam nicio cale de scăpare din corupția care, pe moment, mi se părea că afectase mai toate nivelurile ocupaționale de pretutindeni. Aș fi putut să renunț la haina de incoruptibil, să mă adaptez la cerințele jocurilor de culise organizaționale, dar am ales să o port în continuare ca pe o cruce care mi s-a sudat în piele și care arată ca o extensie a coloanei vertebrale, fixată în șanțul pe care greutatea-i apăsătoare l-a brăzdat în carne vie, pe unde curg râuri de sânge și transpirație. Puteam să-mi trag un glonț în cap și să plec cât mai departe din jungla asta cu pretenții unde hienele care s-au înmulțit necontrolat îți zâmbesc în față și apoi, când ești cu spatele, îți sar la gât și-ți sfârtecă toate ligamentele. Am auzit oameni care spuneau că nu s-ar putea sinucide niciodată de frica lui Dumnezeu. Eu nu m-aș putea sinucide niciodată de frica reîncarnării. Să aleg să plec din lumea asta doar pentru a mă reîntoarce în forme mai puțin dezirabile mi se pare o farsă de proporții astronomice. Mă gândesc că n-ar fi o tragedie dacă aș reveni pe Pământ sub forma unei pietre, însă la gândul că mă pot naște din nou, de data aceasta în sânul unei familii cu șapte copii, cu un tată alcoolic, pe punctul de a se îmbolnăvi de ciroză, și o mamă care cerșește prin vecini un pumn de alimente în schimbul muncilor înjositoare doar pentru a supraviețui de pe o zi pe alta viața mea devine dintr-o dată mai puțin negativă și încerc să mă mulțumesc cu ce am și cu ce sunt. M-am întors la birou și pentru o clipă nu mai știam unde sunt: biroul nu mai părea același, scriam la tastatura pe care n-o mai recunoșteam, iar fețele din jurul meu prindeau contururi străine și linii caricaturale. Ajunsesem la concluzia că trei dintre colegii mei nu erau altceva decât niște marionete triste, care și-au vândut autonomia pe câteva sute de lei în plus la salariu. Iuda ar fi fost mândru: și-au vândut omul din ei și n-a mai rămas decât animalul cvasisocial, dresat să danseze la comandă. N-am vorbit cu nimeni în decursul zilei respective, am respins orice încercare a colegilor de a mă include într-o conversație, cerându-le scuze și asigurându-i că doar proastă dispoziție de moment și o durere acută de stomac m-au transformat subit într-un eremit ursuz. Totuși, am acceptat să merg cu unii dintre ei, după program, să bem o bere, două, trei etc. Simțeam nevoia să-mi anesteziez organul gândirii, să-i dau un răgaz de câteva ore pentru a-mi reface abilitatea de a crede în viitor. Am sunat-o pe logodnica mea și am anunțat-o că urma să mă întorc târziu acasă. I-am spus să nu mă aștepte. Glasul i s-a schimbat când a auzit c-o să trebuiască să adoarmă singură într-un pat străin și că eu o să adorm iar singur printre străini, cu capul pe mese străine. Resemnată, mi-a urat distracție plăcută și m-a rugat ca de data aceasta să nu mai beau mult și, de asemenea, a ținut să-mi reamintească faptul că mă iubește. Resemnat, i-am spus că, la rândul meu, o iubesc și că n-aveam cum să știu dacă o să mă pot opri la timp, dar i-am promis că măcar o să încerc. În fine, am încheiat conversația și am aruncat telefonul pe tăvița de documente de pe birou. Era târziu și așteptarea sterilă luase de mult locul muncii pe care în mod normal ar fi trebuit s-o prestăm până la ora de plecare, dar pe care obișnuiam să o abandonăm gradual în favoarea holbatului la pereți sau a navigării la întâmplare pe Internet. Cu cinci minute înainte de ora douăsprezece noaptea ne-am stins cu toții computerele și am ieșit plictisiți, obosiți, dezumanizați, mai întâi din biroul companiei și apoi din marea clădire de sticlă. Unul dintre colegi, Eusebiu, a venit la noi să ne spună că el și Traian urmau să se ducă cu mașina în căutare de ceva iarbă și că aveau să vină și ei direct în barul de pe Dorobanților, unde ne-am hotărât în prealabil să mergem, dat fiind că era un local spațios și băutura era mai ieftină decât în altă parte. Toți ceilalți porniserăm pe jos și ne deplasam în ritm de marș funebru, de parcă nu știam de unde am plecat și nici încotro ne îndreptam, dar mai jonglam de la unii la alții cu impresii despre ziua de lucru care tocmai se încheiase și în loc de concluzii repetam în cor anecdote vulgare. Localul în cauză, unde beam de regulă până dimineața, era ticsit de oameni a căror trăsătură comună îi permitea observatorului obiectiv să le schițeze spontan un profil destul de precis, cu scopul de a păstra o distanță de siguranță. Primul rând de beri este întotdeauna cel care sparge gheața și facilitează socializarea, ba mai mult, îl smulge pe individ din celula în care se ascunde ca într-o fortăreață a solitudinii și a individualismului. Am observat că oamenii vorbesc mai mult, râd mai mult, se înțeleg mai bine după două sticle de bere sau două pahare de vin, în funcție de preferințe. Și frustrările acumulate în timp pierd din intensitate, lăsând loc liber bunei dispoziții. Nu o singură dată m-am gândit că alcoolul ajută la adormirea supraeului freudian, instanța psihică pe care societatea o folosește pentru a ne întoarce unii împotriva celorlalți, pentru a ne transforma în competitori și, nu în ultimul rând, pentru a ne amorți natura altruistă. Și tocmai asta face alcoolul: amorțește amorțeala. Din păcate, alcoolul ne amorțește și luciditatea, și simțul echilibrului, de-aceea nu poate deveni niciodată catalizatorul unor masive mișcări de rezistență. Când suntem uniți întru alcool, ne pierdem echilibrul, luciditatea și forța mobilizatoare, iar când ne revin echilibrul, luciditatea și forța mobilizatoare potențială, nu mai suntem uniți. Câștigăm pe o parte, pierdem pe cealaltă. După o oră și jumătate de socializare și aproximativ trei beri de căciulă, i-am auzit pe Eusebiu și Traian cum parcau mașina în fața localului. După ce au intrat în local, au venit repede la masa unde stăteam cu toții, au tras două scaune și s-au așezat în fața mea.

- Man, ia uite pe ce-am pus mâna! Mi-a zis unul dintre ei, scoțând din ghiozdan patru cuie destul de lungi, pe care mi le-a arătat pe sub masă.
- Excelent! Dar unde ați găsit atât de multă iarbă? Am mai încercat și eu zilele trecute, însă nimeni n-a putut să-mi dea nici măcar o jumătate de gram.
- Avem o cunoștință care tocmai a adus din străinătate câteva kilograme. Mi-era dator de mult, așa că am luat de la el trei grame. Mi-a spus Eusebiu cu un zâmbet larg și sincer pe față.
- Strâng eu banii de la toți și vi-i dăm mâine! I-am zis fără să stau pe gânduri.
- Stai liniștit, ne socotim noi mâine sau zilele astea! A intervenit Traian făcând un gest care denota calm și înțelegere. Acum hai să ne lovim! Uite cum facem, mergem câte trei în baie, deschidem gemulețul și fumăm lângă deschizătură. Încuiem și ușa să nu intre nimeni peste noi.

Ne-am sustras discret de la masă și, odată ajunși în dreptul toaletei, ne-am asigurat că nu ne vede prea multă lume, apoi am intrat și am încuiat ușa. Avantajul nostru era că, în mod normal, în încăperea respectivă nu-și puteau face nevoile două persoane în același timp: era de o singură persoană. Asta doar teoretic, practic mai intrau uneori câte două persoane de sex opus sau poate chiar de același sex pentru a-și satisface nevoia comună. Ca atare, am putut să tragem zăvorul și să ne vedem liniștiți de treabă. Gemulețul de la baie era, de fapt, geam în toată regula și l-am deschis larg pentru a aerisi mica încăpere. Mirosurile puternice de urină și materii fecale fuseseră acoperite aproape în întregime de fumul care ieșea din cui și din noi. Totuși, mirosurile impregnate în pereții încăperii nu puteau fi anihilate dintr-o singură ședință de fumigație. Faianța murdară, de un alb infecțios cum mai vezi doar prin spitalele de stat, pe care erau desenate și scrise fel și fel de prostii, ca, de exemplu, numere de telefon însoțite de invitații indecente de a le contacta pe curvele cărora le-ar fi aparținut numerele, nu se mai vedea bine din cauza fumului gros. În câteva minute trei persoane am fumat un cui. Ne-am lovit atât de tare încât îmi aduc aminte foarte puține lucruri din noaptea aceea, deși ce știu sigur este că reușisem să uit complet de întrunirea cu directorul companiei pentru care lucram. Efectul unui singur cui a fost chiar foarte puternic, dat fiind că nu-mi mai aduc aminte mare lucru din toată ziua premergătoare ieșirii la băut, cu excepția câtorva pasaje răsfirate prin memorie: totul îmi parvine în minte ca dintr-o amintire îndepărtată, pusă în același sertar al memoriei alături de ziua în care una dintre iubitele din liceu, la care am ținut mai mult, mi-a spus că trebuia să ne despărțim și eu am plâns în fața ei ca un sugar. Nu mai știu dacă după ce-am fumat împreună cu Eusebiu și Traian am ieșit din baie sau am intrat într-o altă lume, deși ambele variante sunt în egală măsură posibile. Dar când m-am așezat înapoi la masă, dintr-o dată, oamenii de lână mine păreau veseli, frumoși, cu un viitor măreț în față. Atât de puternic fusese efectul ierbii! Eu, Traian și Eusebiu ne-am pus unii lângă alții, ne-am luat pe după gât și am început să cântăm imnul României. Totul se învârtea în jurul meu și fumul de țigară, care putea fi tăiat cu ajutorul unui cuțit, amplifica starea de amețeală și mi se părea că-mi lovește trupul obosit așa cum își loveau stăpânii romani sclavii neproductivi. La un moment dat, cineva, nu mai știu cine, i-a cerut barmanului care uneori mai punea muzică la solicitarea clienților, mai ales că nu era exclus să-i iasă și lui o bere pentru efort, piesa „Gas Gas” de Goran Bregovici, moment în care ne-am ridicat mai mulți de la masă și am încins o horă într-unul dintre colțurile mai libere ale încăperii. Eram nouă tineri frumoși, bărbați și femei plutind spre al nouălea cer, rupți de lume și deconectați de tot ce exista în momentul acela în afară de muzică și băutură. Toți cei nouă care ne ridicaserăm să dansăm nu făceam decât să ne învârtim în cerc după ritmul muzicii, ținându-ne pe după gât și respirând greu între schimbările de ritm. Eu m-am poziționat din timp lângă o colegă dintr-un alt departament, a cărei frumusețe expeditivă mă atrăgea ca un magnet și pe care nu o singură dată am dezbrăcat-o din priviri, cu o acuratețe a scanării demnă de filmele SF. Deși fiecare dintre noi aveam brațele pe după gâtul celorlalți doi parteneri de dans din stânga și dreapta noastră, la câte o schimbare a direcției de învârtire reușeam cumva să o apuc ușor de curul discret dar bine conturat pe care pantalonii mulați îl susțineau fără probleme. Blonda se uita din când în când la mine și-mi zâmbea de parcă încerca să-mi vândă ceva - degaja un zâmbet stânjenitor pe care-l vezi numai la oamenii care nu vor să zâmbească, deși o fac. Nici ea nu era mai puțin anesteziată decât mine, dar știa ce vreau să fac și-și mișca discret bazinul de fiecare dată când prindeam ocazia de a-i strânge o bucă în palmă, pentru a-mi atrage atenția că e conștientă de acest lucru și că nu-i place - sau poate că era doar reflexul involuntar al unei femei excitate în timp ce dansează. După ce s-a terminat piesa și ne-am întors cu toții la masă, i-am lăsat pe Eusebiu și Traian să discute despre mașini cu încă doi colegi pasionați de asemenea subiecte, iar eu m-am așezat lângă blonda din alt departament pentru a schimba două, trei vorbe cu aceasta - despre viață, despre moarte, despre cum se nasc copiii etc. - în speranța că voi găsi un teren comun pe care să dansăm printre cuvinte.

- Știai că dansul este expresia verticală a unei dorințe orizontale? I-am șoptit la ureche.
- Dar dorințelor orizontale li se pot da curs și în poziție verticală! Mi-a răspuns tot în șoaptă.
- Adevărat! I-am zis râzând. Ține cont însă că atunci când a fost spusă vorba asta sexul ca stil de viață, care poate fi făcut spontan în diverse locuri, nu era la fel de răspândit ca în prezent, mai ales că pe vremea aia sexul nu putea fi conceput în afara patului și era urmat de un ansamblu sărac de poziții.
- Ești de la market research, nu-i așa? Te-am tot văzut prin bucătărie și prin sala de recreere, parcă…
- Da, de la research.... I-am răspuns, de data aceasta pe un ton neutru. Tu ești de la call-center?
- Da, da! Răspund la telefoane toată ziua. Mi-a spus pe un ton la fel de neutru, încercând totuși să zâmbească un pic.
- Răspunzi pentru ce fac alții! Speram să sparg gheața cu această glumiță.
- Exact! A intervenit imediat, însă acum râdea cu poftă.

Am început să o mângâi pe picior, când discret, când mai apăsat, apoi îi strângeam ușor pulpa în palmă ca pe-un gândăcel pe care-l strângi în pumnul tău, și după ce-am descris câteva mișcări dinspre rotulă spre pelvis mi-a apucat cu delicatețe brațul și mi l-a dat la o parte, ca și când intenția i-ar fi surâs, dar locul era complet nepotrivit. O tăcere profundă se instalase pentru câteva momente între mine și partenera mea de discuție, ruptă cu brutalitate de vocea lui Eusebiu.

- Băi, Romane, noi mai avem un cui, te bagi?
- Mai este unul? Păi, câte ai avut? Credeam că le-am dat gata pe toate. I-am răspuns din celălalt capăt al mesei.
- Nu, nu, mai avem unul, al cincilea! Pe-asta l-am păstrat în ghizdan ca rezervă! He! He! He!
- Băi, mulțumesc de invitație, dar cred că de data asta o să lipsesc de la fumigație. Îmi mai iau câteva beri și pe urmă mă îndrept și eu spre casă! Have fun!
- Cum vrei… Mi-a zis pe un ton resemnat.
- Mi-a ajuns pe astăzi, dacă mai vin cu voi o dată mai mult ca sigur că nu o să ajung acasă pe picioarele mele.
- Nicio problemă! Oricum, tu ești cel care pierde! Mi-a spus aceasta cu un aer degajat și în același timp mi-a aruncat o ocheadă scurtă.
- Păi, tocmai asta e, domnul meu, că eu aici încerc să câștig! I-am aruncat, la rândul meu, o ocheadă, dar mai puțin subtilă.
- Am înțeles, am înțeles. Nu te mai reținem! Spor!
- Și vouă!

S-au ridicat de la masă împreună cu bunul meu prieten de suferință Ionel și au intrat în baie pentru o ultimă ședință de fumigație. Ionel era și bănuiesc că este în continuare un băiat simpatic, liniștit și molcom - mai mult molcom decât liniștit - pe care nimic nu reușea să-l facă să se enerveze sau să se manifeste într-un fel care ar fi trădat o stare de nervozitate și care întotdeauna, indiferent de situație, răspundea cu „bine”, „ok” sau „facem așa”. Nu era un fumător învederat de iarbă, dimpotrivă, deci temperamentul său flegmatic nu putea fi pus pe seama unui astfel de exces, ci pe anii în care răbdarea, candoarea și naturalețea nu i-au fost sistematic distruse de niște părinți toxici. Eu am rămas cu blonda din alt departament și ne-am continuat poveștile de viață. În spatele propriilor ochi, stăteam la pândă și eram atent să nu fac vreo mișcare bruscă, la fel cum leul se ascunde în spatele vegetației mai înalte pentru a-și surprinde prada. Orice mișcare ezitantă m-ar fi putut costa o gazelă superbă, din care aș fi putut mânca toată noaptea. Imediat după ce i-am văzut pe Eusebiu, Traian și Ionel așezându-se înapoi la masă, blonda mi-a pus mână pe picior și mi-a șoptit la ureche că se simțea rău și, drept urmare, mă ruga să o însoțesc până la baie. Am întrebat-o dacă nu cumva prefera să meargă cu una dintre prietenele ei, și asta doar ca să nu par prea indiscret în manifestări sau peste măsură de entuziasmat de solicitarea ei, după care mi-a spus că n-are, de fapt, nicio prietenă, ci doar colege, pe care ar fi preferat să nu le amestece în treaba asta. Am învățat în decursul timpului, observând oamenii și manifestările lor, că în femeile care nu întrețin prietenii, fie și doar de fațadă, cu alte reprezentante ale aceluiași sex încolțesc mugurii nimfomaniei. Cele în care mugurii s-au transformat în flori nu pot lega prietenii decât cu bărbați, și aceasta, bineînțeles, doar în scopuri de natură carnală, după care se plictisesc repede și nu-i mai caută. În fine, după ce am mai mimat puțin aceeași atitudine dubitativă, am înghițit în sec, m-am ridicat de pe scaun și-am pornit cu ea la baie printre mesele la care oamenii socializau, ciocneau pahare și sticle pline cu de toate și râdeau foarte tare, și apoi m-a rugat să intru cu ea în încăpere, ca s-o ajut „în caz de ceva”.




Cheia succesului nu descuie orice minte.


7.


Așa cum stabiliserăm în acel separeu din cadrul firmei, am mers la Ionel și ne-am petrecut următoarele două dimineți în apartamentul său pentru a ne pregăti pentru testul care, cel mai probabil, din ce puteam intui la momentul respectiv, ne-ar fi aruncat într-un șomaj absurd și complet neașteptat. Dar și mai neașteptată a fost reușita lui Ionel, care m-a luat prin surprindere și mi-a insuflat o încredere de nestăvilit în ceea ce urma să ne rezerve viitorul. Cum stăteam pe canapeaua sa din living, mi-a aruncat pe măsuța din față un exemplar cu toate răspunsurile pentru testul de vineri. Originalul i se cuvenea. Mă rog, era tot o copie, însă prima copia, cea dintâi dovadă a puterii de convingere și a abilităților de negociere ale bunului meu prieten Ionel, care ne-ar fi adus „cornucopia”, cornul abundenței din care ne-am fi înfruptat cu rapacitate! Ar mai fi fost, desigur, și seducția inexorabilă pe care câteva grame de iarbă cadou au exercitat-o asupra colegului sau colegei care ne-a furnizat răspunsurile. Era un bun prilej de a sărbători, am aprins un cui pe care l-am pasat de la unul la celălalt și ne-am lovit atât de tare încât era să adormim și să ratăm ziua de muncă. Era joi și frigul se instalase deja în noi. Ne-am făcut câte o cafea tare, am băut-o ca pe apă și ne-am dat câteva palme pentru a sări din acea stare de amorțeală și lipsă totală de griji. Începeam să ne revenim.
- Băi, Romane, mai avem două ore până la ora două, mi s-a făcut o foame teribilă, comandăm o pizza? Mă privea cu ochii injectați.
- Da, nu-i o idee rea. Comandă. I-am răspuns cu un grad sporit de oboseală în glas.
- Revin. Deschid laptopul și comand. Ai bani la tine?
- Am, am...
S-a întors repede, s-a aruncat pe canapea și a rămas cu privirea ațintită în tavan. Mi-am scos portofelul din buzunarul de la spate și i-am înmânat o hârtie de cincizeci de lei. Asta l-a adus din meditație înapoi în lumea reală, s-a întins către portofelul său, pe care îl avea aruncat pe măsuța din fața noastră, și mi-a dat înapoi douăzeci de lei. Niciunul dintre noi nu avea chef să parcurgă rezolvările la exercițiile care urmau să ne fie date la test. Conveniserăm că era mai bine să o lăsam pe ziua următoare. Dar atunci ar fi trebuit să le memorăm negreșit, altfel...
- Romane, când a fost ultima dată când ai avut o idee interesantă? Adică o idee proprie, care să-ți suscite interesul până la obsesie? M-a întrebat fără să mă privească, ci uitându-se cu insistență în tavan.
- Dar am întotdeauna idei interesante! I-am răspuns fără întârziere.
- Și ce faci cu ele? M-a contrat în mod amical.
- Ce să fac?... Nimic!
- Păi, cum nimic? Încerca să mă tragă de limbă.
- Nu am publicul adecvat pentru acestea. Suntem doar o mână de oameni cu astfel de idei, n-ar avea sens să perseverez, nu am pentru cine să mă sacrific. Mai bine învăț ceva tehnic, ceva care să-mi permită să fac lucruri cu un impact imediat asupra realității, ceva care să nu trezească prea multe întrebări și care să nu nască polemici penibile sau să creeze probleme noi. Planul speculativ al ideilor nu-i de mine, deși îl stăpânesc. Prea mulți oameni care vor înțelege greșit, prea mulți oameni pe care îi vor deranja ideile pentru că, se prea poate, le-ar lua pâinea cerească de la gură, prea multe lupte inutile pentru ceva nesigur.
- Nu spun că nu înțeleg ce zici, dar mi se pare… nu știu, poate că-i o pierdere să te ascunzi într-o carapace invizibilă a propriilor idei. Mi-a răspuns după o scurtă pauză de gândire. Eu, spre exemplu, scriu mult, vreau să public la un moment dat, lucrez chiar la niște chestii…
- Foarte frumos, abia aștept să citesc! I-am spus pe un ton laudativ.
- De-aia zic, încearcă și tu… M-a contrat din nou. Poate câștigi adepți și deveniți mult mai mult decât „o mână de oameni”. Așa merg lucrurile acum, orice idee, stupidă sau nu, are priză la publicul flămând de senzațional.
- Uite, permite-mi să elaborez, că tot mai avem ceva timp. Nimic nu mi se pare a fi mai important pentru o idee, concepție sau teorie științifică decât adecvarea la un anumit context istoric. Întârzierea duce la anacronism, iar precocitatea la îndepărtarea sau chiar anihilarea elementelor care perturbă liniștea opiniei majoritare. Spre exemplu, Louis Pasteur, deși nici acesta nu a fost scutit de adversari, a avut șansa de a trăi într-un context istoric mult mai prielnic (pe-atunci) noilor idei și eforturi investite întru știință, care să vină în sprijinul îmbogățirii culturale și intelectuale a omenirii, decât mulți dintre predecesorii săi. Dacă ar fi întreținut aceleași idei și ambiții în vremea Inchiziției, ar fi fost persecutat, torturat și, în cele din urmă, omorât. La fel, dacă în prima parte a secolului al 19-lea un individ ar fi pledat pentru drepturile femeilor, în general, și pentru dreptul acestora de a vota, în particular, ar fi cunoscut o opoziție acerbă, ar fi fost batjocorit, ostracizat etc. Mult mai departe de vremurile noastre, dacă o femeie din secolul al 16-lea ar fi ajuns prin nu-știu-ce revelație la aceleași concluzii ca Pasteur, ar fi fost identificată drept „vrăjitoare” și arsă pe rug. Dar să ne îndreptăm puțin privirea spre câteva evenimente concrete din trecutul omenirii: astfel de exemple nu sunt doar exerciții de imaginație sau speculații - Giordano Bruno a fost ars pe rug, Galileo Galilei a fost închis, iar Spinoza a fost excomunicat pentru ideile revoluționare în care au crezut și pe care le-au promovat, fiind mult prea avansate pentru circuitul îngust al cunoașterii din vremurile de atunci. Pe lângă aplicabilitate, orice idee, concepție sau teorie științifică are nevoie de un context istoric favorabil (și de sprijinul neîngrădit al evoluției tehnologice) pentru a putea fi asimilată de societate. Dacă nu are aplicabilitate, va pica la infinit testul timpului. Dacă are aplicabilitate, însă omenirea în ansamblul ei, ca destinatar, nu este pregătită să o primească, ideea, concepția sau teoria științifică va fi adoptată ulterior, când și dacă va exista un teren fertil pentru aceasta. Ca atare, înțelepciunea populară și/sau opinia majoritară dintr-un anumit moment istoric au reprezentat forțele care s-au opus sistematic și vehement unor minți precum cele amintite anterior, de unde rezultă că autoritățile prezentului (fie religioase, politice sau strict profesionale) nu au fost și probabil că nu vor fi niciodată garantul adevărurilor universale și doar în mică măsură (și-aceasta de la Iluminism încoace) garantul științei și al cunoașterii autentice, ci simpli gardieni ai unei stări de fapt, pe care o protejează cu atât mai mult cu cât aceasta le perpetuează existența și legitimează narațiunile. Nu vreau să fiu un Joker al ideilor, simt că așa ceva nu este pentru mine. Poate sunt prea leneș, nici nu știu... N-a mai spus nimic, amândoi priveam în gol, până ce sunetul produs de interfon ne-a trezit de-a binelea. Ajunsese băiatul cu pizza.
- Îi lăsăm și lui ceva, rămâne bacșiș din banii pe care i-am pus? L-am întrebat pe Ionel.
- Da, rămân vreo patru lei și un pic…
- Perfect!
După ce am terminat de mâncat, lăsând timpul să se scurgă lent până la ora două, am pornit spre muncă, ne-am îndeplinit îndatoririle de participanți cinstiți la procesul economic de sporire a avuției națiunii, apoi ne-am întors obosiți, fiecare aterizând în spațiul său limitat căruia îi spunem „locuință”, ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Regăsindu-ne în același punct, cu mențiunea că ziua de vineri ne strângea ca într-o menghină, n-am aprins niciun cui, ba mai mult, ne-am pregătit câte un ceai care să ne sporească atenția și să ne îmbunătățească memoria și am învățat pe de rost cerințele și rezolvările exercițiilor de la testul pe care urma să-l dăm.



În timp ce visăm, visele devin realitatea.


8.


La patru zile de la eșecul fulminant pe care, cot la cot cu Ionel, l-am suferit în urma testului inoportun pentru care am fost convinși, până în ultima clipă, că ne pregătiserăm exemplar să trișăm mai bine decât (și, implicit, să-i păcălim pe) marii trișori, deci să triumfăm, mă regăseam în dreptul ușii RCBC și nu știam dacă să bat sau să renunț definitiv la tot. Ne trăsese țeapă individul sau individa care ne furnizase răspunsurile la test? Nici vorbă, deși aceasta ar fi cea mai la îndemână concluzie pentru oricine s-ar întâmpla să ia cunoștință de întreaga evoluție a situației de față. Cert este că totul a luat o turnură tragicomică, în sensul că, într-adevăr, furnizorul sau furnizoarea noastră de răspunsuri, contra unei infime cantități de doar câteva grame de iarbă, ne-a dat răspunsurile corecte la toate exercițiile, așa cum le primise pe sub mână de la conducerea companiei. Întâmplarea a făcut ca, și-aici intervine aspectul tragicomic al întregii situații, fiecare dintre cei douăzeci și patru de angajați pe posturile care, între timp, s-au și desființat am primit teste personalizate, adică fiecare a primit testul său, croit pentru propria-i persoană, cu absolut toate exercițiile diferite de-ale celorlalți colegi, strategie gândită în vederea tăierii de la rădăcină a oricărei posibile surprize, precum inițiativa mea și-a lui Ionel. Dar cred că, cel puțin, a meritat să încercăm. Fuseserăm concediați cu un preaviz de douăzeci de zile în temeiul literei d) din cadrul articolului 61 al codului muncii. Trecuseră deja trei zile și eu încă nu-i comunicasem vestea proastă logodnicei mele, nici nu aș fi avut de gând s-o fac, ceea ce, de altfel, avea să mă conducă în mod ineluctabil la ușa RCBC. Mi-a dat cartea ei de vizită, a spus că mă ajută în caz de ceva. Iată-ne puși în fața faptului împlinit, „ceva”-ul se ivise mult mai repede decât aș fi putut anticipa. Am tras aer în piept și am bătut de trei ori. Nimic. Am bătut iar, de data aceasta însă de mai multe ori. Un zgomot nedeslușit, mai întâi înfiripându-se și strecurându-se subtil prin spațiile imperceptibile, dar prezente, dintre ușă și tocul acesteia, devenea din ce în ce mai audibil și părea, la un moment dat, să semene cu sunetul de papuci pe gresie dublat de clinchetul cheilor. Broasca fusese împunsă în mod brutal și decisiv de cheia potrivită, ușa părând a se deschide singură, fără ca vreun imbold uman să-i influențeze mișcarea. RCBC scoase capul și mă salută cu un zâmbet forțat și se scuză că nu m-a putut întâmpina mai „cum se cuvine”. Puteam distinge faptul că doar un prosop mare, de tipul celor cu care mergi vara la plajă și-l așterni pe nisipul arzător, îi acoperea acesteia trupul arzător. La rândul meu, i-am cerut scuze pentru deranj și am întrebat-o dacă sau, mai bine zis, când ar fi avut timp să discutăm pe îndelete în legătură cu o chestiune destul de presantă. A ținut să mă asigure că doar treburile urgente pe care le avea de onorat o împiedicau de la a mă invita înăuntru la o cafea și m-a rugat să revin negreșit a doua zi, la aceeași oră, întrucât astfel ar fi putut să-și ajusteze agenda în funcție de această nouă „programare”. I-am mulțumit pentru disponibilitate.
- Ai fi putut să mă suni, dragule. Mi-a spus după o scurtă pauză de tăcere.
- Știu, dar n-am vrut să-ți tastez numărul în telefonul acesta, e singurul pe care-l am și…
- Înțeleg, stai liniștit. Nu m-a lăsat să duc fraza până la capăt.
- Bine, atunci, îmi cer scuze din nou și nu te mai rețin, o să revin mâine la ora stabilită. A, și spor la treburi!
- Mulțumesc, dragule, și ție! Mi-a răspuns în timp ce închidea ușa.

Nu eram în dispoziția de a merge la birou, nici n-ar mai fi contat. Oricum, nimeni nu-mi mai putea face nimic, nu mi se mai putea aduce niciun prejudiciu în afară de neplata acelei zile în care voi fi absentat fără motiv, eram deja în preaviz și nu mă mai puteau concedia din moment ce eram deja concediat. Ar fi putut să-mi concedieze concedierea, însă ar fi fost ceva mult prea abstract, dacă nu de-a dreptul metafizic, pentru creierii lor odihniți. Am pornit spre Parcul Central. Am mers pe jos prin gerul tăios; membrele inferioare constituie mijlocul de locomoție care-mi este cel mai apropiat de inimă. Întotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos atunci când nu exista nicio grabă care să-mi perturbe fluxul gândirii impulsionat de alternanța picior stâng față - picior drept spate și viceversa. Aveam în ghiozdan, pe lângă prânzul și cina pe care Camelia mi le pregătise plină de speranță și mândrie față de propria-mi persoană (știind că am fost luni de-a rândul angajatul lunii, dar neștiind că, între timp, fusesem și concediat), cartea „Privind soarele în față” a lui Yalom, pe care-o începusem de câteva zile, după ce mă luasem la trântă cu sechelele orbirii spontane prin care trecusem nu de mult, și pe care nu o puteam lăsa din mână. Mă și gândeam că ziua aceea ar fi fost perfectă pentru a o termina. După ce mi-aș fi încheiat plimbarea prin ger, aș fi încercat să merg la BCU, dacă nu chiar la o ceainărie; în fine, undeva unde să pot găsi un spațiu călduros și liniștit. Una dintre cele mai cochete ceainării din oraș, LiberTea, pe care obișnuiam s-o frecventez împreună cu logodnica mea în aproape fiecare week-end, m-a găzduit mai bine de trei ore. Îmi cumpărasem două ceaiuri și o prăjitură, ca să nu fiu complet lipsit de respect și să ocup abuziv o masă, fără a contribui la cifra de afaceri a localului în cauză, doar pentru a-mi satisface nevoile intelectuale. La sfârșitul zilei, parcursesem, în total, cincisprezece kilometri și o sută douăzeci de pagini. Terminasem cartea, așa cum îmi propusesem, fapt care îmi procurase o insurmontabilă stare de satisfacție. Eram însetat de lectură, pentru că, timp de câteva luni, nu mai citisem nimic. Am terminat cartea lui Yalom așa cum un om însetat care a rătăcit două-trei zile prin deșert, privat de orice sursă de hidratare, bea un pahar plin cu apă. Fusesem productiv, deși nu îndeplinisem nicio sarcină lucrativă în decursul acelei zile, ba mai mult, cheltuisem aproape cincizeci de lei în timpul pe care mi l-am petrecut la ceainărie. În cele din urmă, n-am mai rezistat să umblu aiurea prin oraș. Se făcuse ora zece noaptea, afară mi se părea că e mai frig decât oricând, deși aplicația AccuWeather nu îmi arăta mai puțin de minus opt grade Celsius. După experiența literară revelatorie din ceainărie, revenisem în Parcul Central, unde am mai petrecut aproximativ două ore cu scopul de a fotografia copacii acoperiți de un strat consistent de zăpadă, care-i făcea să arate ca niște urși polari imortalizați în poziție bipedă. Camelia e amatoare de fotografie, pasionată până aproape de orgasm de arta fotografică, mi-ar fi plăcut enorm să-i arăt ceea ce fotografiasem pentru a primi evaluările sale critice. Deși le făcusem cu telefonul inteligent, în opinia mea, pozele erau chiar reușite, iar copacii, acceptând prin forța lucrurilor să-mi fie modele, își ascundeau goliciunea în spatele stratului de zăpadă. Mi-am trimis toate fotografiile pe adresa de e-mail, apoi le-am șters din telefon. Nu mai era foarte mult până când ultimul autobuz pe care trebuie să-l iau pentru a merge acasă urma să plece din stația Mihai Viteazul fără mine. Ca să nu fiu nevoit să chem un taxi, am fugit până în stație. Am prins autobuzul și am putut să ajung la destinație fără să mai pierd și alți bani. Nu i-aș fi spus Cameliei despre concediere decât, eventual, în ultima mea zi în cadrul firmei, și-asta dacă nu aș fi reușit să găsesc altceva între timp. Aici intervenea RCBC, ale cărei relații se întindeau mult dincolo de spectrul relațional al subsemnatului. Dacă s-ar interesa, cu siguranță ar găsi ceva și pentru mine, mă gândeam eu. Nu exiști în societatea românească până când nu intri într-o sferă de influență, oricât de mică ar fi aceasta, pentru că doar astfel goana după resurse capătă sens în timp ce îți pui pilele în mișcare. Ajuns acasă cu o oră și jumătate mai devreme decât aș fi ajuns în mod obișnuit, am invocat o acută stare de oboseală și o nesuferită durere de cap ce m-au determinat să mă învoiesc de la serviciu. Camelia n-a opus rezistență în fața poveștii pe care i-am servit-o și, prin urmare, am putut avea parte de puțină liniște înainte să adorm. Luasem și o pastilă de cap. În fine, știam că ziua următoare avea să fie una decisivă, în mod pozitiv sau negativ, și nu mă puteam gândi la altceva decât la ce va urma. Camelia adoptase o ținută sexy, se gudura pe lângă mine în speranța că ne vom intersecta organele iubirii după o îndelungată perioadă de pauză care s-a întins pe durata a două săptămâni. Mi-ar fi surâs ideea, problema nu era că încetasem de a mai fi atras de propria-mi logodnică, problema era una pe care aceasta, neavând acces la adevăr, nu avea cum s-o înțeleagă, stresul provocat de ultimele evenimente nu ar fi avut cum să-mi permită să susțin o erecție mai mult de cinci secunde. Am încercat să o refuz într-o manieră cât mai galantă posibil, astfel încât să nu-i jignesc feminitatea și să-i șubrezesc încrederea în sine. De altfel, nici nu arătam prea bine. Chipul cvasi-schimonosit, ochii semi-închiși, adânc plantați în fața-mi palidă erau ca o hartă ce ilustra adevărul mult mai bine decât ar fi putut-o face cuvintele mele și, ca atare, constituia dovada irefutabilă că nu o mințeam din varii motive în legătură cu starea de spirit în care mă aflam.

A doua zi, aterizând din nou în dreptul ușii RCBC, mă simțeam deja suspendat în purgatoriul profesional, incertitudinile mă învăluiau sub forma unor senzații de tremurat, iar fiorii mă strângeau ca într-un cocon. Nu eram nici viu, nici mort, mă poziționam la distanțe relativ egale, fiind propriul centru al întregii mele existențe, de ceea ce există și de ceea ce nu va mai fi existat. N-a trebuit să insist cu bătăile în ușă. RCBC mi-a deschis imediat, semn că mă aștepta.

- Ai întârziat cinci minute. Mi-a spus chicotind, uitându-se îndelung la mine, studiindu-mi parcă ridurile apărute recent.
- M-am gândit să nu vin chiar la oră fixă, nu vreau să crezi că aș fi disperat. I-am răspuns.
- Păi, și nu ești?
- În general, nu. I-am întors replica zâmbind forțat.
- Dar în particular, adică acum, bănuiesc că da.
- Nu te înșeli…
- Haide în bucătărie, ia un loc acolo (îmi făcu semn către unul dintre scaunele care înconjurau masa din bucătărie), fac imediat și o cafea.
- Bine, mulțumesc! I-am răspuns în timp ce mă așezam la masă.
- Spune-mi, dragule, cu ce te pot ajuta!
- Știi… mi-e și rușine, nici nu știu cum să-ți spun… Mă eschivam, încercam să abordez subiectul pe ocolite.
- Ei, hai! Spune ce dorești, fă-o direct, nu te ascunde după deget! Asumă-ți ce ești, ce spui, ce vrei și nu te da bătut înainte să intri în luptă! Vreau să-ți întorc favoarea, dacă pot. La urma urmelor, te-am văzut dezbrăcat în noaptea, mă rog, dimineața aceea, ai făcut ce ți-am spus, ai colaborat, adică, și m-ai ajutat enorm. Tu nici măcar n-ai apucat să mă vezi dezbrăcată. Râdea malițios și sugea lingurița cu care a amestecat zahărul în cafea.
- Vrei și tu zahăr? M-a întrebat abandonându-și brusc firul narativ.
- Nu, mulțumesc, beau fără zahăr! Mai adaug xylitol din când în când, dar asta doar ca un moft.
- Cum crezi!...
- Xylitol nu am, deci nu-ți pun nimic. Adăugă aceasta după o scurtă pauză de tăcere.
- Mă întrebam dacă mă poți ajuta, prin conexiunile și relațiile pe care le ai, sunt sigur că trebuie să ai multe cunoștințe - eu nu am așa ceva - să-mi găsesc un loc de muncă. Bine, e cam din scurt, dar am fost concediat și în trei săptămâni o să ajung șomer dacă nu găsesc altceva rapid.
- Concediat?! Dar ce-ai făcut? N-am auzit de nimeni care să fie concediat, e destul de greu să fii concediat la noi.
- Știu, dar au făcut-o legal. Pe mine și pe încă un coleg ne-au concediat cu acte în regulă, au făcut să pară că au încercat să ne încadreze pe un alt post, dar totul a fost o farsă… O mizerabilă farsă!…
- Bine, bine, dar ce ați făcut mai exact? Situația în care mă regăseam îi trezise curiozitatea.
- Mai întâi, eu și cu colegul acesta al meu, am încercat să-i facem un raport tipei care ne este manager de echipă, să trimitem plângerile noastre companiei-mamă din SUA, dar ne-a fost interceptată evaluarea de către cei din România și nu numai că nu a ajuns la destinație, dar ne-am ales și cu un raport disciplinar din partea directorului, cu amenințarea că ar fi urmat să ne concedieze dacă s-ar mai fi întâmplat ceva asemănător. Apoi am adunat semnături de la toți colegii, amenințând că ne dăm demisiile în bloc dacă nu ne mai cresc salariile. Am aflat apoi că au „cârtițe”, oameni mai bine plătiți, loiali, care vor rămâne în firmă indiferent de ce s-ar întâmpla.
- Da, știu, am mai auzit de faze de genul acesta… Mi-a răspuns RCBC uitându-se în altă parte, gândindu-se probabil la ceva.
- Chestia e că… au desființat postul pe care eram încadrat, ne-au dat un test ca să vadă dacă ne pot încadra pe alt post, mai tehnic, iar colegilor le-au dat răspunsurile la test, pe când mie și colegului de care ți-am zis, nu! Ne-au sabotat, cum s-ar spune, tocmai pentru că n-ar fi avut motive să ne concedieze în alte circumstanțe. Ne-au întins o capcană!
- Hmm… Da, complicat! Îmi răspunse RCBC.
- Acum înțelegi de ce am trecut ieri pe la tine așa inopinat.
- Da, da, și bine ai făcut! Voi încerca să te ajut cât de mult pot, apelez la unul, al altul, poate sare ceva de unde nu te aștepți.
- Am și un CV la mine, ar fi util la ceva, ți-l pot da? Am întrebat-o cu o doză de entuziasm în voce.
- Da, n-ar strica, dă-mi-l. O să încerc, nu pot promite nimic, dar îți pot promite că voi face apel la toate cunoștințele pe care le am. Treci săptămâna viitoare pe la mine, aceeași zi și aceeași oră. Și să nu mai întârzii! He! He! He! Îți voi spune atunci ce am găsit, dacă voi fi găsit ceva.
- Mulțumesc frumos, chiar aveam nevoie de-o discuție ca asta! Și nu, n-o să mai întârzii! Zâmbeam.
- Bine, cu plăcere! Să sperăm că mulțumirile nu vor fi degeaba.
- Te las acum, trebuie să ajung la birou, ieri am absentat nemotivat. Rămâne cum am stabilit! Foarte bună cafeaua, apropo! Mă ridicasem și mă îndreptasem spre hol.
- Da, nu știu să fac cafea slabă, e ca un blestem. Râdea și mă privea cu atenție în timp ce-mi legam șireturile bocancilor.
- O săptămâna ușoară îți doresc, ne vedem! Pa, pa!
- Mersi, dragule, la fel și ție! Ciao!

A închis ușa. Mă simțeam ca și când tocmai aș fi fost salvat de la înec, deși eram încă în apă, iar mâna care izbutise să mă prindă se străduia să mă tragă înapoi în barcă. După ce am ajuns la birou - depunând eforturi supraomenești de a continua să merg negreșit până în ultima zi de preaviz, pentru că nu îmi permitem să mai pierd bani - am parcurs, într-o notă sumbră și adus în centrul atenției de o lumină ștearsă, traseul care se întindea de la recepție și până la masa din pal melaminat căreia îi spuneam „birou” și care-mi susținea monitorul, tastatura, mouse-ul, câteva caiete și pixuri. Nimeni nu mă saluta, toată lumea privea în altă parte sau direct în monitoare, diverși colegi din alte departamente purtau discuții legate de proceduri, tranzacții, spreadsheet-uri, pie chart-uri, interogări ale bazelor de date ș.a. Tăcerea cu care mă întâmpinau era de-a dreptul asurzitoare. Îi auzeam în timp ce-mi mișcam trupul cu aceeași lipsă de agilitate cu care condamnații la moarte își poartă ultimele suflări pe coridorul demarcat de celulele ale căror gratii sunt împinse, bruscate, lovite cu căni din aluminiu de prizonierii care asistă surescitați la ultimii pași ai unui nefericit. În câteva săptămâni voi fi dispărut definitiv din viața lor insignifiantă, voi fi murit pentru ei, iar ei nu-mi vor fi aruncat nicio floare pe mormântul îngemănat în memoria lor scurtă, în care eu voi fi fost de mult preschimbat în întuneric. Pauzele, inclusiv cele în care toată lumea se aduna pentru a-și consuma prânzul sau cina, mi le petreceam în compania lui Ionel, căruia un amic de-al său îi și găsise ceva de lucru, un post de analist programator junior, care să-l ajute să se reinventeze în câmpul muncii. M-a asigurat că întrebase de un post și pentru mine, doar că, din moment ce numai o singură „poziție” fusese deschisă în cadrul firmei X, trebuia să mai aștept. I-am mulțumit pentru inițiativă, ba chiar am insistat să înceteze cu scuzele și să nu-și facă griji în legătură cu persoana mea, întrucât - și-acest lucru era în consonanță cu realitatea - eu m-am descurcat în orice situație pe cont propriu, am căzut întotdeauna în picioare. Adevărul era că nu mă mai simțisem de multă vreme atât de pierdut, atât de descumpănit, atacurile de panică prin care treceam adesea în Tristești păreau să se reinstaleze încet-încet. Jurnalul la care începusem să scriu după un an de psihoterapie și consiliere psihologică prinsese un strat de praf de când nu îi mai răsfoisem paginile scrise de mână. A fost un exercițiu cathartic excelent la vremea respectivă, pe care trebuia să-l repet cât de curând posibil. Acesta a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns acasă.



„Până unde ai fi dispus să mergi pentru un pic de liniște?”


Jurnal I.


Doamna Stavropol stătea în dreptul ferestrei înalte și, trăgând maşinal câte-un fum din țigara-i electronică, privea în mod contemplativ la muncitorii de pe șantierul amplasat vizavi de clădirea în care se afla cabinetul său particular de psihoterapie. Aceasta subcontractă un apartament cu trei camere în speranța că-i va putea ajuta în continuare pe pacienţii săi de la Clinica de psihiatrie, psihoterapie şi psihologie din Tristești, de unde plecase cu o lună înainte din cauza acutizării disensiunilor dintre ea şi conducerea clinicii. Așa am găsit-o după ce am intrat neanunţat în încăperea unde își avea biroul, strecurându-mă cu o oarecare timiditate nu înainte de a bate la ușă. Cunoștința de familie care mi-a recomandat-o mi-a spus să intru direct, deoarece secretara dumneaei era plecată de câteva zile în provincie la înmormântarea unui prieten de familie. După cum spuneam, intrând în biroul doamnei Stavropol (ușa era deschisă), am găsit-o pe aceasta scufundată într-un moment de reflecție abisală, fiind atât de absorbită de peisajul citadin, încât oricine ar fi văzut-o ar fi zis că își schița în minte o hartă a activităților întreprinse zilnic şi silnic de aşa-numiţii oameni obișnuiți. Am încremenit lângă ușă timp de câteva secunde și am privit-o cum stătea cu spatele la mine fără să scoată un sunet. Telefonul inteligent de pe biroul acesteia a început să toarcă intermitent ca un motan ce caută afecțiunea stăpânei, anunțând-o că cineva dorea să schimbe câteva vorbe cu aceasta. Întorcându-se brusc, se opri puțin pentru a mă scruta din celălalt capăt al încăperii și, după ce-și ceru scuze pentru neatenția cu care mă întâmpinase, răspunse la telefonul deja surescitat.
- Alo. Bună ziua!
- „…puteți vorbi?” Se auzi din telefon.
- Da, pot vorbi. A, da, ce coincidenţă, tocmai a intrat la mine în birou un domn… stați puțin să-l întreb dacă nu cumva dumnealui este domnul cu programarea de la ora 16:40. Îi spuse vocii închise în acea cutie magică.
- Nu cumva sunteți domnul Stoenescu? Mi se adresă după ce îndepărtase telefonul de la ureche. Întrebându-mă, miji puțin ochii în semn de stânjenire.
- Nu, mă numesc Ics Roman. Am venit fără programare. Văd că este ora 16:45. Dacă aşteptaţi pe cineva, o să revin mâine.
- Așteptați puțin pe hol, luați un loc pe unul dintre scaunele acelea. În cazul în care vi se face sete, aparatul de apă este acolo - indicând cu degetul arătător - pentru clienți. Dacă pacientul care avea programarea la 16:40 nu ajunge în zece minute, vă preiau pe dumneavoastră.

Am așteptat un sfert de oră, timp în care doamna Stavropol nu s-a dezlipit de telefon, emițând printre chicote forțate câte o exclamaţie de mirare. În camerele cu pereți albi, decoraţi pe alocuri cu detalii futuriste, în acele camere separate de uși din termopan, la fel de albe și lipsite de personalitate, prin geamurile cărora se puteau întrezări umbre de scaune și măsuțe cu picioare metalice, timpul trece când mult prea greu, când mult prea repede. În cazul meu, regăsindu-mă în postura omului care cercetează cu atenţie fiecare detaliu din mediul cu care trebuie să se familiarizeze, secundarul ceasului de pe perete nu voia să se dezlipească de minutar. Totul era de o uniformitate cvasiprimitoare, care inspira acea familiaritate vagă ce nu poate fi urmărită cu gândul înapoi în trecut, dar pe care o simțim cum ne răscolește pe dinăuntru. Mai mult, se ştie că aşteptarea, atunci când se desfăşoară în acea linişte continuă, înlesneşte meditaţia şi sporeşte acuitatea simţurilor noastre, fapt ce, mai presus de încetinirea scurgerii timpului, conduce la întărirea senzaţiei că totul este greşit, că nu avem ce căuta în locul în care ne-am afla la un moment dat; astfel, percepţia subiectivă ajunge să alimenteze o atitudine sceptică faţă de simpla prezenţă a corpului nostru într-un spaţiu care-l cuprinde fără să-l implice. În primele minute am stat și m-am uitat pe pereți. Ceasul nu mă cunoștea, nu voia să știe cine sunt și nici să-mi facă plăcerea de a „se mișca mai cu talent” (așa îmi spunea tatăl meu în copilărie, când încă nu împlinisem rotunda vârstă de zece ani, ca să mă trezească din „amorțeala” în care lenea mea existențială mă arunca destul de des). M-am ridicat de pe scaun, am admirat în treacăt cele câteva tablouri care ilustrau peisaje grandioase din Statele Unite ale Americii, apoi m-am îndreptat spre aparatul de apă, mi-am pus puțină apă într-un pahar din plastic, care s-a topit din cauza faptului că am turnat mai întâi apă clocotită, nu rece, așa cum ar fi fost normal. Era din ce în ce mai evident faptul că nu mă simțeam în apele mele. Am luat un alt pahar, însă de data aceasta, învățând din experiența anterioară, ca un șoarece în laborator, am turnat apă rece până la jumătate și apoi am completat cu puțină apă fierbinte. Gâtul meu uscat a îmbrățișat cu pasiune fiecare picătură din acel lichid miraculos, în absența căruia nici nu ne-am mai pierde vreme pe aici. În sfârșit, ușa cabinetului se deschise și doamna Stavropol mă invită înăuntru. Încăperea era destul de spațioasă, mobilată simplu și în pas cu cerințele imperioase ale vremii, biroul din pal melaminat negru fiind poziționat astfel încât lumina să pătrundă printre jaluzelele verticale și să-l învăluiască în întregime într-o aură calmă de corpusculi și unde. Nu are rost să intru în amănunte, pentru că nu s-au întâmplat multe lucruri neobișnuite în acea primă ședință, deși o să aduc în discuție ceea ce mi s-a părut a fi o abordare inedită și - ar zice unii - extravagantă, pe care doamna psihoterapeut părea să fi scos-o ca din joben pentru a-mi capta atenția. Cunoștința care m-a îndrumat către doamna Stavropol m-a avertizat insistent asupra faptului că aceasta dispunea de un arsenal bogat de abordări „sărite de pe fix” și, tocmai de aceea, după cum susținea cunoștința aceasta a mea, doamna Stavropol întruchipa speranța unei revoluții coperniciene în metodologia psihoterapeutică după care se ghidau toți practicanții acestui domeniu din provincia noastră statală. Astfel, invitându-mă înăuntru, m-a rugat să iau loc pe fotoliul așezat în fața biroului din pal melaminat negru. Apoi mi-a oferit o ceașcă cu cafea fără să mă întrebe dacă vreau sau nu - pur și simplu mi-a oferit-o, așa cum i-ai da unui om al străzii o farfurie cu mâncare, fără să te întrebi dacă o va accepta sau nu, căci ce flămând ar îndrăzni să ezite? – i-am mulțumit și, după ce s-a așezat și dumneaei la birou, am stat zece minute fără să ne spunem nimic. Absolut nimic. Eu sorbeam cu reținere din cafea, mă uitam în stânga și în dreapta, în sus și în jos, pe fereastră, la sânii doamnei Stavropol care încercau să evadeze din prinsorile inumane în care erau ținuți captivi, mai ales că bluza albă din stofă părea s-o strângă de jur împrejur, iar doamna Stavropol citea cu atenție articole dintr-o publicație din domeniul său de activitate. Din punctul meu de vedere, situația începea să devină de-a dreptul ridicolă. Credeam că mă lua peste picior. Așa că am intervenit și am fisurat zidul de tăcere pe care doamna Stavropol îl ridicase între noi.
- Credeți că am putea începe cât de curând? Am rostit aceste cuvinte pe un ton calm, fără să se observe în glasul meu nicio urmă de nervozitate sau nerăbdare.
- Da, chiar acum. Văd că ați prins încredere. Și asta este bine. V-am lăsat pe dumneavoastră să alegeți momentul potrivit în care să începem. Nu vă faceți griji, ședința se va încheia la ora optsprezece, ca să recuperăm cele zece minute în care v-am lăsat să vă familiarizați cu postura de pacient.

Nu mi-a oferit nicio explicație concretă pentru această întârziere, pe care am considerat-o la momentul respectiv inoportună, însă mi-am dat seama după încheierea ședinței, când am aruncat o privire retrospectivă asupra a ceea ce se întâmplase, că motivul pentru care a procedat cum a procedat (trebuie să recunosc că a fost o mișcare inteligentă, ingenioasă) a fost de a mă aduce într-o postură mai confortabilă. M-a lăsat pe mine să preiau controlul, după ce m-aș fi adaptat la noul spațiu în care mă simțeam străin. Iluzia controlului este unul dintre cele mai puternice analgezice inoculate omului de la dezvoltarea științei încoace, alături de iluzia libertății. În cazul acesta, doamna Stavropol a procedat cât se poate de corect. În cele zece minute în care niciunul dintre noi nu a scos niciun cuvânt am reușit cumva să scap de mica tensiunea pe care o contractasem la intrarea în cabinetul acesteia. Vederea, mirosul, auzul, gustul (cafeaua pe care am asociat-o involuntar cu cabinetul doamnei Stavropol), pipăitul, chiar și glandele mele sudoripare, toate acestea și-au adaptat particularitățile și parametrii senzitivi la ansamblul de elemente ce alcătuiau încăperea și, de altfel, mediul luat per ansamblu în care urma să-mi petrec următoarele cinci zeci de minute. Eram un cameleon ce-și schimbase coloritul senzorial astfel încât să se muleze pe mediul ambiant. Apoi ședința a decurs într-o manieră cât se poate de normală, ca la carte, întrebări de acomodare, întrebări de rutină, i-am expus pe scurt motivele pentru care m-am hotărât să apelez la serviciile ei, am stabilit agenda de lucru, am trasat un curs de acțiune și, în fine, am stabilit o zi și o oră la care să mă prezint săptămânal la cabinet pentru următoarele câteva luni.
- În fiecare miercuri de la ora cinci. I-am zis fără să stau pe gânduri. A fost de acord.
- Și până unde ai fi dispus să mergi pentru un pic de liniște? M-a întrebat înainte să ne despărțim. Am dat din cap în semn de aprobare și am zâmbit discret, fără să-i răspund.

La sfârșit, după ce am plătit pentru ședință, doamna Stavropol mi-a înmânat cartea ei de vizită și ne-am luat la revedere. Aveam să reintru în normal, în viața mea de zi cu zi din Tristești, despre care, cel mai probabil, voi spune mai multe la momentul potrivit. După aceea, la o distanță de o săptămână, urma să mă prezint la cabinetul doamnei Stavropol pentru cea de a doua ședință.



Când realitatea ne izbește frontal, zbierăm în tăcere.


Jurnal
II.


În cabinetul doamnei Stavropol, întins pe canapeaua proverbială a pacientului - mă rog, a clientului beneficiar de consiliere psihologică, cum spunea doamna Stavropol - pentru o cât mai bună concentrare asupra gândurilor și emoțiilor acumulate în decursul ultimei săptămâni, număram secundele care se intersectau cu întrebările și concluziile care îmi erau adresate. A doua ședință m-a surprins în ipostaza omului neajutorat. Nu scosesem artileria grea din arsenalul de probleme personale, voiam s-o păstrez pentru una dintre ședințele ulterioare, însă aveam destule preocupări morbide și gânduri negre ascunse, gata să inunde realitatea imediată, astfel încât putem să deversez un material consistent în spațiul acela confidențial și sigur. Am tras aer în piept.
- …și de câteva luni de zile sunt urmărit de un vis de angoasă. Mă trezesc speriat, de multe ori la ore inoportune, trei sau patru dimineața, și nu mai pot adormi la loc.
- Încearcă să-mi descrii cu lux de amănunte visul de care zici. Îmi comunicase doamna Stavropol cu o voce caldă.
- Contextul este mai important, cel puțin așa cred. Au trecut cinci ani de când am terminat liceul și șase ani de când a avut loc evenimentul pe care mi-l reproduc în minte sub forma acestor vise. Pe întreg parcursul anilor de liceu încercam să dezvolt noi metode de învățare și noi strategii de memorare a informațiilor, astfel încât să rețin cât mai mult la cât mai multe materii într-un timp cât mai scurt. La istorie, de exemplu, obișnuiam să extrag toate datele, toții anii, toate intervalele de timp din lecțiile pe care trebuia să le învățăm pentru lucrările de control și să le rescriu cronologic pe ciorne, astfel încât să pot memora datele brute fără să procesez și fără să învăț mecanic povestea croită de profesor în jurul acestor evenimente. Puneam în dreptul fiecărui eveniment important datele și/sau intervalele de timp la care s-au petrecut. Un fel de etichetare. Apoi formularea poveștii o elaboram apelând la „cuvintele mele”, deoarece detestam să învăț „cuvânt cu cuvânt”. La una dintre lucrări, profesorul a intrat un pic mai devreme în clasă, înainte să „se sune”, fapt care m-a surprins cu ciorna pe bancă, citind și recitind datele de pe foaie. Nu am apucat să bag foaia în ghiozdan, ci doar în bancă, apoi am uitat complet de ea în momentul în care am auzit formula magică, „Scoateți o foaie de hârtie!”. Aveam pregătită „foaia de hârtie”, goală cum era, tabula rasa, și în așteptarea lucrării. Am scos-o mecanic din bancă, am scris cerințele după dictare și am trecut imediat la rezolvarea acestora. Mâna mea dobândise o inteligență proprie, străina de dimensiunea conștientă a intelectului, grație mișcărilor repetate pe care le făceam când, în intimitatea camerei mele, copiam datele din caiet pe ciorne, și așterneam pe hârtie evenimentele întocmai cum ne fuseseră prezentate. Colegul care stătea în banca din față, întorcând discret capul spre mine, insista să-i suflu și lui ceva, moment în care, probabil mai tare decât aș fi vrut să se audă, l-am contracarat cu un „taci, mă!” aruncat într-o notă semi-agresivă, ceea ce i-a suscitat atenția profesorului. Intrigat de temeritatea cu care îndrăzneam să emitem vreun sunet în timpul unei lucrări la materia sa, regula de bază fiind „să nu se audă nici musca”, a venit la noi și ne-a controlat în bancă. Colegul din față nu avea nimic, dar eu, uitând de ciorna pe care o introdusesem în bancă, nu în ghiozdan, am apărut în fața întregii clase și, implicit, în fața profesorului, care mă știa un „elev silitor”, drept un trișor. Am încercat să fiu cât mai persuasiv, să-l aduc pe profesor înapoi cu picioarele pe pământ, dar în mod cert acesta era prea nervos în sinea lui și se simțea trădat de faptul că unul dintre elevii pe care-i aprecia și promova de fiecare dată când avea ocazia a putut să-i înșele așteptările într-o asemenea manieră, de față cu douăzeci și nouă de martori oculari. I-am propus chiar să mă asculte în fața întregii clase după ce toți ar fi terminat și predat lucrările, ca să se convingă de faptul că învățasem tot și, prin extensie, că nu exista nici un motiv să copiez. Nu asculta nimic din ce-i spuneam, fiind sătul de zecile, dacă nu chiar sutele de scuze pe care le auzea în fiecare zi din partea elevilor. Așadar, cazul acela particular, unde aveam de a face cu o derulare nefericită a evenimentelor, eu necopiind și neavând intenția de a copia, nu putea trece de filtrul perceptiv al profesorului drept o excepție, o întâmplare izolată. Mi-a pus nota unu pentru copiat, cu sfatul să „mănânc istoria pe pâine” în acel semestru ca să nu mă lase corigent. Ce m-a bulversat - am ajuns să înțeleg după ceva timp - nu a fost nota în sine, încheiasem semestrul cu media șapte, ci faptul că atunci am aflat, nemairămânând nicio urmă de îndoială, că nu există dreptate, învățasem pe pielea mea că dreptatea e un termen relativ și că oamenii judecă faptele ca fiind drepte sau „strâmbe” după propria percepție a realității mai degrabă decât după realitatea efectivă. Profesorul nu s-a comportat ca un om de știință care vrea să investigheze în amănunțime realitatea din jurul său, ci ca un suporter de pe stadion care te lovește cu sete pentru că din direcția ta a auzit o injurie la adresa echipei sale preferate. A fost convins că versiunea pe care mintea sa a elaborat-o asupra realității era cea corectă, nu a mai trebuit să ia în calcul ceilalți parametri, precum evoluția mea de până atunci sau faptul că intrase în clasă mai devreme cu două minute, nici nu a avut curiozitatea, măcar cea a omului care vrea să te umilească până la capăt, de a mă asculta din lecțiile pe care le-avusesem de învățat pentru a se convinge de veridicitatea spuselor mele. Și-am mai învățat un lucru atunci, unul foarte important, care mi-a deschis ochii în legătură cu interacțiunile umane: noi nu vorbim unii cu alții decât în foarte puține instanțe, iar în majoritatea cazurilor vorbim unii către alții; pasăm cuvinte de la unii la alții și, de cele mai multe ori, nu decodificăm sensul acestora în cheia potrivită, ci doar le reinterpretăm în funcție de experiențele noastre, de pregătirea noastră, de preconcepțiile noastre și de multe altele. Pe scurt, auzim doar ce putem auzi, restul informațiilor trec pe lână noi dacă nu suntem pregătiți de a le recepta. M-am documentat mult în ce privește teoria cunoașterii, relativismul cultural, perspectivismul, teoria percepției și a comunicării ș.a.m.d.
- E o întâmplare inedită! Mi-a spus doamna Stavropol. Dar te-a ajutat mult, din câte înțeleg, ți-a deschis ochii în legătură cu natura realității în care trebuie să coabităm. Așa trebuie să privești înapoi la acest eveniment. Și, mai mult decât atât, te poți gândi la el ca la o întâmplare necesară.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar am rămas cu senzația că mi s-a produs o nedreptate!
- Da, te înțeleg, întâmplarea ți-a zdruncinat sistemul de valori. Dar astfel de întâmplări mai neobișnuite sunt cele care ne clădesc caracterul și ne învață multe lucruri despre viață. Ține cont de asta și acceptă-ți trecutul, în special părțile care te-au ajutat să crești pe plan intelectual. Și să nu cazi pradă, ca mulți oameni, de altfel, tentației de a încerca să-ți schimbi trecutul, fiindcă este o sarcină imposibilă. Îți poți schimba modul în care îți schițezi în minte trecutul, și-aici cred cu tărie că se află cheia acceptării de sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, gândește-te, a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat cu necesitate, altfel n-am mai fi fost aici.

Doamna Stavropol a continuat cu o prelegere mai elaborată, dar concepută într-o notă similară, despre modul în care nu ne putem schimba trecutul, acest lucru nefiind decât o întreprindere iluzorie căreia i-au căzut pradă până și cei mai inteligenți oameni din lume. Vocea ei caldă mă liniștea mai mult decât mesajele pe care aparatul fonator le propaga în spațiu. Timbrul vocii ei, împletit cu mesajele potrivite, era de natură să tempereze până și cele mai agresive atacuri de panică.

- Și-acum spune-mi, te rog, cum se integrează această experiență în visele pe care le ai, ce anume visezi?
- La început, imediat după ce am terminat liceul, visam aproape în fiecare noapte că mai aveam puțin și încheiam anul școlar, însă la istorie nu aveam în catalog decât o singură notă (nota nouă) și, drept urmare, nu mi se putea încheia media, adică urma să repet clasa a 11-a. Era un coșmar în adevăratul sens al cuvântului. Părinții mei au ținut să-mi repete de-a lungul copilăriei că, dacă s-ar întâmpla cumva să „rămân repetent”, m-ar fi dezmoștenit. Nu știam exact ce însemna lucrul acela, însă după tonul grav cu care rosteau fiecare cuvânt, „d a c ă r ă m â i r e p e t e n t, t e d e z m o ș t e n i m”, intuiam că era ceva îngrozitor, ca și când ai lua un om extrem de bolnav și l-ai arunca la groapa de gunoi. Mai târziu aveam să-mi dau seama că moștenirea de care aș fi fost privat, eterna gogoriță, nu era în realitate decât o mână de firimituri în oceanul bogăției altora. Dar revenind la visul recurent, îl căutam cu disperare pe profesor, dar nu-l găseam nicăieri. Alergam pe holurile clădirii, deschideam fiecare ușă, clasele erau goale, apoi intram în cancelarie. Și iar, și iar, ca un hamster care aleargă la infinit pe roata sa. După ce căutam în toate sălile de clasă, mă îndreptam către ieșirile din clădire, dar când ajungeam în dreptul vreunei ieșiri, aceasta dispărea și în locul ei nu rămânea decât un perete vopsit în stil comunist. Trebuia s-o iau de la capăt, cancelaria, sălile de clasă, ieșirile care dispăreau și tot așa. Spre surprinderea mea, de fiecare dată când intram în cancelarie, vedeam catedra din mijlocul sălii cum se topea încet-încet, fiind făcută în întregime din ceară, și încercam s-o sting lovind-o cu geaca, dar nu reușeam decât să înrăutățesc situația, viteza cu care catedra se topea creștea direct proporțional cu viteza cu care o loveam.

Doamna Stavropol își nota în liniște câteva idei în caiețelul său, în timp ce eu terminasem de relatat visul care mă bântuia și priveam cu atenție tavanul încăperii, nemaiștiind ce să spun. Spre norocul meu, cele cincizeci de minute, cât dura o ședință, se apropiau de sfârșit. Doamna Stavropol se uită la ceas și mă asigură că în cadrul ședinței următoare aveam să discutăm pe larg despre aceste vise și despre sechelele cu care, în mod evident, rămăsesem după ce școala românească a depus toate eforturile să mă transforme într-un handicapat emoțional.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!