Alin

Luni

Mă numesc Alin. Am venit să locuiesc la tine în casă și după cum te știu, nu ai să mă dai afară. Știu că am să te deranjez, în primul rând din cauza aspectului meu. După cum vezi, inima mea se află în locul mâinilor, iar degetele sunt undeva înlăuntru, vâslind sângele. De ochi nu am nevoie, pentru că în locul lor am pus visări pe care le-am primit cadou la naștere. Vei spune că nu sunt normal, dar după cum vezi, se poate trăi și așa.
E adevărat că sunt puțin mai deosebit; de exemplu, eu văd ploaia răsărind din oameni și urcându-se-n sus, sus de tot, vezi pe cerul acela ce poartă cele mai năstrușnice culori, sau... închipuiește-ți că tu, mâine dimineață, când vei ieși din casă, vei păși pe un drum asfaltat cu părinți, și trebuie să calci pe ei, pentru că ei au știut și, mai presus de toate, au vrut să se aștearnă la vreme, ca tu să nu mai strigi a singurătate sau pentru a merge mai departe... știut. Sau închipuiește-ți că sunetele pe care tu le numești cuvinte sau cântece, ar urma calea inversă, de la flori înspre tine și nu ar pătrunde prin urechi, ci prin toată ființa ta.
Știi? Te-am văzut odată, nu tare demult, când mergeai pe străzile unui oraș de piatră pe care un blestem l-a îmbrățișat într-o dimineață de toamnă. Îți mai aduci aminte? Casele erau de piatră, oamenii erau de asemeni de piatră, florile și pomii tot de piatră. Erai singurul mișcător și mă întrebam ce căutai acolo. Atunci, pentru o clipă, tu ai semănat cu mine. Mergeai senin și adunai într-un pocal de hârtie lacrămi. Totul, absolut totul, avea culoarea pietrei, chiar și tu aveai o nuanță de piatră.
Numai pocalul tău alb, un alb sfios și nebun, pendula de la o piatră la alta, sorbindu-le lacrămile.
Atunci, am hotărât să vin pentru a locui o perioadă de timp la tine.
Pe tine cum te cheamă? Eu mă numesc Alin...

Marți

Îmi pare bine, eu mă numesc ... dar ce importanță are cum mă numesc? Poftim, ia loc la masă! Iartă-mă că nu te pot primi așa cum aș dori, dar aceasta nu e casa mea, da, eu nu mai locuiesc în ea. Ei, da, sigur că am vrut să-mi fac o casă a mea, dar nu am reușit. De câte ori m-am apucat, a venit câte un viscol și mi-a dărâmat-o. Apropo, știi cum ar trebui construită o casă?
Nu? Păi, să-ți spun! Pui sufletul temelie și apoi începi să ridici zidurile, un rând de cărămizi, un rând de flori, pe urmă iarăși cărămizi iar deasupra lor pui un rând de vise, apoi iarăși cărămizi și tot așa până zidul se va înălța până la inimă. Aici ar trebui să se termine casa. Dacă aș fi reușit să construiesc o astfel de casă, sunt sigur că ar fi venit un prieten, am eu unul, și ar fi luat la analiză zidurile și pentru că nu ar fi fost făcută după bineștiute tipare, ar fi declarat-o nelocuibilă.
Probabil pentru el! Și e rău, e rău pentru că nu pot să-l judec. Așa sunt eu, așa este el, nu e vina nimănui ... sau poate a ta, că trebuie să treci și pe la el, chiar dacă nu te-ar fi primit. Puteai să te așezi la fereastra sa și lumina să ajungă la el prin tine. Pe urmă, sunt sigur că ar fi venit într-o seară, simplu, să vadă ce mai fac. Ușa i s-ar fi deschis singură, urându-i bun venit! Dar așa? ... stau singur, adică nu chiar, nu vezi că am casa plină de cuvinte, cuvinte de care mă lovesc zilnic și la fiecare lovitură, ele înfloresc iar eu zâmbesc, întrebându-le pentru cine? Dacă nimeni nu vine aici, nici chiar prietenul meu. Acum am nevoie de el, când strada nu-mi dă voie să o ating, acum, când cuvintele mele doar înfloresc dar nu dau rod, pentru că nu pot să le aștern pe pământ ... fântână.
Aline, îți mulțumesc că ai venit, acum, când sunt bolnav!
Dacă reușeam să-mi construiesc singur casa, nu mai eram așa. Dar nu are nimic; hai să bem o cafea! Știi, mă întreb, cum m-ai găsit? De ce nu te-ai dus, știu eu, la prietenul meu. El are mai multe uși, mai multe ferestre și în casa lui găsești o grămadă de lucruri prețioase, el ți-ar fi putut vorbi despre ... dar câte vorbe nu are prietenul meu! Are vorbe colorate, altele trepte. Am văzut unele care aveau înfățișarea unui cuvânt, pe când aici, o singură fereastră și aceea întunecată și să nu crezi că nu am căutat să o curăț, da ... a fost un timp când o ștergeam zilnic, dar venea noaptea și o păta din nou, iar dimineața o luam de la început și tot așa până m-am îmbolnăvit.
Fereastra, după cum vezi, tot întunecată este. De ce nu o sparg? Eh... ce ar spune vecinul sau prietenul meu când ar afla că mi-am spart singur fereastra. Nu, nu pot să o sparg că atunci s-ar umple casa de rușine și n-aș mai putea locui aici. Și gândește-te, aceste cuvinte ar fi stat în ploaie și viscol, fără căldură, fără mine; nu, e mai bine așa. Sunt clipe când împreună am putea să umplem lumea de flori. E adevărat că sunt numai clipe, dar sunt. Ce curios! Eu acum văd, de unde te cunosc cuvintele mele? Uite, stau așezate între noi și înfrunzesc. Dacă nu te-ar cunoaște, nu s-ar fi arătat și tu nu le-ai fi putut mângâia...E bine, e bine Aline, că ai venit chiar și timp de o cafea. Când ai să pleci, te-aș ruga să treci pe la prietenul meu, să-i duci o mână de cuvinte, săracul!
Și ... să-i mai spui, Alin, să vină pe la mine, că nu-s încă mort, sunt numai bolnav!

Miercuri

Îți promit că am să mă duc, dar nu sunt sigur că va veni.
Află că am fost pe la el, nu locuiește acolo sus, pe colină? Vezi că știu, dar ce nu știi tu este că nici el nu are o casă a lui, nu, tu stai bine față de el, pentru că tu locuiești aici din și pentru totdeauna, iar el este doar chiriaș pe o durată bine determinată. Și dacă merge pe stradă, să știi că el nu atinge pământul, se face că îl atinge, pentru că nu lasă urme.
Ca la teatru, când un actor arată ce a putut să creeze un om. Pe urmă actorul pleacă, dar creația și omul rămân, contopindu-se într-un tot, mai mare sau mai mic, rostogolindu-se mereu peste oamenii care vin, împodobindu-i cu propria lui culoare. Diferența dintre voi este că el nu a încercat niciodată să construiască o casă care să poarte numele lui. De tine e bine, aici nu va mai locui nimeni. Nu te mâhni prea tare că drumul nu te primește. Nu-i adevărat, drumul nu a ajuns până la tine, dar o să vină timpul când îți vei face singur o alee până la drum.
La capătul aleii, nu vor mai fi viscole și-ți vei putea construi și casa. Tu, chiar nu ai văzut că toate casele sunt construite lângă drum? Tu ai un avantaj: tu vezi oamenii, faci parte din ei, tu plângi și te bucuri, te chinuiești, știu, e greu dar e bine. Când vei ieși afară, vei avea și materialul pentru casă gata.
Nu știu dacă prietenul tău va veni până atunci, dar sunt sigur că are să vină.
Vezi, până și cuvintele tale nu știu a chema, iar dacă mă uit mai bine la ele, sunt și puțin bolovănoase, dar sunt, ele trăiesc și asta e principal, sunt vii și întregi și au mândria preaplecată a pământului... Neliniștile tale vin de la izvoare mult prea îndepărtate, te prind în jocul lor de-a frumosul și merg înainte, furându-te.
Ești și vei rămâne stigmatizat de un frumos blestem, precum frământarea îngerilor.

Joi

Dar... de ce, Alin, să fiu eu purtătorul de blestem?
Eu sunt la fel ca ceilalți oameni de pe stradă sau aproape la fel. Vino la fereastră și uită-te; ei au o umbră, fiecare cu umbra lui, pe când eu nu am nici măcar umbră, sunt atât de singur de nici umbra nu mă vrea! Te rog, nu mai zâmbi! Știu ce vrei să spui, că nu-mi folosește la nimic umbra, nu are nume, nu lasă urme, că se prelinge nevolnică după cum vrea stăpânul, apare și dispare la voia altuia și așa mai departe, dar pentru mine e important, ea îmi dă dovada existenței mele.
Vezi tu, Alin, dacă Dumnezeu a lăsat lumea împărțită în lumini și umbre, înseamnă că întregul așa trebuie să fie: o zi, o noapte, altă zi, altă noapte. Unde ai pomenit tu două zile una după alta, fără ca între ele să nu se strecoare lama neînduplecată a nopții? Luna are lumină, dar ea este doar o amintire a soarelui care ne petrece peste somn, sau nesomn...
Nesomn... vrăjitor și nebun în aceeași clipă, hoțul care mi-a furat calendarul. Da, da,...când a venit la mine mi-a spus: pentru tine calendarul nu are nicio importanță, ceasul – de asemenea, și le-a aruncat pe fereastră. Numai umbrele au nevoie de ceas, pentru a ști când să se nască și când să moară. Tu nu ai nevoie de un timp anume. În camera ta nu există noapte și zi, nu există ieri și mâine, doar astăzi.
Vezi, Alin, această frumoasă inconștiență a timpului este pecetea de la intrare. Odată intrat în această cameră, intri și în blestemul meu și îți trebuie curaj și inimă să-mi treci pragul. Poate de aceea oamenii nu vin la mine, nici prietenul meu, nici măcar umbra...

Vineri

Nu înțeleg de ce vrei tu neapărat o umbră. Dacă ții neapărat, cumpără una, dar, la ce bun? Oamenii nu au nevoie de umbre. O casă, pentru a putea fi durabilă, are nevoie de o temelie durabilă, nu de umbra ei. Când ai drept baston, o umbră, fii sigur că vei cădea la primul pas. Dar ție ce-ți pasă, tu nu ai cum să cazi, pentru că aici ești la tine și... în tine nu poți cădea.
De calendar, iarăși, nu ai nevoie. De calendar au nevoie vânătorii pentru a ști când pot vâna căprioare, păsări sau visuri. Vânătorii... ehei... vânătorii, i-am văzut cum înșfăcau pasărea cu lăcomie, i-am văzut cum înșfăcau căprioara cu mâna înmănușată și zâmbet silențios, i-am văzut însă cum vânau vorbe, le apucau pe când erau umezite de sudorile nașterii, strigându-și victoria și uneori, odată cu stingerea strigătului, murea și vorba, pentru că asemenea oricărui prunc, vorbele au nevoie de timp pentru împlinire și, până la această împlinire, vorba, ca și pruncul, are nevoie de laptele și mângâierea creatorului și acesta, la rândul lui, are nevoie de timp pentru a putea spune: gata, ești deopotrivă cu mine!
Ehei, vânătorii, nu sunt buni decât aceia care se ridică până la stomac; la inimă și obraz nu ar trebui să ajungă niciodată. Ei au nevoie de umbră!, pentru că atunci când strigă și-și ridică în aer trofeul, umbra lor crește și ei se uită la ea spunând: Ce mare sunt, ce mare sunt! Și, în naivitatea lor, uită că atunci când au lăsat mâna în jos, a dispărut și măreția umbrei.
Tu, pentru ce ai nevoie? Trebuie să înțelegi faptul că tu... nu poți fi niciodată un vânător. Umbra ta se poate naște odată cu tine sau după tine, asta nu se știe. E bine că, totuși, tu vei rămâne un semn, indiferent că răbojul este de aur sau lemn.

Sâmbătă

Alin, nu am nevoie de nimic, dar am uitat și când m-am născut. Sunt... așa... o molatecă stare de a fi petala unei flori.
Ai văzut vreodată cum arată un vis? Ai stat tu de vorbă cu el? Câteodată cred că eu nu sunt decât un vis ale cărui mâini zidesc cuvinte. Trupul meu nu-i decât un nume și, iartă-mă, Dumnezeule, dar câteodată mă asemăn cu Tine și spun: vreau să dăruiesc oamenilor un rai alcătuit numai din cuvinte, vreau să mă dăruiesc oamenilor sub forma unei priviri de copil, ningând peste trupuri cu zâmbete adevărate și, în acel moment, nu știu dacă Dumnezeu seamănă cu mine sau eu... semăn cu El.
Alin, în acele momente deschid fereastra și mă văd ca o umbră verticală și singură, plimbându-mă printre oameni și ei îmi zâmbesc și mă salută, și mă gândesc cât de mândru sunt dacă oamenii salută o umbră și umbra aceea sunt eu, dar nu mă pot bucura nici atunci, pentru că imediat mă întreb dacă umbra aceea a mea sunt chiar eu, dacă eu pot fi și în casă și pe stradă în același timp și în locul ochilor mei, se așează două cercuri de îndoială. Începe să se facă frig în mine! Trupul meu arde, iar înlăuntrul lui e frig. Cu cât arderea este mai mare, cu atât frigul este mai mare și atunci mă gândesc dacă nu e timpul să dorm, să mă aștern contopindu-mă cu îngerii aceștia, pe care oamenii îi numesc cuvinte și care, în fond, sunt parte de nimic sau de tot.
Alin, nu mă simt obosit, dar s-ar putea să fiu. S-ar putea să am nevoie de puțin somn, numai puțin, timp de o vecernie.

Duminică

Dormi! Este vremea uitării de trup, uitarea aceea bolovănoasă, ce stă tolănită între pleoapă și inimă. Nu-ți fie teamă că voi pleca de aici, pentru că eu sunt în același timp și piatra pe care se sprijină visul tău, și pagina pe care ți-e frică să o semnezi pentru ca oamenii să nu vadă înfățișarea mea. Dormi vegheat de neliniștea ta și, în somn, blestemul tău te va dansa pentru că el nu doarme niciodată, el te îmbracă și te petrece de la țipătul de durere la timpul rece.
Neliniștitule, umbra ta va merge în continuare pe stradă, singură, precum ești tu, precum sunt eu. Amândoi suntem făcuți de singurătate, respirând-o până la nunta mâinilor noastre.
De abia atunci vom fi liberi, de abia atunci, vom avea puterea de a ne rândui la marginea drumului pe care acum, nu-l putem atinge.
Ai adormit, sărmanule! și n-am apucat să-ți spun că azi este Duminică, că eu sunt acela care-ți spală fața de nopțile tale cârpite.
Știu, n-ar fi avut nici un rost, pentru că trăiești din Duminică în Duminică și cu atât mai puțin ai fi înțeles cine sunt. În afară de faptul că mă numesc Alin. Eu sunt Alin!