poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2979 .



Razboi si pace
proză [ ]
Vol. 4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2015-06-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Liviu Gogu



L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE
Volumul 4


Partea întâi.

I
LA PETERSBURG, ÎN CERCURILE înalte, continua cu mai multă aprindere decât oricând lupta încâlcită dintre partidul lui Rumeanțev, partidul francezilor, cel al Mariei Feodorovna, cel al țareviciului și celelalte, luptă înăbușită, ca totdeauna, de zumzetul trântorilor de la curte. Dar viața fără griji, viața strălucitoare a Petersburgului, preocupată numai de fantomele, de reflexele vieții reale, se scurgea tot ca și până atunci; și cursul acestei vieți te obliga să faci mari sforțări ca să-ți poți da seama de primejdia și de situația grea în care se afla poporul rus. Aceleași erau recepțiile și balurile, același teatrul francez, aceleași interesele diferitelor curți nobiliare, aceeași goana după demnități și aceleași intrigile. Numai în cercurile cele mai înalte se făceau sforțări ca oamenii să-și dea seama de greutățile clipei de față. Se povestea în șoaptă cât de diferit procedaseră, în aceste împrejurări atât de grele, cele două împărătese. Împărăteasa Maria Feodorovna, preocupată de institutele de educație și de binefacere pe care le avea sub oblăduirea ei, dăduse dispozițiuni pentru strămutarea lor la Kazan, și lucrurile acestor fundații fuseseră și împachetate. Împărăteasa Elizaveta Alexeevna însă, întrebată ce dispoziții ar avea de dat, binevoise să răspundă, cu caracteristicul ei patriotism rus, că în privința instituțiilor de stat ea nu poate da nici o dispoziție, întrucât lucrul acesta este apanajul suveranului; în ceea ce o privea personal însă, binevoise să răspundă că ea va fi cea din urmă care va părăsi Petersburgul.
La Anna Pavlovna, în 26 august, chiar în ziua bătăliei de la Borodino, se dădea o serată, al cărei punct de atracție trebuia să fie citirea scrisorii înalt preasfințitului mitropolit, scrisă împăratului atunci când îi fusese trimisă icoana preacuviosului părinte Serghie. Scrisoarea aceasta se citea ca un model de elocință clericală și patriotică. Cel care trebuia să dea citire scrisorii era însuși prințul Vasili, renumit pentru arta cu care citea. (El citea de multe ori chiar și în fața împărătesei.) Arta criticii consta în a revărsa un ropot de cuvinte rostite cântat, cu glas tare, între un urlet de deznădejde și un mormăit duios, absolut fără nici o legătură cu înțelesul, așa fel încât, în mod cu totul întâmplător, pe unele cuvinte cădeau urletele, pe altele mormăitul. Lectura aceasta avea, ca toate seratele Annei Pavlovna, un tâlc politic. La serată urmau să ia parte câteva fețe simandicoase, pe care trebuia să le rușineze pentru faptul că frecventau teatrul francez și cărora era nevoie să li se insufle sentimente patriotice. Se adunase destulă lume, dar Anna Pavlovna încă nu-i vedea în salonul ei pe toți acei de care era nevoie și, de aceea, fără să treacă încă la lectură, își antrena musafirii în discuții generale.
Noutatea zilei era de data aceasta la Petersburg boala contesei Bezuhova. De câteva zile contesa se îmbolnăvise fără veste și scăpase câteva reuniuni a căror podoabă trebuia să fie; se auzea că nu primește pe nimeni și că, în locul medicilor renumiți ai Petersburgului care o îngrijeau de obicei, ea se încredințase îngrijirilor unui doctor italian care-o doftoricea într-un chip cu totul nou și neobișnuit.
Știau foarte bine toți că fermecătoarei contese boala îi venea din inconvenientul de a se mărita cu doi bărbați deodată și că tratamentul italianului consta în înlăturarea acestui inconvenient; dar, în prezența Annei Pavlovna, nu numai că nimeni nu îndrăznea să se gândească la aceasta, dar parcă nici nu știa nimeni despre ce este vorba.
— On dit que la pauvre comtesse est tres mal. Le médecin dit que c'est l'angine pectorale.
— L'angine? Oh, c'est une maladie terrible!1
— On dit que les rivaux se sont réconciliés grâce a l'angine…2
Cuvântul angine era repetat cu multă plăcere.
— Le vieux comte est touchant a ce qu'on dit. Il a pleuré comme un enfant quand le médecin lui a dit que le cas était dangereux.
— Oh, ce serait une perte terrible. C'est une femme ravissante.
— Vous parlez de la pauvre comtesse, spuse, apropiindu-se, Anna Pavlovna. J'ai envoyé savoir de ses nouvelles. On m'a dit qu'elle allait un peu mieux. Oh, sans doute, c'est la plus charmante femme du monde, spuse Anna Pavlovna, zâmbind, încântată de sine. Nous appartenons a des camps différents, mais cela ne m'empeche pas de l'estimer comme elle le mérite. Elle est bien malheureuse3, adăugă ea.
Crezând că prin cuvintele acestea Anna Pavlovna ridicase puțintel vălul tainei ce acoperea boala contesei, un tânăr nu prea ascuțit la minte își permise să-și exprime uimirea că nu fuseseră chemați medici cunoscuți și că o trata un șarlatan, care i-ar putea face vreun tratament primejdios.
— Vos informations peuvent etre meilleures que les miennes, se repezi dintr-odată cu venin Anna Pavlovna la tânărul lipsit de experiență. Mais je sais de bonne source que ce médecin est un homme tres savant et tres habile. C'est le médecin intime de la Reine d'Espagne.4 Și, după ce-l desființă în chipul acesta pe tânăr, Anna Pavlovna se întoarse spre Bilibin care, în alt cerc, vorbind despre austrieci, își încrețise fruntea și se vedea că se pregătește tocmai să și-o descrețească la loc pentru a da drumul unui mot5.
— Je trouve que c'est charmant!6 spuse el despre nota diplomatică trimisă la Viena odată cu drapelele cucerite de către Wittgenstein, le héros de Pétropol7, cum îl numeau la Petersburg.
— Cum, cum adică? I se adresă Anna Pavlovna, impunând în acest chip tăcere pentru a fi ascultat acel mot, pe care ea i-l știa.
Și Bilibin repetă următoarele cuvinte, autentice, din depeșa diplomatică redactată de el:
— L'Empereur renvoie les drapeaux autrichiens, zise Bilibin, drapeaux amis et égarés qu'il a trouvés hors de la route8, sfârși el, descrețindu-și fruntea.
— Charmant, charmant9, zise prințul Vasili.
— C'est la route de Varsovie, peut-etre10, spuse cu glas tare, pe neașteptate, prințul Ippolit.
Toți se uitară la el, neînțelegând ce-a vrut să spună cu asta. Prințul Ippolit se uita și el împrejurul său, cu un aer de veselă nedumerire. Nu înțelegea nici el, cum nu înțelegeau nici ceilalți, ce însemnau cuvintele pe care le rostise. El observase nu o dată, în timpul carierei sale diplomatice, că vorbele spuse în felul acesta, brusc, apăreau ca foarte spirituale, și pentru orice eventualitate lăsase să-i scape aceste cuvinte, cele dintâi care-i veniseră pe limbă. „Poate că se nimerește foarte bine, își zise el, iar dacă nu se nimerește, or ști ei, acolo, să le potrivească”. Într-adevăr, în tăcerea jenantă care se așternu, intră în salon persoana aceea, nu destul de patriotă, pe care o aștepta, ca s-o corijeze, Anna Pavlovna, și ea, zâmbind și amenințându-l pe Ippolit cu degetul, făcu semn prințului Vasili să se apropie de dânsa și, întinzându-i două lumânări și manuscrisul, îl rugă să înceapă. Se făcu tăcere.
— Atotmilostive Stăpâne, împăratul nostru„, rosti sever prințul Vasili și se uită la asistență, ca și când ar fi vrut să întrebe dacă nu cumva are cineva ceva împotrivă. Dar nimeni nu spuse nimic. „Întâia cetate de scaun, Moscova, Noul Ierusalim, își întâmpină Hristosul său„, puse el, pe neașteptate, accentul pe cuvântul său, „precum o mamă își îmbrățișează fiii ei cei buni, și, întrezărind prin întunericul ce se lasă strălucita slavă a puterii tale, cântă cu mare bucurie: „Osana, binecuvântat fie cel ce vine!”„
Prințul Vasili rosti cuvintele din urmă cu voce plângătoare.
Bilibin își privea cu atenție unghiile și mulți aveau un aer stingherit, parcă ar fi vrut să întrebe: ce vină aveau ei aici? Anna Pavlovna repeta în șoaptă ce avea să vină mai departe, ca o babă la rugăciunea împărtășaniei: „N-are decât cutezătorul și nerușinatul Goliat…”
Prințul Vasili continuă:
— N-are decât cutezătorul și nerușinatul Goliat să aducă dintre hotarele Franței în ținuturile Rusiei spaimele morții: credința smerită, praștia aceasta a lui David al Rusiei va răpune fără de veste capul trufiei lui, setoase de sânge. Icoana aceasta a preacuviosului Serghie, care s-a străduit în vechime pentru binele patriei noastre, trimite-se în dar majestății-Voastre imperiale. Sunt îndurerat că slabele mele puteri mă împiedică să-mi desfăt ochii cu vederea chipului Vostru mărinimos. Cu căldură înalț către cer rugăciuni ca Atotputernicul să sporească neamul drepților și să împlinească dorințele majestății-Voastre spre binele nostru al tuturor.”
— Quelle force! Quel style!11 se auziră laude la adresa cititorului și a autorului.
Însuflețiți de cuvântarea aceasta, oaspeții Annei Pavlovna mai vorbiră încă multă vreme de situația patriei și făcură tot soiul de pronosticuri cu privire la desfășurarea bătăliei care trebuia să se dea de la o zi la alta.
— Vous verrez12, spuse Anna Pavlovna, că mâine, de ziua nașterii suveranului, vom primi știri. Am eu o presimțire bună.
II.
PRESIMÞIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr îndreptățită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvârșea la palat cu prilejul zilei de naștere a suveranului, prințul Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmâna un plic din partea prințului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că rușii nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră pierderi cu mult mai mari decât ai noștri, că raportează în grabă, de pe câmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna ultimele date. Așadar, era o victorie. Și chiar pe loc, fără să fi apucat lumea a ieși din biserică, se și înălțară către creator mulțumiri pentru ajutorul său și pentru izbândă.
Presimțirea Annei Pavlovna se adeverea și în oraș domni toată dimineața o dispoziție sărbătorească de bucurie. Toată lumea credea decisivă victoria aceasta și câțiva începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui Napoleon, despre detronarea lui și despre alegerea unui nou ocârmuitor în Franța.
Departe de câmpul de luptă și în condițiile de viață ale curții, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată amploarea și forța lor. Involuntar, evenimentele generale se grupează în jurul unei întâmplări izolate. Așa, bucuria de căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi câștigasem o victorie, tot atât cât și în faptul că vestea acestei izbânzi venise chiar de ziua nașterii suveranului. Era o surpriză reușită. În veștile de la Kutuzov se pomenea și de pierderile rușilor, iar printre morți se numărau Tucikov, Bagration și Kutaisov. Și partea tristă a evenimentelor în această lume petersburgheză s-a fixat involuntar tot în jurul unui singur eveniment: moartea lui Kutaisov. Pe dânsul îl cunoșteau toți, era iubit de suveran, fusese tânăr și frumos. În ziua aceea, oamenii se întâmpinau cu cuvintele:
— Ce întâmplare uimitoare! Chiar în timpul slujbei! Dar ce pierdere, Kutaisov! Vai, ce păcat!
— Ce vă spuneam eu despre Kutuzov? Zicea acum prințul Vasili, mândrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu întotdeauna că el e singurul în stare să-l biruie pe Napoleon.
Dar a doua zi nu mai veniră știri de pe front și opinia publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina dureroasei nesiguranțe în care se afla împăratul.
— În ce situație e împăratul! Spuneau curtenii și încetară de a-i mai ridica lui Kutuzov osanale, ca în urmă cu două zile, și-l învinuiau acum a fi cauza neliniștii suveranului. Prințul Vasili nu se mai mândri în ziua aceea cu protejatul său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de câte ori venea vorba de comandantul suprem. În afară de aceasta, ca și când toate s-ar fi adunat ca să-i vâre la griji și să-i neliniștească pe locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai adăugă încă o noutate, una teribilă. Contesa Elena Bezuhova murise subit, datorită îngrozitoarei boale al cărei nume îl rostiseră toți cu atâta plăcere. Oficial, în societatea celor mari, spuneau toți că fosta contesă Bezuhova murise dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le médecin intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Hélenei nu știu ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-și producă efectul binecunoscut, și că Hélene – pe care o chinuia faptul că bătrânul conte o bănuia și că soțul ei, căruia îi scrisese (nenorocitul, desfrânatul acela de Pierre), nu-i răspunsese – luase dintr-o dată o doză colosală din medicamentul prescris și murise în chinuri, înainte de a i se fi putut da vreun ajutor. Se mai povestea că, la început, prințul Vasili, împreună cu bătrânul conte, îl cam luaseră la rost pe italian; dar italianul le arătase asemenea scrisori scrise de mâna nefericitei răposate, încât fusese lăsat imediat în pace.
Discuția generală se concentra în jurul celor trei evenimente regretabile: starea de incertitudine în care se găsea împăratul, pierderea lui Kutaisov și moartea Hélenei.
A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la Petersburg un moșier din Moscova și se lăți în tot orașul vestea predării Moscovei în mâinile francezilor. Ce lucru îngrozitor! În ce situație era pus împăratul! Kutuzov era un trădător, și prințul Vasili, în timpul numeroaselor visites de condoléance13 care i se făcură cu prilejul morții fiicei sale, spunea despre același Kutuzov pe care-l ridicase înainte în slăvi (era de iertat la el faptul că, îndurerat cum era acum, uita ce spusese mai înainte), că nici nu te puteai aștepta la altceva din partea unui moșneag chior și desfrânat.
— Nu mă mir decât că s-a putut încredința unui asemenea om soarta Rusiei.
Câtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neoficial, mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de la contele Rastopcin următorul raport: „Un aghiotant al prințului Kutuzov mi-a adus o scrisoare în care acesta îmi cere ofițeri de poliție pentru însoțirea armatei pe drumul Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească Moscova. Majestate! Fapta lui Kutuzov hotărăște soarta capitalei și a imperiului majestății-Voastre. Rusia se va cutremura aflând despre cedarea orașului, care întrunește toată măreția Rusiei și în care se află raclele strămoșilor majestății-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat totul și nu-mi mai rămâne decât să plâng soarta patriei mele.”
Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, prin prințul Volkonski, următorul rescript: „Kneaz Mihail Ilarionovici! De la 29 august, eu nu mai am nici un raport de la domnia-ta. Între timp, am primit la 1 septembrie, prin Iaroslavl, de la comandantul suprem al Moscovei, trista veste că dumneata ai hotărât să părăsești, împreună cu armata, Moscova. Poți să-ți închipui impresia făcută asupra mea de această veste, iar tăcerea dumitale nu face decât să-mi sporească uimirea. Trimit cu aceasta pe prințul general-aghiotant Volkonski, ca să-mi aducă de la dumneata știri cu privire la situația armatei și la motivele care te-au determinat să iei o hotărâre atât de dureroasă.”
III.
NOUÃ ZILE DUPÃ PÃRÃSIREA Moscovei, la Petersburg sosi un trimis de-al lui Kutuzov cu știrea oficială a predării capitalei. Trimisul era francezul Michaud, care nu știa rusește, dar care era, quoique étranger, Russe de coeur et d'âme14 cum singur spunea despre sine. Împăratul îl primi îndată în cabinetul său din palatul de pe Kamennâi Ostrov. Michaud, care nu văzuse niciodată Moscova până în timpul acestei campanii și care nu știa rusește, se simți totuși emoționat când se înfățișă la notre tres gracieux souverain15 (cum scria el mai târziu), cu știrea despre incendierea Moscovei, dont les flammes éclairaient sa route16.
Cu toate că marele chagrin17 al domnului Michaud trebuie să fi avut altă pricină decât aceea din care izvora durerea poporului rus, Michaud avea o înfățișare atât de tristă când fu introdus în cabinetul împăratului, încât suveranul îi și puse numaidecât întrebarea:
— M'apportez-vous de tristes nouvelles, colonel?
— Bien tristes, Sire, răspunse Michaud, plecându-și ochii și oftând, l'abandon de Moscou.
— Aurait-on livré mon ancienne capitale sans se battre?18 izbucni deodată împăratul, vorbind precipitat.
Michaud transmise respectuos ceea ce îi ordonase Kutuzov să transmită și anume că nu fusese cu putință să se dea o bătălie la porțile Moscovei și că, întrucât nu-i mai rămăsese de ales decât ori să piardă și armata odată cu Moscova, ori să piardă numai Moscova, feldmareșalul fusese nevoit să aleagă această din urmă cale.
Împăratul asculta tăcut, fără să se uite la Michaud.
— L'ennemi est-il en ville?19 întrebă el.
— Oui, sire, et elle est en cendres a l'heure qu'il est. Je l'ai laissée toute en flammes20, spuse cu hotărâre Michaud.
Dar, uitându-se la fața împăratului, Michaud se îngrozi de ceea ce făcuse. Împăratul începuse să respire greu și des, buza de jos îi tremura și, într-o clipă, minunații lui ochi albaștri se umeziră de lacrimi.
Nu dură însă decât o clipă. Împăratul se încruntă deodată ca și când s-ar fi dojenit singur pentru slăbiciunea sa. Și, ridicând capul, se adresă cu voce fermă lui Michaud:
— Je vois, colonel, par tout ce qui nous arrive, spuse el, que la Providence exige de grands sacrifices de nous… Je suis pret a me soumettre a toutes ses volontés; mais dites-moi, Michaud, comment avez-vous laissé l'armée, en voyant ainsi, sans coup férir, abandonner mon ancienne capitale? N'avez-vous pas aperçu du découragement?21
Văzându-și-l pe al său tres gracieux sauverain mai liniștit, Michaud se liniști și el, dar cum întrebarea directă și esențială a împăratului cerea și un răspuns direct, nu avu timpul să-și pregătească răspunsul.
— Sire, me permettez-vous de vous parler franchement en loyal militaire?22 zise el, pentru a mai câștiga timp.
— Colonel, je l'exige toujours, spuse împăratul. Ne me cachez rien, je veux savoir absolument ce qu'il en est.23
— Sire! Spuse Michaud eu un zâmbet fin, abia perceptibil, pe buze, reușind să-și pregătească răspunsul într-o formă de ușor și respectuos jeu de mots24. Sire! J'ai laissé toute l'armée depuis les chefs jusqu'au dernier soldat, sans exception, dans une crainte épouvantable, effrayante…25
— Comment ça? Îl întrerupse împăratul, încruntându-se cu asprime. Mes Russes se laisseront-ils abattre par le malheur… Jamais!26
Era tocmai ceea ce aștepta Michaud ca să-și plaseze jocul de cuvinte.
— Sire, spuse el cu o expresie de respectuoasă voioșie, ils craignent seulement que Votre Majesté, par bonté de coeur, ne se laisse persuader de faire la paix. Ils brulent de combattre, spuse împuternicitul poporului rus, et de prouver a Votre Majesté par le sacrifice de leur vie, combien ils lui sont dévoués…27
— A! Spuse, liniștindu-se împăratul, cu strălucire prietenească în ochi și îl bătu pe Michaud pe umăr. Vous me tranquilisez, colonel.28
Plecându-și fruntea, suveranul rămase câtva timp tăcut.
— Eh bien, retournez a l'armée, zise el, îndreptându-și întreaga statură și adresându-i-se lui Michaud cu un gest prietenos și majestos, et dites a nos braves, dites a tous mes bons sujets partout ou vous passerez, que meme quand je n'aurai plus aucun soldat, je me mettrai moi-meme a la tete de ma chere noblesse, de mes bons paysans et j'userai ainsi jusqu'a la derniere ressource de mon empire. Il m'en offre encore plus que mes ennemis ne pensent, spuse împăratul, din ce în ce mai însuflețit. Mais și jamais il fut écrit dans les décrets de la divine Providence, zise el, ridicând spre cer ochii săi minunați, blânzi și strălucitori de simțire, que ma dynastie dut cesser de régner sur le trône de mes ancetres, alors, apres avoir épuisé tous les moyens qui sont en mon pouvoir, je me laisserai croâtre la barbe jusqu'ici (împăratul arătă cu mâna pe la jumătatea pieptului), et j'irai manger des pommes de terre avec le dernier de mes paysans, plutôt que de signer la honte de ma patrie et de ma chere nation, dont je sais apprécier les sacrifices!29
După ce rosti cu tulburare în glas aceste cuvinte, împăratul se întoarse brusc, vrând parcă să ascundă de privirile lui Michaud faptul că-i dăduseră lacrimile, și se retrase în fundul cabinetului. După ce stătu câteva clipe acolo, se întoarse cu pași mari spre Michaud și îi strânse cu putere brațul mai jos de cot. Fața minunată și blândă a împăratului se înroșise și ochii îi scânteiau de hotărâre și de mânie.
— Colonel Michaud, n'oubliez pas ce que je vous dis ici; peut-etre qu'un jour nous nous le rappellerons avec plaisir… Napoléon ou moi, spuse împăratul, ducând o mână la piept. Nous ne pouvons plus régner ensemble. J'ai appris a le connaâtre, il ne me trompera plus…30
Și împăratul, încruntându-se, tăcu. La aceste cuvinte, văzând expresia de fermă hotărâre din ochii suveranului, Michaud, quoique étranger, mais Russe de coeur et d'âme, se simți, în această clipă solemnă, enthousiasmé par tout ce qu'il venait d'entendre31 (cum spunea el mai târziu), și își exprimă în felul următor atât simțămintele sale, cât și pe cele ale poporului rus, al cărui împuternicit se considera:
— Sire! Zise el. Votre Majesté signe dans ce moment la gloire de sa nation et le salut de l'Europe!32
La un semn din cap al împăratului, Michaud ieși.
IV.
NOI, CEI CARE N-AM TRÃIT pe vremea când Rusia era pe jumătate cucerită și locuitorii Moscovei se refugiau în guberniile îndepărtate, pe vremea când se concentrau mereu miliționari după miliționari pentru apărarea patriei, ne închipuim, fără voia noastră, că toți rușii, de la mic la mare, nu aveau altă preocupare decât să se jertfească pentru salvarea patriei, sau să plângă pe ruinele ei. Povestirile și descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepție, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea și eroismul rușilor. În realitate însă, n-a fost așa. Nouă ni se pare că așa s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, și nu vedem toată puzderia intereselor personale, omenești, de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în așa de mare măsură față de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă defel) interesul general. Marea majoritate a oamenilor epocii aceleia n-au dat nici o importanță mersului general al lucrurilor, ci s-au condus numai după interesele personale, impuse de momentul respectiv. Și aceștia au fost tocmai cei mai folositori oameni de acțiune ai vremurilor acelora.
Aceia însă, care au încercat să înțeleagă cursul general al evenimentelor și au voit să participe la aceste evenimente cu spiritul lor de abnegație și cu eroismul lor, au fost cei mai nefolositori membri ai societății; ei toate le-au văzut de-a-ndoaselea și tot ce-au făcut cu gândul să fie de folos s-a dovedit a fi numai fleacuri, lucruri inutile, așa cum au fost, de pildă, regimentele lui Pierre și Mamonov, care jefuiau satele rusești, așa cum a fost scama scărmănată de cucoane, care n-a ajuns niciodată până la răniți, și așa mai departe. Chiar și acei care, din pricină că le plăcea să facă pe deștepții și să-și exprime sentimentele, flecăreau despre situația reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, fie pecetea ipocriziei și a minciunii, fie pe cea a osândirii fără rost și a dușmănirii unor oameni învinuiți de lucruri de care nu putea fi nimeni vinovat. În evenimentele istorice e mai vădit decât oriunde sensul opreliștii de a gusta din rodul pomului cunoașterii. Numai o acțiune inconștientă dă roade și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. Și dacă încearcă să o înțeleagă, ajunge la sterilitate.
Sensul evenimentului care se săvârșea atunci în Rusia era cu atât mai de nepătruns, cu cât participarea omului la el era mai directă. La Petersburg și în guberniile îndepărtate de Moscova, bărbații în uniforme de miliționari și doamnele deplângeau soarta Rusiei și a capitalei, vorbeau de jertfirea de sine și așa mai departe; dar în rândurile armatei care se retrăgea dincolo de Moscova, aproape că nu se gândea nimeni la Moscova și nu vorbea nimeni de ea și, văzând-o cum arde, nimeni nu le jura răzbunare francezilor, ci se gândea fiecare la solda pe următoarele patru luni, la popasul următor, la Matrioșka – vivandiera și la altele ca acestea…
Fără nici un gând de a se sacrifica, ci numai așa, întâmplător, pentru că îl găsise războiul în rândurile armatei, luase Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape și vreme îndelungată la apărarea patriei și de aceea privea el tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere și fără să tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre situația actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba lui să se gândească la asta, că pentru asta există Kutuzov și ceilalți, dar că a auzit că se refac regimentele și că, probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, așa că, în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei ani să i se dea comanda unui regiment.
Deoarece așa privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi vestea că e trimis la Voronej, în delegație, spre a cumpăra armăsari pentru divizie, fără nici o mâhnire pentru faptul că i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simți chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea și pe care i-o înțelegeau foarte bine tovarășii săi.
Câteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi banii, hârtiile și, după ce îi trimise pe husari înainte, porni și el spre Voronej, cu o trăsură de poștă.
Numai cine a simțit aceasta, cine a stat, adică, mai multe luni fără întrerupere, în atmosfera vieții de campanie, poate înțelege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecând dincolo de raza până la care ajungeau trupele cu furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant și cu ambulanțele lor, și văzând sate fără soldați și convoaie de care, fără urmele murdare ale prezenței taberelor, văzând satele cu mujici și cu femei, conacele moșierilor, câmpiile cu cirezi de vite la păscut și stațiile de poștă cu funcționari adormiți. Simțea o bucurie copilărească, de parcă întâia oară în viață ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl uimiră și-l bucurară femeile tinere și sănătoase, după care nu umblau câte zece ofițeri curtezani de fiecare și care erau bucuroase și măgulite că un ofițer, în trecere prin partea locului, stă de glume cu ele.
Într-o dispoziție dintre cele mai bune, Nikolai sosi la Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătățile cărora le dusese atâta timp dorul în armată și a doua zi, după ce se bărbieri foarte îngrijit și-și puse uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase demult, se duse să se prezinte la autoritățile locale.
Comandantul miliționarilor era un funcționar civil cu grad de general, un bătrân pe care îl amuzau, se vede, funcția și gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai (crezând că demonstrează prin asta însușiri militărești) și îl întrebă, cu un aer important, ca și când ar fi avut dreptul să-l întrebe, despre mersul evenimentelor, aprobând și dezaprobând sau dându-și și el părerea. Nikolai era atât de bine dispus, încât toate acestea nu făcură decât să-l distreze.
De la comandantul miliționarilor, el se duse la guvernator. Guvernatorul era un om mărunțel, vioi, foarte prietenos și foarte simplu. Îi dădu lui Nikolai referințe cu privire la hergheliile unde ar putea găsi cai, îi recomandă un geambaș din oraș și un moșier ce locuia la douăzeci de verste de oraș, care aveau caii cei mai buni, și-i făgădui tot sprijinul său.
— Sunteți fiul contelui Ilia Andreevici? Soția mea a fost foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia avem întotdeauna musafiri. Azi e joi, așa că vă rog să poftiți fără nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luându-și rămas bun de la el.
De la guvernator, Nikolai luă o birjă și o porni, împreună cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a dreptul până la herghelia moșierului. Toate erau pentru Nikolai acum, la începutul șederii sale în Voronej, vesele și ușoare și, așa cum se întâmplă când e omul bine dispus, totul îi reușea și-i mergea în plin.
Moșierul la care ajunse Nikolai era un bătrân holtei cavalerist, bun cunoscător de cai, vânător, posesor al unui atelier de țesut covoare, al unei zapekance33 vechi de o sută de ani, al unei pivnițe cu vin vechi unguresc și al unor cai minunați.
Fără multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu șase mii de ruble, șaptesprezece armăsari unu și unu (cum spunea el), pentru ca să aibă cu ce se făli venind cu remonta la regiment. După ce prânzi și bău cam prea din cale-afară de mult vin unguresc, Rostov își luă rămas bun, sărutându-se cu moșierul, cu care ajunsese să se tutuiască, și porni în goana cailor înapoi spre oraș, pe un drum îngrozitor, dar în cea mai bună dispoziție sufletească, zorindu-și mereu vizitiul, ca să ajungă la timp la serata guvernatorului.
După ce-și schimbă hainele, se parfumă și își răcori cu apă rece creierii înfierbântați, Nikolai se prezentă, deși cam târziu, la guvernator acasă, cu o frază dinainte pregătită: vaut mieux tard que jamais34.
Nu era bal și nici nu se spusese că se va dansa; totuși știa toată lumea că va cânta Katerina Petrovna la clavicord valsuri și ecoseze și că are să fie dans, așa că toți, gândindu-se la asta, veniseră în toaletă de bal.
Viața provincială era, în 1812, aceeași de totdeauna; cu deosebirea doar că în oraș era mai multă animație datorită prezenței atâtor familii bogate din Moscova și că, întocmai ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era și aici de remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente (când nimic nu te mai înspăimântă și când nimic nu mai are în viață importanță), iar în locul discuțiilor banale, care altădată se refereau la vreme și la cunoștințele comune, erau acum în centrul atenției Moscova, armata și Napoleon.
Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai bună societate a Voronejului.
Doamne erau foarte multe și printre ele erau și câteva cunoștințe de-ale lui Nikolai, de la Moscova; dar printre bărbați nu era niciunul care să fi putut rivaliza, cât de cât, cu cavalerul ordinului, Sfântul Gheorghe, ofițerul de husari, și totodată amabilul și binecrescutul conte Rostov. Printre bărbați era și un italian prizonier – fost ofițer în armata franceză, și Nikolai simțea că prezența acestui prizonier îl înălța și mai mult, ca importanță, pe el, eroul rus. Era oarecum un trofeu. Nikolai simți lucrul acesta și i se păru că toată lumea îl privește cu aceiași ochi pe italian; de aceea, el îl trată pe ofițerul francez cu amabilitate, dar totodată cu demnitate și rezervă.
De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răspândind în jurul său miros de parfum și de vin, și deîndată ce repetă și auzi spunându-i-se de câteva ori cuvintele: vaut mieux tard que jamais, toți făcură cerc în jurul lui. Toate privirile se îndreptară asupra lui și el simți numaidecât că ocupa poziția care i se cuvenea în acest oraș de provincie și care-i plăcuse întotdeauna; dar acum, după ce atâta vreme îi lipsise, poziția de om iubit de toată lumea îl îmbăta de plăcere. Nu numai prin stațiile de poștă, prin hanuri sau în atelierul de covoare al moșierului se simțiseră măgulite fetele de atențiile lui; și aici chiar, la serata guvernatorului, erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă de cuconițe tinere și de fete drăguțe, care abia așteptau să-și îndrepte Nikolai atenția asupra lor. Cucoanele și domnișoarele cochetau cu el, iar cei vârstnici, chiar din prima zi, începură să-și bată capul cum ar face să-l însoare și să-l îmblânzească pe acest tânăr și năzdrăvan husar. Printre aceștia din urmă era însăși nevasta guvernatorului, care îl primi pe Rostov ca pe o rudă apropiată, numindu-l „Nicolas” și spunându-i „tu”.
Katerina Petrovna începu într-adevăr să cânte valsuri și ecoseze și se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprinten cum era, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei. Îi uimi pe toți prin felul lui de a dansa, degajat și aparte. Era chiar și el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea. Nu dansase niciodată așa la Moscova și acolo ar fi considerat chiar drept necuviincios și mauvais genre35 acest fel de a dansa prea degajat; aici însă simțea nevoia să-i uimească pe toți prin ceva ieșit din comun, care să le pară tuturor ceva la ordinea zilei în capitală și încă neștiut în provincie.
Toată seara, Nikolai acordă cea mai mare atenție unei tinere femei blonde, cu ochi albaștri, grăsulie și foarte drăguță, nevasta unuia dintre funcționarii guberniei. Cu acea naivă convingere a tuturor oamenilor de viață când sunt tineri, anume că nevestele altora sunt făcute pentru ei, Rostov nu se mai dezlipi de lângă tânăra femeie și, în același timp, se purtă cu bărbatul ei prietenește, cu aere oarecum de conspirator, ca și când, deși nu vorbeau despre asta, ar fi știut amândoi cât de bine se vor înțelege ei, adică Nikolai cu nevasta funcționarului. Numai că bărbatul părea să nu împărtășească această convingere și căuta să se poarte cu Rostov cât mai morocănos. Dar blajina naivitate a lui Nikolai era atât de nemărginită, încât uneori soțul se lăsa, fără voia lui, furat de veselia tânărului husar. Totuși, spre sfârșitul seratei, pe măsură ce fața nevestei sale se îmbujora mai tare și se tot însuflețea, fața bărbatului devenea tot mai serioasă și mai posomorâtă, ca și când porția de însuflețire ar fi fost numai una pentru amândoi și pe măsură ce sporea la nevastă, scădea la bărbat.


V.
NIKOLAI, MEREU CU SURÂSUL pe buze, ședea, puțin îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecându-se în așa fel, încât să fie cât mai aproape de blondină, și-i tot făcea la complimente mitologice.
Schimbându-și agil poziția picioarelor, în pantaloni strânși pe pulpe, răspândind în juru-i miros de parfum și admirându-și și partenera, și propria-i persoană, și formele picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinși pe pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are de gând să răpească o femeie.
— Ce fel de femeie?
— Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la ochii ei) albaștri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada… și se uită la umerii ei, statura Dianei…
Soțul se apropie de ei și își întrebă posomorât nevasta despre ce vorbeau.
— A, Nikita Ivanâci, zise Nikolai, sculându-se politicos în picioare.
Și, ca și când ar fi vrut să-l facă și pe Nikita Ivanâci să ia parte la glumele lui, începu să-i spună și lui că are de gând să răpească o blondină.
Soțul zâmbi posac; soția vesel… Stăpâna casei, blajina soție a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea înscrisă pe față.
— Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, pronunțând cu așa ton cuvintele, „Anna Ignatievna”, încât Rostov înțelese numaidecât că Anna Ignatievna trebuie să fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat voie să-ți spun pe nume, nu-i așa?
— O, da, ma tante36. Dar cine-i?
— E Anna Ignatievna Malvințeva. A auzit de tine de la nepoata ei, pe care ai salvat-o… Ghicești?
— Câte n-oi fi salvat eu! Răspunse Nikolai.
— Nepoată-sa e prințesa Bolkonskaia. Acum e aici, în Voronej, cu mătușa ei. Oho, cum te-ai înroșit! Ce, nu cumva…?
— Vai de mine. Nici nu m-am gândit, ma tante.
— Bine, bine. Of, ce poamă-mi ești!
Soția guvernatorului îl duse în fața unei bătrâne înalte și foarte grase, care purta pe cap o tocă albastră și care tocmai își isprăvise partida ei de cărți cu cele mai simandicoase fețe ale orașului. Era Malvințeva, o văduvă bogată și fără copii, mătușă după mamă a prințesei Maria, și care locuia în permanență la Voronej. Când se apropie Rostov, ea stătea în picioare și-și plătea datoria la cărți. Se uită la el sever și grav, printre gene, și continuă să-l certe pe generalul la care pierduse.
— Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzându-i mâna. Să poftești, rogu-te, și pe la noi.
După ce schimbară câteva cuvinte despre prințesa Maria și despre răposatul ei tată, pe care, pe cât părea, doamna Malvințeva nu-l prea avusese la inimă, și după ce-l întrebă ce știa de prințul Andrei, care nici el nu se bucura, pesemne, de prea multă trecere la ea, trufașa bătrână îl lăsă să plece, reînnoindu-i invitația de a veni pe la ea.
Nikolai îi făgădui și se înroși iarăși când se înclină în fața Malvințevei. De câte ori se pomenea de prințesa Maria, Rostov încerca un sentiment de jenă și chiar de teamă, fără să-și dea nici el seama de ce.
Luându-și rămas bun de la Malvințeva, Rostov voi să se întoarcă la dans, dar micuța soție a guvernatorului îi atinse mâneca hainei cu mâna ei grăsună și, spunându-i că are să-i vorbească ceva, îl duse într-un salonaș cu divane, din care cei care se găseau aici se retraseră îndată, ca să n-o stingherească pe stăpâna casei.
— Știi, mon cher, spuse soția guvernatorului cu o expresie de seriozitate pe chipul ei mic și blând. Uite, asta e tocmai partida care-ți trebuie ție; vrei să ți-o pețesc?
— Pe cine, ma tante? Întrebă Nikolai.
— Pe prințesă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai nimerită Lili, dar după mine mai nimerită e prințesa. Vrei? Sunt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. Și pe drept cuvânt, ce fată! O minune de fată! Și nu-i chiar atât de urâtă.
— Ba, chiar deloc, spuse Nikolai, ca și cum s-ar fi simțit jignit. Eu, ma tante, așa cum se cuvine unui bun soldat, niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături nu mă dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gândi la ceea ce spunea.
— Ia seama: nu-i glumă.
— De glumă îmi arde mie?
— Da, da, vorbi soția guvernatorului, mai mult ca pentru sine. Dar iată ce vreau să-ți spun, entre autres mon cher. Vous etes trop assidu aupres de l'autre, la blonde37. Mi-e milă de bărbatul ei, zău…
— A, nu, suntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, Nikolai.
Nici prin gând nu-i trecea că un atât de vesel fel de a-și petrece vremea putea fi pentru cineva prilej de supărare.
„Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soției guvernatorului!” își aminti deodată Nikolai în timpul cinei. „Acum se apucă să mă însoare… Și Sonia?” Iar când își lua rămas bun de la soția guvernatorului, care nu uită să-i mai repete o dată, zâmbind: „Așadar, ține minte”, el o luă mai la o parte și-i spuse:
— Uite ce este, să-ți spun drept, ma tante…
— Ce-i, ce este, dragul meu? Hai să stăm aici.
Pe Nikolai pusese stăpânire deodată dorința și nevoia imperioasă de a-și destăinui, acestei femei aproape străine, gândurile cele mai ascunse (gânduri pe care nu le-ar fi destăinuit nici mamei, nici sorei lui și nici măcar unui prieten). Mai târziu, când își amintea de această pornire de sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (așa cum li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar așa, un capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spontană, împreună cu alte întâmplări mărunte, avură pentru el și pentru întreaga lui familie consecințe uriașe.
— Iată ce e, ma tante. Maman vrea demult să mă însoare cu o fată bogată; dar mie ideea de a mă însura pentru bani îmi face silă.
— O, da, înțeleg, spuse soția guvernatorului.
— Prințesa Bolkonskaia e însă cu totul altceva; mai întâi, ca să fiu sincer, îmi place foarte mult; e tocmai după inima mea; și pe urmă, lucru curios, de când am întâlnit-o, în împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap gândul că asta înseamnă destin. Și închipuiește-ți, ma tante: maman se gândea demult la ea, dar înainte n-am avut prilejul s-o întâlnesc, nu știu cum s-a tot întâmplat: nu ne-am întâlnit. Iar pe vremea când soră-mea, Natașa, era logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă puteam gândi să mă însor cu ea. A trebuit s-o întâlnesc anume după ce Natașa a rupt logodna; ei, și pe urmă, cum știi… asta e… N-am spus asta nimănui și nici n-am s-o spun. Îți spun numai dumitale…
Soția guvernatorului îl strânse recunoscătoare de braț.
— Dumneata o cunoști pe Sophie, verișoara mea? O iubesc, i-am promis s-o iau de nevastă și mă voi căsători cu ea… Așa că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi vorba, spuse încurcat și roșind Nikolai.
— Mon cher, mon cher, ce fel judeci? Păi, Sophie n-are nimic și tu singur spuneai că afacerile tatălui tău merg foarte prost. Dar maman? Asta ar omorî-o! Și apoi, Sophie, dacă-i fată cu suflet, cum ar putea suporta viața pe care ați duce-o? O mamă adusă la disperare, afacerile ducându-se de râpă… Nu, mon cher, tu și Sophie trebuie să înțelegeți lucrul acesta.
Nikolai tăcea. Îi făcea plăcere să-i audă argumentele.
— Totuși, nu se poate, ma tante, zise el oftând, după o scurtă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prințesa ar vrea să se mărite cu mine. Și încă ceva. Acum ea e în doliu. Cum ar putea să se gândească la măritiș?
— D-apoi ce crezi că eu te și însor, cât ai bate din palme? Il y a maniere et maniere38, spuse soția guvernatorului.
— Strașnică pețitoare-mi ești, ma tante… zise Nikolai, sărutându-i mâna dolofană.
VI.
SOSIND LA MOSCOVA DUPÃ întâlnirea cu Rostov, prințesa Maria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu guvernorul lui, precum și scrisoarea prințului Andrei, care-i indica drumul de urmat spre Voronej, la mătușa lor, doamna Malvințeva. Grijile călătoriei, neliniștea pe care i-o pricinuia gândul la fratele ei, acomodarea la o altă viață, într-o locuință nouă, figurile noi întâlnite, educația nepoțelului, toate acestea înăbușeau în sufletul prințesei Maria sentimentul acela care i se păruse o ispită și care o chinuise și în timpul bolii tatălui ei și după moartea acestuia și, mai ales, după întâlnirea cu Rostov. Era tristă. Durerea pierderii tatălui, îmbinându-se în inima ei cu nenorocirea Rusiei, îi apăsa și-i îngreuna din ce în ce mai mult și acum sufletul, după o lună, cât trecuse de atunci, în condițiile unei vieți mai liniștite. Era îngrijorată: gândul că fratele ei, singurul om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite primejdii, o chinuia tot timpul. Mai era și preocupată de educația nepoțelului, de care nu se simțise niciodată în stare; dar în adâncul sufletului ei se simțea împăcată, având conștiința că reușise să-și înăbușe visurile stârnite de întâlnirea cu Rostov și nădejdile personale legate de acest fapt.
Când, a doua zi după serata din casa ei, soția guvernatorului veni la doamna Malvințeva și-i vorbi de planurile sale (făcând, bineînțeles, rezerva că, deși în împrejurările actuale nu putea fi vorba de o pețire în toată regula, nu era totuși necuviincios să se întâlnească tinerii și să li se dea prilejul de a se cunoaște unul pe altul) și când, după ce primi încuviințarea mătușii, soția guvernatorului aduse vorba de Rostov în prezența prințesei Maria, lăudându-l și povestind cum se înroșise el când îi vorbise de dânsa, prințesa Maria nu simți bucurie, ci durere: pacea și echilibrul ei lăuntric piereau și din nou se trezeau în ea dorințele, îndoielile, reproșurile și nădejdile.
Două zile, între primirea acestei știri și vizita lui Rostov, prințesa Maria nu se gândi decât la felul cum se cuvenea să se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci când va veni el la mătușă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu i-ar sta bine să primească vizite, ba își zicea că ar fi o impolitețe, după tot ce făcuse el pentru dânsa; ba îi trecea prin cap că mătușa ei și soția guvernatorului au în vedere unele planuri privitoare la ea și la Rostov (și privirile și vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste bănuieli); ba își spunea că numai ea, în josnicia ei, își putea face astfel de gânduri despre cele două femei: nu se putea să nu înțeleagă ele că, în situația ei, când încă nici nu și-a scos voalul de doliu, o asemenea pețitorie ar fi o jignire, atât pentru ea, cât și pentru memoria tatălui său. Presupunând că avea să apară la venirea lui în vizită, prințesa Maria chibzuia din vreme ce-i va spune el și cuvintele pe care i le va spune ea lui; și, când i se păreau nemeritat de reci cuvintele acestea, când i se părea că prea spuneau multe. Dar mai mult decât orice o înspăimânta faptul că la această întâlnire – simțea ea bine – o va cuprinde și stăpâni tulburarea, care o va trăda de cum va da ochi cu el.
Totuși când duminică, după liturghie, lacheul anunță în salon că sosise contele Rostov, prințesa nu se arătă defel tulburată; doar cât se îmbujoră puțin și ochii îi licăriră de o lumină nouă, strălucitoare.
— Dumneata l-ai văzut, mătușică? Întrebă prințesa Maria cu voce calmă, fără să știe nici ea cum de putuse rămâne, în aparență, atât de liniștită și de naturală.
Când Rostov intră în salon, prințesa Maria își lăsă un moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz să se salute cu mătușa; apoi, chiar în clipa când Nikolai se întorcea spre ea, ridică fruntea și ochii ei scânteietori îi întâlniră privirea. Cu o mișcare plină de demnitate și grație, ea se ridică surâzând, îi întinse mâna subțire și gingașă și-i vorbi cu o voce, în care pentru întâia oară îi răsunau coardele tainice ale feminității. Mademoiselle Bourienne, care era și ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, la prințesa Maria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici ea n-ar fi putut manevra mai bine la întâlnirea cu bărbatul căruia trebuia să-i placă.
„Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr frumoasă și eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, și câtă grație!” își zicea mademoiselle Bourienne.
Dacă prințesa Maria ar fi fost în stare să gândească în clipa aceea, s-ar fi mirat și mai mult decât mademoiselle Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa când văzu în fața ochilor chipul acesta frumos și drag, o putere nouă de viață puse stăpânire pe ea, dictându-i, împotriva voinței ei, cum să vorbească și să se miște. Fața ei, din clipa când intrase Rostov, se transfigurase. Așa cum, atunci când se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat și pictat, iese la iveală pe neașteptate pe pereții lui complicata și iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimește cu frumusețea ei, dar care înainte ți se părea grosolană, obscură și stupidă, tot așa se transfigură deodată chipul prințesei Maria. Pentru întâia oară ieșea la lumină toată frumusețea și curățenia lăuntrică, spirituală, pe care viața ei de până atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, neîmpăcarea ei cu sine, suferințele, năzuința spre bine, resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate acestea se răsfrângeau acum în ochii strălucitori, în zâmbetul fin, în fiecare trăsătură a chipului ei delicat.
Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca și când i-ar fi cunoscut întreaga viață. Simțea că ființa din fața lui era ceva aparte, mai bună decât toate ființele pe care le întâlnise până atunci și, mai cu seamă, mai bună decât el.
Conversația fu dintre cele mai simple și mai lipsite de importanță. Vorbiră despre război, exagerând fără să vrea și ei, așa cum exagerau toți, durerea ce le-o pricinuiau evenimentele, vorbiră despre ultima lor întâlnire, și Nikolai căută să abată discuția asupra altui subiect, vorbiră apoi despre buna soție a guvernatorului, despre rudele lui Nikolai și cele ale prințesei Maria.
Prințesa Maria nu vorbi despre fratele ei și căută să schimbe vorba ori de câte ori mătușa sa pomenea de dânsul. Se vedea că ea se putea preface atunci când vorbea de nenorocirile Rusiei, dar că fratele îi era ceva prea aproape de suflet și nu voia, nici nu putea vorbi cu ușurință despre dânsul. Nikolai observă lucrul acesta, așa cum în general prinse, cu un spirit de observație care nu-i era de fel propriu, toate delicatele trăsături de caracter ale prințesei Maria, trăsături care nu făceau decât să-l întărească în convingerea că ea era o ființă cu totul aparte, o ființă ieșită din comun. Întocmai ca și prințesa Maria când se vorbea de el, Nikolai se înroșea și se intimida ori de câte ori vorbea cineva de prințesă, sau numai cât se gândea la dânsa; dar în fața ei, nu se simțea defel stingherit și vorbea cu totul altceva decât se pregătise să spună; nu spunea totuși decât ceea ce-i trecea în clipa aceea prin cap și se întâmpla să fie totdeauna potrivit.
În cursul scurtei sale vizite, așa cum se întâmpla întotdeauna acolo unde sunt copii, Nikolai recurse, într-un moment când conversația lâncezea, la copilul prințului Andrei, îl mângâie și-l întrebă dacă n-ar vrea să se facă husar. Apoi îl luă pe micuț în brațe, începu să-l învârtească vesel și-i aruncă prințesei Maria o privire. Înduioșată, fericită și sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit în brațele bărbatului pe care-l iubea. Nikolai surprinse privirea aceasta și, ca și cum i-ar fi priceput înțelesul, se înroși de plăcere și începu să sărute voios și binevoitor copilul.
Din cauza doliului, prințesa Maria nu ieșea, iar Nikolai nu socotea cuviincios să o viziteze; soția guvernatorului, însă, își continuă, oricum, rolul de pețitoare, transmițându-i lui Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prințesă și viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prințesa Maria. În vederea acestei explicații, ea aranjă o întâlnire între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă.
Deși Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatorului că nu va avea nici o explicație cu prințesa Maria, el făgădui totuși să vină.
Așa cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-și îngăduise să se îndoiască dacă era bine sau nu ceea ce toți recunoșteau ca fiind bine, la fel și acum, după o scurtă, dar sinceră frământare între năzuința de a-și construi o viață așa cum înțelegea el și supunerea docilă față de împrejurări, alese calea din urmă și se lăsă în voia acelei forțe care-l atrăgea încotrova, spre necunoscut (simțea prea bine lucrul acesta), cu o putere de nebiruit. Știa că, după ce-i făcuse promisiuni Soniei, a-și destăinui prințesei Maria sentimentele ar fi însemnat ceea ce numea el o mârșăvie. Și el știa că mârșăvii nu va comite niciodată. Dar mai știa, de asemenea (și nu numai că știa, ci și simțea în adâncul sufletului său), că, lăsându-se acum în voia împrejurărilor și a oamenilor care-l conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, săvârșea ceva foarte însemnat – mai însemnat decât tot ce săvârșise de când trăia.
După întâlnirea cu prințesa Maria, deși felul lui de viață rămăsese aparent același, toate plăcerile de altădată își pierduseră farmecul pentru el și se gândea adeseori la dânsa; dar nu se gândea niciodată la ea așa cum se gândea la toate fetele întâlnite până atunci în societate și nici așa exaltat cum se gândise cândva, multă vreme, la Sonia. La fiecare dintre fetele întâlnite el se gândise, ca orice om cinstit, ca la viitoarea lui soție, împrumutându-le în imaginația lui toate atributele vieții conjugale: capotul alb, samovarul, cupeul nevestei, copilașii, maman, și papa, felul lor de a se purta cu ea și așa mai departe. Și toate aceste reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, când se gândea la prințesa Maria, pe care rudele lui o pețeau, nu-și putu reprezenta nimic, măcar o dată, despre viitoarea lui viață conjugală. Și dacă încerca lucrul acesta, totul i se părea vag și fals. Nu reușea decât să-și facă singur spaime.
VII.
GROAZNICA ȘTIRE A LUPTEI de la Borodino și a pierderilor noastre în morți și răniți, pe lângă și mai groaznica veste a pierderii Moscovei, fură primite la Voronej pe la jumătatea lui septembrie. Prințesa Maria, aflând de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit și neavând despre el nici o altă știre, se pregătea să plece în căutarea prințului Andrei, după câte auzise Nikolai (căci n-o mai întâlnise).
Primind știrile despre lupta de la Borodino și despre părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atâta părere de rău, deznădejde, mânie sau dorință de răzbunare, ori alte asemenea sentimente, cât se pomeni dintr-o dată plictisit și contrariat, ca și cum i-ar fi fost rușine și s-ar fi simțit stingherit la Voronej. I se păreau prefăcătorii toate discuțiile pe care le auzea; nu știa ce să creadă de toate acestea și simțea că numai acolo, la regiment, totul ar deveni iarăși clar pentru el. Începu să-i dea zor cu achiziționarea cailor și se supăra, adeseori pe nedrept, pe ordonanța lui și pe vagmistru.
Cu câteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunță la catedrala orașului un tedeum pentru victoria obținută de trupele ruse și Nikolai luă parte la slujbă. În biserică el se așeză cam la spatele guvernatorului și ascultă slujba cu ceremonioasă gravitate, deși cu gândul la cu totul alte lucruri. Când slujba se isprăvi, soția guvernatorului îl chemă la dânsa.
— Ai văzut-o pe prințesă? Zise ea, arătând cu capul spre o doamnă în negru, care sta în strană.
Nikolai o recunoscu îndată pe prințesa Maria, nu atât după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cât după sentimentul acela de prudență, de teamă și de milă care-l învălui în aceeași clipă. Adâncită, se vede, în gândurile ei, prințesa Maria își făcea ultimele cruci înainte de a ieși din biserică.
Nikolai se uită cu uimire la fața ei. Era aceeași față pe care i-o mai văzuse și înainte; aceeași îi era expresia de gingașă și subtilă frământare interioară, dar acum era învăluită într-o cu totul altă lumină. O înduioșătoare expresie de durere, cucernicie și nădejde se vedea pe chipul ei. Așa cum i se întâmpla întotdeauna în prezența ei, Nikolai, fără să mai aștepte sfatul soției guvernatorului, fără să se întrebe dacă e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvântul aici, în biserică, se apropie de ea și-i spuse că a auzit de durerea ce o lovise și că o împărtășea, din adâncul sufletului, și el. Numai cât îi auzi vocea și fața ei se și lumină brusc, răsfrângând totodată și durere, și bucurie.
— Un singur lucru voiam să vă spun, prințesă, zise Rostov, și anume că, dacă prințul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în viață, s-ar fi anunțat imediat în gazete, căci e vorba, doar, de un comandant de regiment.
Prințesa se uită la el fără să înțeleagă ce spunea, bucurându-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de compătimire pentru durerea ei.
— Și eu știu, din atâtea alte cazuri, că rana de schijă (în ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală și cu efect imediat, ori e, dimpotrivă, foarte ușoară, zise Nikolai. Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, și eu sunt sigur…
Prințesa Maria îl întrerupse.
— O, asta ar fi atât de îngro… începu ea și, fără să-și termine vorba, de emoție, își înclină capul cu o mișcare grațioasă (cum erau toate mișcările pe care le făcea în fața lui), apoi, privindu-l recunoscătoare, plecă să-și ajungă din urmă mătușa.
În seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită și rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vânzătorii de cai. Când sfârși cu treburile, era prea târziu ca să mai iasă undeva, dar prea devreme ca să se culce, și Nikolai, singur, se plimbă multă vreme în sus și-n jos prin odaie, meditând asupra vieții lui, lucru care la el se întâmpla rar.
Prințesa Maria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lângă Smolensk. Faptul că o întâlnise în împrejurări atât de ieșite din comun și faptul că tocmai pe ea i-o recomandase, cândva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i acorde o atenție neobișnuită. La Voronej, în timpul vizitelor sale, impresia aceasta deveni și puternică, nu numai plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumusețe morală pe care o observase de data aceasta la dânsa. Deși se pregătea de câtva timp să plece, nu-i trecuse până acum prin cap să regrete faptul că, plecând din Voronej, se lipsea de plăcerea de a o vedea pe prințesa Maria. Dar întâlnirea de azi din biserică (Nikolai simțea lucrul acesta) i se întipărise în inimă mai adânc decât ar fi prevăzut și mai adânc decât ar fi dorit pentru liniștea sa. Fața ei palidă, fină și tristă, privirea ei strălucitoare, mișcările ei line și grațioase și, mai ales, adânca și gingașa tristețe ce se citea din toate trăsăturile ei îl nelinișteau și-i solicitau compătimirea. Rostov nu putea răbda să vadă la bărbați expresia unei înalte vieți interioare (de aceea nici nu-l iubea pe prințul Andrei); el numea cu dispreț toate acestea filosofie și visări; dar la prințesa Maria tocmai în această tristețe, ce exprima toată adâncimea vieții ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, el simțea o irezistibilă atracție.
„Ce fată minunată trebuie să fie. Înger, nu altceva, își spunea el. De ce nu sunt liber, de ce m-am pripit așa cu Sonia?” Și, fără voia lui, comparația între ele i se impuse: una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu darurile spirituale care-i erau străine lui Nikolai și pe care tocmai de aceea el le prețuia atât de mult. Încercă să-și închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el liber. În ce fel i-ar fi făcut el propunerea și cum ar fi devenit ea soția lui? Dar nu, lucrul acesta nu și-l putea închipui. I se făcu frică și nu-și putu trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el își făurise demult un tablou al viitorului său; și toate erau atât de simple și de limpezi, tocmai pentru că erau numai în închipuire și pentru că el știa tot ce se petrece cu Sonia; dar viitorul împreună cu prințesa Maria nu și-l putea închipui, tocmai pentru că el n-o înțelegea, ci o iubea doar.
Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, ceva de jucărie. Dar să se gândească la prințesa Maria îi era totdeauna greu și i se părea într-o oarecare măsură, înfricoșător.
„Cum se ruga! Își aminti el. Se vedea că pune tot sufletul în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munții din loc și sunt încredințat că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce oare nu mă rog și eu să mi se dea lucrul de care am nevoie? Își aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie? De libertate, de independență față de Sonia. Bine spunea ea, își aminti el de cuvintele soției guvernatorului, numai la nenorociri mă pot aștepta dacă mă însor cu Sonia, încurcături, mama nenorocită… afacerile bănești… încurcături, groaznice încurcături! Și, pe urmă, eu nici n-o iubesc. Nu, n-o iubesc așa cum s-ar cuveni. Dumnezeule! Scoate-mă din această situație îngrozitoare și fără ieșire! Începu el deodată să se roage. Da, rugăciunea poate muta și munții din loc, dar trebuie să crezi și să nu te rogi așa cum ne rugam noi când eram copii, eu și Natașa, cerând lui Dumnezeu să se facă zăpada zahăr și dând fuga în curte să vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu acuma doar nu mă rog pentru fleacuri”, zise el, punându-și luleaua într-un colț; și, împreunându-și mâinile, îngenunche în fața icoanei. Apoi, înduioșat de amintirea prințesei Maria, începu să se roage așa cum de multă vreme nu se mai rugase. Ochii îi erau umezi și lacrimile îl înecau, când în prag se ivi, cu niște hârtii în mână, Lavrușka.
— Prostule! Ce dai așa buzna nechemat? Se răsti Nikolai, sărind repede în picioare.
— De la guvernator, rosti cu voce somnoroasă Lavrușka, a venit culierul, aveți scrisoare.
— Bine, bine, mulțumesc, pleacă!
Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa, cealaltă de la Sonia. Le cunoscu după scris și desfăcu mai întâi scrisoarea Soniei. Dar abia citi câteva rânduri, că fața i se îngălbeni și ochii i se măriră de spaimă și de bucurie.
— Nu, asta-i cu neputință! Rosti el cu glas tare.
Și, nemaiputând sta locului, începu să se plimbe în lung și-n lat prin odaie cu scrisoarea în mână, citind-o. O parcurse în fugă, apoi o mai citi o dată și încă o dată, apoi, ridicând din umeri și dând brațele în lături, se opri în mijlocul odăii, cu gura căscată și cu ochii ațintiți în gol. Lucrul pentru care nici n-apucase bine să se roage, cu credința că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, se împlinise; dar Nikolai era mirat de faptul acesta, ca și cum ar fi fost ceva neobișnuit, ca și cum niciodată nu s-ar fi așteptat și ca și cum tocmai împlinirea atât de grabnică a dorinței lui i-ar fi dovedit că nu era ceva venit de la Dumnezeu, la care se rugase, ci o simplă întâmplare.
Nodul care-l ținea pe Rostov legat și care părea de nedesfăcut, era dezlegat prin această neașteptată scrisoare a Soniei, pe care nimic n-o provocase (după cum i se părea lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenorocite, pierderea aproape a întregului avut al Rostovilor la Moscova și dorința, nu o dată formulată de contesă, ca Nikolai să se însoare cu prințesa Bolkonskaia, precum și tăcerea și răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un loc o făcuseră să ia hotărârea de a renunța la promisiunea lui de căsătorie și de a-i reda deplina libertate.
„Prea mă apăsa greu gândul că pot fi eu pricina supărărilor și discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, iar dragostea mea nu are decât un singur țel: fericirea celor pe care îi iubesc; de aceea te implor, Nicolas, să te consideri liber și să știi că, în ciuda celor întâmplate, nimeni nu te poate iubi mai mult decât Sonia ta.”
Amândouă scrisorile veneau din Troița. A doua era de la contesă. În scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la Moscova, plecarea, incendiul și pierderea întregului avut. Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că prințul Andrei e printre răniții care călătoreau împreună cu ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că sunt speranțe mai multe. Sonia și Natașa îl îngrijesc ca niște adevărate infirmiere.
Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la prințesa Maria. Nici Nikolai, nici prințesa Maria nu rostiră vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cuvintele „Natașa îl îngrijește”; dar datorită acestei scrisori, între Nikolai și prințesă se stabili, dintr-o dată, o mai mare apropiere, cam ca raporturile de rudenie.
În ziua următoare, Rostov o conduse pe prințesa Maria, care pleca la Iaroslavl, și în câteva zile se întoarse și el înapoi la regiment.
VIII.
SCRISOAREA SONIEI CÃTRE Nikolai, care era pentru el o îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la Troița. Iată ce anume o provocase. Gândul de a-l însura pe Nikolai cu o fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrâna contesă. Ea știa că Sonia era piedica principală. Și viața Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai care descria întâlnirea lui cu prințesa Maria la Bogucearovo, devenise din zi în zi mai grea în casa contesei. Bătrâna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei observații jignitoare sau chiar crude.
Câteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, contesa, mișcată și tulburată de câte se petreceau, o chemase pe Sonia la ea și, în loc de reproșuri și de pretenții, îi adresase cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificându-se, drept recunoștință pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă legăturile cu Nikolai.
— Nu voi avea liniște până nu-mi vei făgădui lucrul acesta.
Sonia izbucni într-un plâns isteric și răspunse, printre hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-și dădu de-a dreptul făgăduința cerută; în adâncul sufletului, ea nu se putea hotărî să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise și o crescuse. Era în obișnuința Soniei să se jertfească pentru fericirea altora. Situația ei în această casă era de așa natură, încât numai pe calea sacrificiului putea să-și arate calitățile; și ea se deprinsese și-i plăcea chiar să facă sacrificii. Însă alte dăți, ori de câte ori se jertfise, era bucuroasă să știe că, prin această jertfă de sine, ea sporea în valoare atât în propriii săi ochi, cât și în ai celorlalți, și devenea astfel și mai vrednică de Nicolas, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume; pe când acum, jertfa care i se cerea era să renunțe tocmai la ceea ce constituia pentru dânsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al existenței sale. Și, pentru prima oară în viață, ea simți o ciudă amară față de aceia care îi făcuseră atâta bine pentru ca s-o chinuiască apoi cu atât mai crunt; simți că o pizmuiește pe Natașa, care nu cunoscuse nimic asemănător vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii și-i obliga pe ceilalți să se jertfească pentru dânsa și care era totuși răsfățata tuturor. Pentru prima oară Sonia simți cum, din potolita și curata ei iubire pentru Nicolas, începea dintr-o dată să crească un sentiment pătimaș, mai presus și de legi, și de virtute, și de religie. Și, sub înrâurirea acestui sentiment, Sonia care, tot ducându-și viața în funcție de alții, se învățase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, răspunse contesei în termeni vagi și generali, evită discuțiile cu ea și se hotărî să aștepte până se va întâlni cu Nikolai, cu gândul ca la această întâlnire, în loc să-i redea libertatea, să-l lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dânsa.
Pregătirile de drum și groaza ultimelor zile de ședere a Rostovilor la Moscova înăbușiră în sufletul Soniei gândurile triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, ocupându-se cu tot felul de treburi practice. Dar când află de prezența prințului Andrei în casa lor, o cuprinse – cu toată compătimirea sinceră ce o avea pentru el și pentru Natașa – bucuria superstițioasă că Dumnezeu nu îngăduie ca ea să fie despărțită de Nicolas. Știa că Natașa nu-l iubise decât pe prințul Andrei și că nu încetase să-l iubească. Mai știa că acum, puși laolaltă în împrejurări atât de îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul și că, în cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prințesa Maria. Cu toată grozăvia celor întâmplate în ultimele zile de ședere la Moscova și în primele zile ale călătoriei, sentimentul acesta, conștiința aceasta a amestecului Providenței în treburile ei personale, o bucura pe Sonia.
La lavra Troița, Rostovii făcură cel dintâi popas de zi din călătoria lor.
Li se dădură în arhondaricul lavrei trei odăi mari, dintre care una o ocupă prințul Andrei. Rănitului îi era mult mai bine în ziua aceea. Natașa era cu el. În odaia vecină erau contele și contesa, în respectuoasă conversație cu starețul, ce venise să-și vadă aceste vechi cunoștințe, care-i făcuseră mereu danii pentru mânăstire. Sonia era și ea de față, chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prințul Andrei și Natașa. Le auzea zgomotul glasurilor prin ușă. Deodată, ușa dinspre odaia prințului Andrei se deschise. Natașa ieși cu o expresie de neliniște pe față și, fără să-l observe pe călugărul care se ridicase s-o întâmpine și își potrivea mâneca largă a mâinii drepte, pentru a o binecuvânta, se apropie de Sonia și o apucă de mână.
— Natașa, ce ai? Vino aici, zise contesa.
Natașa se apropie să primească binecuvântarea, și starețul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu și al Sfântului Nicolae.
Cum ieși starețul, Natașa își luă de mână prietena și trecu împreună cu ea în camera cea goală.
— Așa-i, Sonia? Așa-i că are să trăiască? Zise ea. Sonia, cât sunt de fericită și cât de nenorocită sunt! Sonia, surioara mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sănătos. Dar nu se poate ca el să… pentru că, pentru… că… și Natașa izbucni în plâns.
— Așa-i! Eu știam demult! Slavă Domnului, spuse Sonia. Are să se facă sănătos.
Sonia era nu mai puțin emoționată decât prietena ei, și din pricina temerilor și a durerii Natașei, dar și din cauza propriilor ei gânduri nemărturisite nimănui. Plângând, o consola și o săruta pe Natașa. „Numai de-ar trăi!” își zicea ea. După ce plânseră, după ce mai statură de vorbă puțin și își șterseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de ușa prințului Andrei. Natașa o deschise cu precauție și se uită în odaie. Sonia, alături de ea, rămăsese în ușa întredeschisă.
Prințul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. Chipul palid îi era liniștit, ochii închiși, și se putea vedea cât de regulat respiră.
— Ah, Natașa! Exclamă deodată, aproape strigând, Sonia, apucându-și verișoara de o mână și ferindu-se din ușă.
— Ce-i, ce-i? Întrebă Natașa.
— Așa era, așa era, uite… zise Sonia palidă, și buzele îi tremurau.
Natașa închise ușor ușa și o trase pe Sonia lângă fereastră, fără să fi înțeles încă ce voise să spună.
— Þi-aduci tu aminte, vorbi, speriată și cu o expresie solemnă, Sonia, ți-aduci tu aminte când m-am uitat în oglindă pentru tine… La Otradnoe, de Crăciun… Þi-aduci aminte ce-am văzut?
— Da, da! Spuse Natașa, făcând ochii mari și aducându-și vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prințul Andrei, pe care-l văzuse zăcând în pat.
— Þi-aduci aminte? Continuă Sonia. Așa l-am văzut atunci și v-am spus tuturor, și ție, și Duniașei. L-am văzut cum sta întins în pat, spuse ea, dând din mână cu degetul ridicat la fiecare amănunt de care-și amintea, cum sta cu ochii închiși, cum era acoperit cu o plapumă roz și cum își încrucișase mâinile pe piept, continuă Sonia din ce în ce mai încredințată, pe măsură ce descria amănuntele văzute acum, că întocmai aceleași amănunte ea le văzuse și atunci.
Atunci nu văzuse de fapt nimic și spusese că vede doar ce-i trecuse prin minte; acum însă ceea ce născocise atunci i se părea tot atât de real ca oricare amintire. Nu numai că-și aminti ce spusese atunci, și anume că el întorsese capul spre ea, că zâmbise și că era acoperit cu ceva roșu, dar era ferm convinsă că spusese și văzuse încă de atunci că era acoperit cu ceva roz, și anume cu o plapumă roz, și că era cu ochii închiși.
— Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise Natașa, căreia de asemenea i se părea acum că-și amintește că fusese vorba de o plapumă roz și vedea, în faptul acesta mai ales, ciudățenia și misterul prezicerii.
— Dar ce să însemne asta? Întrebă gânditoare Natașa.
— Ah, nu știu, dar ce lucru extraordinar! Zise Sonia, cuprinzându-și capul între palme.
Peste câteva minute, prințul Andrei sună și Natașa intră la el; iar Sonia, tulburată și înduioșată cum rar i se întâmpla să fie, rămase la fereastră, gândindu-se tot la ciudățenia celor petrecute.
În aceeași zi se ivi o ocazie de a trimite corespondență pe front și contesa îi scrise fiului ei o scrisoare.
— Sonia, își chemă contesa nepoata, ridicând capul de deasupra hârtiei, când aceasta trecu pe lângă dânsa, Sonia, tu nu-i scrii lui Nikolenka? Întrebă ea încet, cu voce tremurătoare; și în privirile ochilor ei obosiți ce o fixau prin ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste cuvinte.
În privirea aceasta era și rugăminte, și teamă de refuz, și rușine pentru ceea ce trebuia să ceară, și ură neîmpăcată gata să izbucnească în cazul unui refuz.
Sonia se apropie de contesă și, lăsându-se în genunchi, îi sărută mâna.
— Îi scriu, maman, zise ea.
Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră și o înduioșaseră toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum când știa că, prin reluarea legăturilor dintre Natașa și prințul Andrei, Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prințesa Maria, ea simți cu bucurie că revine la abnegația ei de altădată, stare de suflet în care îi plăcea și se deprinsese să trăiască și, cu lacrimi în ochi de bucuria conștiinței că face un gest mărinimos, ea scrise, întrerupându-se de câteva ori din pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri catifelați, scrisoarea aceea înduioșătoare, a cărei primire îl uimise pe Nikolai atât de mult.
IX.
LA CORPUL DE GARDÃ UNDE fusese dus Pierre, ofițerul și soldații care îl arestaseră îl tratară cu dușmănie, dar și cu respect. Se simțea în felul lor de a se purta cu dânsul și bănuiala că el n-ar fi ce era (nu știau dacă nu cumva e vreun personaj foarte important), și dușmănia stârnită de amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu dânsul.
Dar când, în dimineața zilei următoare, veni schimbul, Pierre simți că pentru noua gardă – ofițeri și soldați – el nu mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-l prinseseră. Într-adevăr, în omul acesta mare și gras, cu caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe bărbatul sprinten care se bătuse atât de disperat cu hoțul și cu patrula și care rostise fraza aceea solemnă despre salvarea copilului – ci vedea în el doar pe cel de-al șaptesprezecelea dintre rușii, deținuți nu se știe pentru ce, din ordinul înaltului comandant. Iar dacă li se părea ceva deosebit la Pierre, nu era decât înfățișarea lui, deloc timidă, de om concentrat și dus pe gânduri, și limba franceză în care, spre uimirea francezilor, el se exprima atât de bine. În ciuda acestui fapt, în aceeași zi pe Pierre îl puseră laolaltă cu ceilalți arestați și indivizi suspecți, întrucât de încăperea pe care o ocupase el până atunci avea nevoie un ofițer.
Toți rușii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau oameni din cele mai de jos pături sociale. Și toți, recunoscând în Pierre boierul, se fereau de dânsul, mai ales că vorbea și franțuzește. Pierre auzea cu mâhnire cum își băteau joc de el între dânșii.
A doua zi seara, Pierre află că toți deținuții aceștia (și cu dânșii odată probabil și el) urmau să fie judecați pentru punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalți, într-o casă unde se afla un general francez cu mustăți albe, doi colonei și alți câțiva francezi cu eșarfă la mânecă. Cu acea precizie și meticulozitate mai presus, chipurile, de orice slăbiciune omenească, cu care judecătorii se adresează de obicei acuzaților, i se puseră și lui Pierre – la rând cu toți ceilalți – obișnuitele întrebări: cine era, unde fusese, în ce scop? Ș.a.m.d.
Întrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii și excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept scop, ca toate întrebările care se pun la judecăți, doar să construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să curgă răspunsurile acuzatului, ea să-l aducă la țelul dorit, adică la învinovățire. Cum începea să spună ceva care nu mai satisfăcea țelul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, și apa putea curge încotro avea poftă. În afară de aceasta, Pierre simțea ceea ce simt toți acuzații în fața tuturor instanțelor: nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări? I se părea că numai din condescendență sau oarecum din politețe se folosea această cursă a așezării jgheabului. El știa că se afla în mâinile acestor oameni, că numai forța îl adusese aici, că numai forța le dădea dreptul de a cere răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări consta în a-l găsi vinovat. Și, de aceea, cum era vorba de forță și exista dorința de a-l găsi vinovat, nu mai aveau nevoie nici de cursa întrebărilor și nici de judecată. Era limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la învinovățire. La întrebarea: ce făcea când fusese ridicat, Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinților copilul qu'il avait sauvé des flammes39. Pentru ce se bătuse cu jefuitorul? Pierre răspunse că luase apărarea unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a oricărui om și că… Aici îl opriră: asta nu avea legătură cu chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl văzuseră martorii? El răspunse că se dusese să vadă ce se întâmpla prin Moscova. Din nou fu întrerupt: nu-l întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul incendiului. I se repetă prima întrebare – cine era – la care spusese atunci că nu voia să răspundă. Răspunse din nou că nu poate spune.
— Treceți asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine, îi spuse sever generalul cu mustăți albe și cu fața roșie, rumenă.
A patra zi, incendiile izbucniră, și pe meterezul Zubovski.
Pierre, împreună cu alți treisprezece deținuți, fu dus în Krâmski-Brod și închis în șura unei case de negustori. Trecând pe străzile orașului, Pierre se înăbușea de fumul care părea că învăluise tot orașul. În toate părțile se vedeau incendii. Pe atunci, Pierre nu înțelegea încă însemnătatea incendierii Moscovei și se uita cu groază la focurile acelea.
În șura casei din Krâmski-Brod, Pierre petrecu încă patru zile, în care timp află din convorbirile soldaților francezi că pentru toți deținuții de aci se așteaptă, de la o zi la alta, hotărârea mareșalului. A cărui mareșal anume, Pierre nu putu afla de la soldați. Pentru soldați era vădit că mareșalul reprezenta cea mai înaltă și oarecum misterioasă verigă a lanțului autorității.
Aceste zile dintâi, până la 8 septembrie, ziua în care prizonierii fură duși la al doilea interogatoriu, au fost cele mai grele pentru Pierre.
X.
LA 8 SEPTEMBRIE, INTRA LA prizonieri în șură un foarte important ofițer, judecând după respectul pe care i-l arătau santinelele. Ofițerul acesta, probabil ofițer de stat-major, cu o listă în mână, făcu apelul tuturor rușilor, numindu-l pe Pierre: celui qui n'avoué pas son nom40. Apoi, uitându-se alene, cu nepăsare, la toți prizonierii, porunci ofițerului de gardă să fie îmbrăcați cuviincios și pieptănați înainte de a fi aduși în fața mareșalului. Peste un ceas sosi o companie de soldați și Pierre, împreună cu ceilalți treisprezece arestați, fu dus pe câmpul Devicie. Era o zi senină, cu soare; plouase și aerul era neobișnuit de curat. Fumul nu se mai ținea la fața pământului, ca în ziua când îl scoseseră pe Pierre din clădirea corpului de gardă de pe meterezul Zubovski; el se ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau nicăieri focurile incendiilor, dar din toate părțile se ridicau coloane de fum, și toată Moscova, cel puțin tot ce putea vedea Pierre, era numai urme de incendii. Pretutindeni dădeai cu ochii numai de pământ pârjolit, din care se înălțau sobe de zid și hornuri și, rar de tot, întâlneai zidurile afumate ale caselor de piatră. Pierre se uita la ceea ce rămăsese pe urma focului și nu mai recunoștea cartierele binecunoscute ale orașului. Ici-colo se mai vedeau și biserici rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus și se vedea de departe alb, cu turnurile lui și cu biserica Ivan cel Mare. În apropierea lui sclipea vesel cupola mânăstirii Novodevici și dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo deosebit de limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era duminică și sărbătoare: nașterea Maicii Domnului. Dar se părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta; nu erau pretutindeni decât ruinele incendiilor, și dintre ruși nu se vedea decât foarte rar câte un om, zdrențăros și speriat, care se ferea din calea francezilor.
Se vedea bine că rușilor le fusese răvășit și distrus cuibul. După nimicirea orânduielii rusești a vieții, Pierre simțea, în chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, franceză. Simțea aceasta din înfățișarea rândurilor drepte de soldați mândri și veseli care-l escortau pe el și pe ceilalți delincvenți; simțea acest lucru din înfățișarea unui înalt funcționar francez care, într-o caleașcă cu doi cai, condusă de un soldat, trecu pe lângă ei. Mai simțea lucrul acesta și din sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre stânga câmpului, și mai ales simțise și înțelesese acest lucru din lista pe care o citise în dimineața aceea, făcând apelul prizonierilor, ofițerul francez. Pierre fusese arestat numai de soldați și dus de colo-colo, cu zeci de alți deținuți; s-ar fi părut, deci, că-l puteau și uita sau confunda cu alții. Dar nu: răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră împotriva lui sub forma numelui de: celui qui n'avoue pas son nom. Și, sub denumirea aceasta care-l îngrozea pe Pierre, soldații îl duceau acum undeva, cu convingerea nezdruncinată înscrisă pe fețele lor, că el, împreună cu restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie prizonieri și că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. Pierre se simțea o surcea de nimica nimerită între roțile unei mașini pe care n-o cunoștea, dar care-și avea mersul ei firesc.
Împreună cu ceilalți delincvenți, Pierre fu dus în partea dreaptă a câmpului Devicie, nu departe de mânăstire, spre o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prințului Șcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită și unde, cum aflase din ce vorbeau soldații, își avea acum reședința mareșalul, ducele de Eckmühl.
Îi duseră către intrarea principală și începură să-i vâre unul câte unul în casă. Pierre fu introdus al șaselea. Fu condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul și un antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung și cu tavanul jos, la ușa căruia stătea un aghiotant.
În fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, ședea Davout. Pierre înaintă până aproape de el. Davout, fără să ridice ochii de pe hârtia din fața lui, care-i furniza, probabil, informațiile, întrebă încet: Qui etes-vous?41
Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un cuvânt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general francez; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin cruzimea sa. Uitându-se la chipul rece al lui Davout care, asemenea unui profesor sever, consimțea să aibă răbdare și să aștepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare secundă de întârziere putea să-l coste viața; dar nu știa ce să spună. Să spună tot ce spusese la primul interogatoriu, nu se putea hotărî; să-și dea în vileag numele și situația, era și periculos și rușinos. Tăcu. Și înainte de a se fi putut Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălță capul, își ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii și-l privi țintă.
— Îl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată și rece, modulată înadins așa, probabil ca să-l sperie.
Fiorii reci, care-l trecuseră pe Pierre adineauri prin șira spinării, îi prinseră acum țeasta ca într-un clește.
— Mon général, vous ne pouvez pas me connaâtre, je ne vous ai jamai vu…42
— C'est un espion russe43, îl întrerupse Davout, adresându-se unui general care se afla de asemenea în odaie și pe care Pierre nu-l băgase în seamă.
Și Davout întoarse capul. Cu glas neașteptat de puternic, ca o avalanșă. Pierre rosti repede:
— Non, Monseigneur, zise el, amintindu-și deodată că Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me connaâtre. Je suis un officier militionnaire et je n'ai pas quité Moscou.
— Votre nom? Repetă Davout.
— Bésouhof.
— Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas?44
— Monseigneur! Strigă Pierre cu o voce care, departe de a arăta jignire, era rugătoare.
Davout ridică ochii și se uită țintă la Pierre. Câteva secunde se uitară unul la altul și privirea aceasta îl salvă pe Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate convențiile războiului și judecății, între cei doi oameni se stabiliră raporturi umane. Amândoi, în aceeași clipă, simțiră nedeslușit o grămadă de lucruri și înțeleseră că sunt, și unul și altul, copii ai omenirii, că sunt frați.
La cea dintâi privire, pentru Davout, care de-abia își ridicase ochii din hârtii, unde faptele și viața omului se reduc la cifre seci, Pierre nu contase decât ca un incident; și, fără să-și creadă conștiința încărcată cu o faptă rea, Davout l-ar fi împușcat; acum însă, începuse să vadă în el un om. Rămase o clipă pe gânduri.
— Comment me prouverez-vous la vérité de ce que vous me dites45? Întrebă cu răceală Davout.
Pierre își aminti de Ramball, îi declină numele și strada unde era casa.
— Vous n'etes pas ce que vous dites46, spuse iarăși Davout.
Pierre, cu voce tremurătoare și întretăiată, începu să aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse.
Între timp însă intră aghiotantul și îi raportă ceva lui Davout.
Davout se însenină subit la auzul știrii aduse de aghiotant și începu să-și încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu totul de Pierre.
Când aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntându-se, făcu un semn spre Pierre și spuse să fie luat. Dar unde trebuiau să-l ducă, înapoi în șura sau la locul de execuție dinainte pregătit, pe care i-l arătaseră tovarășii săi când trecuse pe câmpul Devicie, Pierre nu știa.
Întoarse capul și văzu că aghiotantul mai întreba ceva.
— Oui, sans doute!47 Zise Davout, dar ce era acest „da” Pierre nu știa.
Pierre nu-și mai aminti, după aceea, cum a ieșit, dacă a mers mult, și încotro anume. Merse așa, într-o stare de totală inconștiență, buimăcit și fără să vadă nimic în fața ochilor, punând pas după pas odată cu ceilalți, automat, până se opriră cu toții și se opri și el cu ei.
Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul acesta, și nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase atât de omenește la el, nu putea fi cel care-l condamnase. Încă o clipă și Davout ar fi înțeles că făceau o greșeală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui viața, viața lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile lui? Cine săvârșea lucrul acesta? Pierre simți că nu era nimeni care să-l fi săvârșit.
Era orânduiala, erau împrejurările.
O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de viață, de tot ce avea, îl nimicea.
XI.
DE LA CASA PRINÞULUI Șcerbatov, prizonierii fură duși drept devale, pe câmpul Devicie, puțin mai la stânga mânăstirii, și vârâți într-o grădină de zarzavat în mijlocul căreia era un stâlp. În dosul stâlpului fusese săpată o groapă mare, cu pământul proaspăt scos, și în jurul gropii și stâlpului, în semicerc, era o mare mulțime de oameni. Mulțimea se compunea dintr-un mic număr de ruși și un mare număr de soldați din armata napoleoniană, care nu erau unități franceze, în uniforme albastre cu epoleți roșii, diferite. De-a dreapta și de-a stânga stâlpului, în front, erau de serviciu nemți, italieni și francezi, în uniforme cu bocanci și chivere.
Delincvenții fură așezați în ordinea știută, adică aceea în care erau înscriși pe listă (Pierre era al șaselea), și duși către stâlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din ambele părți, și Pierre simți cum, odată cu bătaia tobelor, i se rupea, parcă, o parte din suflet. Își pierdu facultatea de a gândi și de a înțelege. De-abia putea vedea și auzi. Și nu mai avea decât o singură dorință: să se împlinească mai curând acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se uita la tovarășii săi și-i cerceta cu privirea.
Doi inși din capăt erau pușcăriași, rași în cap: unul, înalt și slab, celălalt negricios, păros, mușchiulos, cu nasul turtit. Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci și cinci de ani, cu părul încărunțit, cu trupul plin, bine hrănit. Al patrulea era un mujic, bărbat tare chipeș, cu barbă stufoasă, mare și blondă și cu ochi negri. Al cincilea era un lucrător de fabrică, galben la față, slab, tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru.
Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuște – câte unul sau câte doi deodată? „Câte doi”, spuse rece, calm, ofițerul mai mare în grad. Se produse mișcare în rândurile soldaților și se vedea că toți se grăbeau, dar graba aceasta nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înțelesul tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să isprăvească ceva necesar, dar neplăcut și de neînțeles.
Un funcționar francez cu eșarfă pe piept se apropie de capătul drept al șirului de delincvenți și citi în rusește și în franțuzește sentința.
Pe urmă, două perechi de franțuji se apropiară de condamnați și-i luară, așa cum le indicase ofițerul, pe cei doi pușcăriași de la capătul rândului. Pușcăriașii se duseră la stâlp, se opriră și, până să fie aduși sacii, se uitară tăcuți în jurul lor, așa cum se uită fiara doborâtă la vânătorul care se apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scărpina pe spinare și își mișca buzele într-o strâmbătură care aducea a zâmbet. Soldații începură să-i lege la ochi, cu mișcări pripite, să le pună saci în cap și să-i lege la stâlp.
Doisprezece pușcași înarmați ieșiră din rânduri cu pași fermi și măsurați și se opriră la opt pași de stâlp. Pierre se întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întâmple. Deodată se auziră țăcănituri și o detunătură, care lui Pierre i se păru mai puternică decât cel mai grozav tunet, și el întoarse capul și privi. Era fum, și francezii, cu fețe palide și mâini tremurătoare, roboteau ceva pe lângă groapă. Fură aduși următorii doi. Și aceștia se uitau tot așa, cu priviri la fel cu ale celorlalți, tăcuți, implorând doar cu ochii, deznădăjduiți, ajutor și, de bună seamă, nepricepând și nevenindu-le să creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru că numai ei singuri știau ce însemna pentru ei viața și, de aceea, nu înțelegeau și nu credeau că era cu putință să le fie luată.
Pierre voia să nu vadă și își întoarse iarăși privirile. Și iarăși ceva ca un tunet groaznic îl asurzi și, odată cu răsunetul lui, văzu fum, sânge, palidele și speriatele fețe ale francezilor, care și acum trebăluiau ceva aproape de stâlp, împingându-se unii pe alții cu mâini tremurânde. Răsuflând din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca și cum s-ar fi întrebat: ce-i asta? În toate privirile pe care le întâlneau ochii lui Pierre era aceeași întrebare.
Pe toate chipurile rușilor, pe chipurile soldaților francezi, pe ale ofițerilor, pe toate, fără excepție, el citea aceeași spaimă, aceeași oroare și aceeași luptă lăuntrică pe care o simțea și el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvârșește lucrul acesta, la urma urmei? Ei toți suferă întocmai ca și mine. Atunci, cine? Cine?” îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte.
— Tirailleurs du 86-eme, en avant!48 strigă cineva. Fu luat al cincilea condamnat, cel de lângă Pierre, numai el singur. Pierre nu pricepu că el era salvat; că el și toți ceilalți fuseseră aduși aici numai pentru a asista la execuție. Privea din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvârșea, fără să se simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniștit. Al cincilea era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se atinseseră bine de el, că și sări îngrozit înapoi și se agăță de Pierre (Pierre tresări și se scutură de el). Lucrătorul nu putea să umble. Soldații îl duceau târâș, iar el tot striga ceva. Când îl puseră la stâlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înțeles dintr-o dată ceva. Să fi înțeles că era zadarnic să mai strige, sau poate, dimpotrivă, că era cu neputință să-l omoare oamenii; destul că stătea la stâlp și aștepta să fie legat ca și ceilalți, uitându-se în jurul său cu ochi lucioși, ca de fiară rănită de glonț.
Pierre nu mai avu puterea să-și întoarcă fața și să închidă ochii. Curiozitatea și tulburarea lui, ca și a mulțimii, în fața acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. Tot ca și ceilalți, acest al cincilea condamnat părea la fel de liniștit: își încheia mereu halatul și își freca unul de altul picioarele goale.
Când începură să-i lege ochii, își îndreptă singur nodul de la ceafă, care-l strângea, apoi, când îl sprijiniră de stâlpul însângerat, el se lăsă pe spate și, cum poziția îi era incomodă, se îndreptă, își alătură picioarele și se lipi liniștit de stâlp. Pierre nu-și lua ochii de la el; nu-i scăpa nici cel mai mic gest.
Trebuie să se fi auzit apoi o comandă și după comandă trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar Pierre, oricât s-a sforțat mai târziu să-și amintească, nu-și amintea să fi auzit câtuși de puțin zgomotul împușcăturilor. El văzu doar cum, nu se știe de ce, lucrătorul de fabrică se lăsă deodată moale în puterea frânghiilor, cum în două locuri se ivi sânge și cum, din cauza greutății trupului care atârna, frânghiile slăbiră și lucrătorul de fabrică, lăsându-și capul să atârne într-un chip nefiresc și îndoindu-și un picior sub dânsul, se așeză la pământ. Pierre se repezi la stâlp. Nimeni nu-l opri. Speriați și palizi, câțiva oameni își făceau de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez bătrân și mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce dezlega frânghiile. Trupul se prăbuși grămadă. Soldații îl târâră, neîndemânatici și grăbiți, îndărătul stâlpului și-l împinseră în groapă.
Toți, de bună seamă, știau și niciunul dintre ei nu se îndoia că nu erau decât niște ucigași, care trebuiau să-și ascundă cât mai grabnic urmele crimei săvârșite.
Pierre își aruncă o privire în groapă și văzu că lucrătorul de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, cu un umăr mai ridicat decât altul. Și umărul acesta se înălța și se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele și începuseră să-i arunce țărână pe tot trupul. Unul dintre soldați strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat și parcă îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-l înțelese și rămase lângă stâlp; nimeni nu-l alungă.
Când groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o comandă. Pierre fu dus la locul său și trupele franceze, aliniate în front, de o parte și de alta a stâlpului, făcură stânga împrejur și porniră cu pași cadențați, defilând prin dreptul stâlpului. Cei douăzeci și patru de pușcași din mijlocul cercului, cu armele descărcate, își reluară în pas alergător locurile când trecură companiile pe lângă ei.
Pierre se uita acum nedumerit la acești pușcași, care fugeau perechi-perechi din cerc. Toți, afară de unul, se atașară companiilor cărora le aparțineau. Doar un soldat tânăr, cu fața palidă ca de mort, cu chivăra alunecată pe ceafă, cu arma scăpată din mână, tot mai stătea nemișcat în fața gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un om beat și făcea câte un pas împleticindu-se, când înainte, când înapoi, ca să-și țină echilibrul. Un militar bătrân, un subofițer, se repezi dintre rânduri și, apucându-l de umeri, îl trase în mijlocul celorlalți. Mulțimea de ruși și de francezi începu să se împrăștie. Toți mergeau tăcuți, cu capul în piept.
— Ça leur apprendra a incendier49, spuse cineva dintre francezi.
Pierre se uită la cel care vorbise și văzu că era un soldat care încerca prin asta să se liniștească singur de grozăvia celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-și mai sfârșească vorba, făcu un gest cu mâna a renunțare și trecu mai departe.
XII.
DUPÃ EXECUÞIE, PE PIERRE îl despărțiră de ceilalți osândiți și-l închiseră singur într-o mică biserică devastată și pângărită.
Înainte de apusul soarelui, un subofițer din gardă intră în biserică însoțit de doi soldați și-l înștiință pe Pierre că fusese grațiat și că va fi mutat acum în barăcile prizonierilor de război. Fără să fi înțeles ceva din ce-i spunea, Pierre se ridică și plecă cu soldații. Îl duseră în partea de sus a tăpșanului, spre niște barăci construite din scânduri, grinzi și leaturi arse și-l introduseră într-una dintre ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de oameni de tot soiul; Pierre se uita la ei, neînțelegând cine sunt, ce caută ei aici și ce vor de la dânsul. Auzea cuvintele pe care i le spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost și cu șir dintre ele; nu le înțelegea sensul. Răspundea la tot ce-l întrebau, dar nu-și da seama cine sunt cei care-l ascultă și cum de-i înțeleg răspunsurile. Se uita la chipurile și la trupurile lor și toate i se păreau la fel de neînțelese.
Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător săvârșit de oameni care nu voiseră să-l săvârșească, în sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susținea și păstra totul în viață, și totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un rost. În el, deși nu și-ar fi putut da atunci seama, murise și credința în buna orânduire a lumii, și încrederea în oameni, și credința în propriul său suflet, și credința în Dumnezeu. Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre și altădată, dar niciodată cu atâta forță ca acum. Altădată, când îl copleșeau asemenea îndoieli – ele aveau drept izvor propria lui vină. Și, în adâncul sufletului său, Pierre simțea atunci că mântuirea din deznădejdea și din îndoielile care-l cuprinseseră era în el însuși. Acum însă simțea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbușise în ochii săi și că rămăseseră din ea doar niște ruine lipsite de noimă. Simțea că întoarcerea către încrederea în viață nu mai stătea în puterea lui.
În jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că simțeau în el ceva care-i interesa foarte mult. Îi spuseră ceva, îl întrebară ceva, apoi îl duseră undeva și, în sfârșit, se trezi într-un ungher al barăcii, laolaltă cu niște oameni care vorbeau, fiecare din colțul lui, și făceau mare haz.
— Și așa, fraților… chiar prințul cel care, spunea (punând un accent deosebit pe cuvântul „care”) o voce din celălalt capăt al barăcii.
Tăcut și nemișcat, Pierre ședea lângă perete, pe paie, când închizându-și, când deschizându-și ochii. Dar, de îndată ce și-i închidea, vedea aievea același chip înspăimântător al lucrătorului – înspăimântător mai ales prin simplitatea lui – și pe urmă figurile, și mai înspăimântătoare prin neliniștea lor, ale ucigașilor fără voie. Și atunci, Pierre își deschidea iarăși ochii și privea buimac în întunericul dimprejurul lui.
Alături de dânsul ședea, cinchit, un om mărunțel, a cărui prezență Pierre o simțise, la început, după mirosul tare de sudoare pe care-l împrăștia la fiece mișcare. Omul acesta tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, și Pierre, deși nu-i vedea fața, simțea că se uită tot timpul la el. Când i se mai obișnuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu că omul acesta se descălța. Și felul cum făcea el lucrul acesta îl interesa pe Pierre.
După ce dezlegă nojița care era înfășurată pe un picior, o strânse cu grijă și se apucă numaidecât de celălalt picior, tot cu ochii la Pierre. Cât timp atârna cu o mână prima nojiță, cu cealaltă se și apucase să o dezlege pe a doua. După ce se descălță astfel, cu o deosebită grijă, cu mișcări line, rotunjite, îndemânatice, care se succedau una pe alta fără zăbavă, omul își agăță încălțămintea de niște țăruși bătuți la căpătâi, scoase un briceag, tăie ceva, închise briceagul, îl puse la loc sub căpătâi și, după ce se așeză mai bine, își cuprinse cu mâinile genunchii strânși și se uită drept la Pierre. Pierre simți ceva plăcut, liniștitor și rotund în mișcările îndemânatice, în gospodăria aceasta frumos rânduită în colțișorul său, și chiar în mirosul acestui om, și fără să-și mai ia și el ochii de la țăran, îl privi drept în față.
— Prin multe nevoi ai fi trecut, boierule? Hai? Vorbi deodată omul cel mărunțel.
Și era atâta duioșie și atât firesc în vocea cântată a omului, încât lui Pierre, când dădu să-i răspundă, începu să-i tremure falca și simți că-l podidesc lacrimile. În aceeași clipă, omul cel mărunțel, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-și trădeze tulburarea, rosti cu aceeași voce plăcută:
— Ehei, șoimulețule, nu te necăji, urmă el cu vocea cântată, duioasă și mângâietoare, cu care vorbesc rusoaicele bătrâne din popor. Nu te necăji, voinicelule: rabzi un ceas și trăiești un veac! Așa-i, dragul meu. Cât despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce ne plânge. Sunt oameni și răi și buni, spuse el și, încă urmându-și vorba, se lăsă în genunchi cu o mișcare mlădioasă; apoi se ridică și, tușind, se duse încotrova.
— Iaca, ai venit și tu, potaie, auzi Pierre din capătul celălalt al barăcii aceeași voce mângâioasă. A venit, n-a uitat, potaia. Haide, haide, fie!
Și soldatul, dând la o parte cățelușul care i se gudura prin preajmă, se întoarse la locul lui și se așeză la pământ. Þinea în mâini ceva înfășurat într-o cârpă.
— Iaca, boierule, na și mănâncă, spuse el, revenind la tonul respectuos de adineauri și întinzându-i lui Pierre câțiva cartofi copți. La prânz am avut ciorbă. Da' cartofii-s grozavi!
Pierre nu mâncase toată ziua și mirosul cartofilor i se păru peste măsură de ademenitor. Mulțumi soldatului și începu să mănânce.
— Păi, așa? Zise zâmbind soldatul și luă și el în mână un cartof. Uită-te aici!
Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, presără pe el puțină sare dintr-o cârpă și-l dădu lui Pierre.
— Îs grozavi cartofii iștia, repetă el. Uite, așa să-i mănânci.
Lui Pierre i se păru că nu mai mâncase niciodată ceva mai gustos.
— Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au împușcat pe nenorociții aceia? Cel din urmă n-avea decât vreo douăzeci de ani.
— Tț, tț… făcu omul cel mărunțel. Mare păcat… mare păcat, adăugă el repede și, ca și când cuvintele i-ar fi fost veșnic gata pregătite să-i zboare din greșeală de pe buze, continuă: Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata la Moscova?
— N-am crezut că au să vină așa de repede. Am rămas din greșeală, spuse Pierre.
— Dar cum de te-au luat, șoimulețule? De acasă de la tine?
— Nu, m-am dus și eu să văd focul și atunci au pus mâna pe mine, m-au învinuit că am dat foc și m-au judecat.
— Unde-i judecată, acolo-i și nedreptate, observă omul cel mărunțel.
— Dar tu, demult ești aici? Întrebă Pierre, mestecând cel din urmă cartof.
— Eu? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova.
— Ce, ești militar?
— Soldat din regimentul Apșeronski. Era să mă prăpădesc de friguri. Nouă nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam acolo vreo douăzeci dintr-ai noștri. Nici cu gândul nu gândeam, nici în vis nu visam.
— Și zi, nu ți s-a urât aici? Întrebă Pierre.
— Cum să nu mi se fi urât, șoimulețule! Mie-mi zice Platon și porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, probabil, să-i fie mai ușor lui Pierre să i se adreseze. Îmi ziceau „șoimulețul” în armată. Cum să nu mi se fi urât, frate dragă! Moscova-i mama orașelor. Cum să nu ți se urască să stai și să te tot uiți la toate astea? D-apoi și viermele roade varza, dar piere el cel dintâi; așa spuneau bătrânii, adăugă el repede.
— Cum? Cum ai spus? Îl întrebă Pierre.
— Eu? Întrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate cum gândește omul, ci-i după cum voiește Domnul, spuse el, crezând că repetă cele spuse. Și continuă numaidecât: Dar dumneata, boierule, ai moșii? Și casă ai? Care va să zică, ai de toate din plin! Ai și nevastă? Dar bătrânii îți trăiesc? Întrebă el și, cu toate că Pierre nu-i vedea fața pe întuneric, simți că soldatului i se strângeau buzele într-un zâmbet reținut de duioșie, când îl întreba de toate acestea.
S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinți și mai cu seamă mamă.
— Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar nimic nu-i mai scump pe lume ca mama care te-a născut! Zise el. Da' copilași ai? Continuă el cu întrebările. Răspunsul negativ al lui Pierre îl mâhni pesemne, iarăși, și se grăbi să adauge: Nu-i nimic; ești om tânăr, a da Dumnezeu și-ai avea. Numai să trăiți în bună înțelegere…
— Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre.
— Hei, ești om bun, replică Platon. De sărăcie și de temniță nimic nu te ferește. Se așeză mai bine și tuși, pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai lungă. Și-așa, neiculiță dragă, eram pe atunci acasă, începu el. Răzășia noastră-i bogată, pământ avem mult, trăiesc bine mujicii la noi – iar casa noastră, slavă ție, Doamne. Șase inși ieșeam la coasă, și cu tata șapte. O duceam bine. Răzăși în toată puterea cuvântului. Dar s-a întâmplat… și Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese odată după lemne în pădurea altuia și-l prinsese gornicul, cum fusese biciuit, judecat și trimis la oaste. Așa-i viața, șoimulețule, rosti el cu glasul schimbat de zâmbet. Credeau că mă trimit la rău, da' când colo, mi-au făcut un bine! Îl luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în greșeală. Și frate-miu cel mic avea cinci copilași, iar eu, cum vezi, numai muierea. Am avut o copiliță, dar ne-a luat-o Dumnezeu până a nu pleca eu la oaste. Și, cum îți spuneam, viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca înainte. Plină curtea de vite, și femeile stau acasă, numai doi frați erau plecați să mai câștige cu munca. Mihailo singur, fratele cel mic, rămăsese acasă. Tata ne-a și spus: toți copiii îs pentru mine deopotrivă; de oricare deget te-ar mușca, la fel te doare. Să nu-l fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorții pe Mihailo. Ne-a chemat pe toți – zău – și ne-a înșirat în fața icoanelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te până la pământ în fața lui, și tu, femeie, pleacă-te! Plecați-vă și voi, nepoților! Ați înțeles?” zice. Și uite-așa, neiculiță dragă. Soarta hotărăște. Iar noi tot cârtim: ba că ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiță, e ca apa dintr-o vârșă de prins pește: tragi de ea, se umflă; dai s-o scoți, nu-i nimic în ea. Asta e.
Și Platon se răsuci pe paiele lui, tăcu un timp, apoi se ridică în picioare.
— Ce-i, pare-mi-se că ți-e somn! Zise el și începu să-și facă grăbit semnul crucii, rostind:
— Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola și Lavra! Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola și Lavra, Doamne Isuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește! Încheie el, apoi, făcând o mătanie până la pământ, se ridică, oftă și se așeză pe paie. Iac-așa! Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel, mai adăugă el, și se culcă, trăgându-și peste umeri mantaua.
— Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o? Întrebă Pierre.
— Hî? Îngână Platon (ațipise). Ce rugăciune am spus? M-am rugat. Dar dumneata nu te rogi?
— Cum să nu, mă rog și eu, zise Pierre. Dar ce spuneai acolo: Frola și Lavra?
— Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. Și de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. Ia te uită, potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de câine, zise el, simțind cățelul la picioare; apoi se mai răsuci o dată și adormi numaidecât.
Afară se auzeau, undeva în depărtare, plânsete și țipete, și printre crăpăturile barăcii se zărea un foc; în baracă era însă liniște și întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultând cu ochii deschiși sforăitul regulat al lui Platon, care dormea lângă el; simțea cum lumea, care înainte se năruise în sufletul lui, se înălța acum cu o frumusețe nouă și pe temelii noi, de neclintit.
XIII.
ÎN BARACA ÎN CARE FUSESE adus Pierre și unde-și petrecu patru săptămâni din viață, mai erau douăzeci și trei de soldați prizonieri, trei ofițeri și doi funcționari.
De toți își aducea mai târziu aminte ca printr-o ceață; dar Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui Pierre ca amintirea cea mai trainică și mai scumpă și ca întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin și rotunjit în sine. Când, a doua zi în zori, Pierre își văzu vecinul, prima lui impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin; întreaga făptură a lui Platon, în mantaua lui franțuzească încinsă cu frânghie, cu șapcă și opinci, era rotundă; capul îi era perfect rotund; spatele, pieptul, umerii, mâinile chiar, pe care le ținea ca și cum ar fi tot vrut să îmbrățișeze ceva, erau rotunde; zâmbetul lui plăcut și ochii mari căprui și duioși, erau rotunzi.
Judecând după povestirile pe care le spunea el din campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon Karataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu știa însă nici el și nici n-ar fi putut socoti, oricât s-ar fi silit, câți ani avea; dar dinții lui strălucitori de albi și puternici, care se iveau ca două semicercuri de câte ori râdea (ceea ce se întâmpla adesea), erau toți frumoși și întregi; n-avea nici un fir de păr alb în barbă ori pe creștet, și tot trupul său vădea mlădiere și, mai ales, putere și rezistență.
Fața lui, cu toate zbârciturile mici și rotunde, avea un aer de nevinovăție și tinerețe; vocea îi era plăcută și melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vorbirii lui era spontaneitatea și cursivitatea. Niciodată, se vedea bine, nu se gândea la ceea ce spunea sau se pregătea să spună și, de aceea, repeziciunea și intonațiile sale juste aveau o deosebită și irezistibilă putere de convingere.
Forța lui fizică și sprinteneala lui erau, la începutul prizonieratului, atât de neștirbite, încât părea că nu știe ce-i oboseala și boala. În fiecare seară, la culcare, el spunea: „Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel”; iar dimineața când se trezea, strângea întotdeauna în același fel din umeri și spunea: „Cum m-am trântit, am și adormit; cum m-am sculat, m-am și înviorat”. Și într-adevăr, era destul să se culce că și adormea buștean, și era destul să se scoale, că se și apuca de o treabă oarecare, fără nici o clipă de zăbavă, așa cum fac copiii care, cum se trezesc, se și apucă de jucării. Se pricepea la toate – nu din cale-afară de bine, dar nici prost. Făcea pâine, gătea de mâncare, cosea, geluia, cârpea cizme. Era veșnic ocupat și doar noaptea dacă-și mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, și să cânte. Cânta, nu așa cum cântă cântăreții, care știu că-i ascultă cineva, ci așa cum cântă păsările, probabil pentru că sunetele acestea erau pentru el tot atât de necesare, cum îndeobște e necesar să te întinzi sau să te miști; și sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subțiri, duioase, aproape femeiești, pline de alean, iar chipul lui lua, în timp ce cânta, o înfățișare foarte serioasă.
De cum căzuse prizonier și-și lăsase iar barbă, se vede că se lepădase de tot ce dobândise străin, peste firea sa, de tot ce era soldățesc, și se întorsese, fără voia lui, la deprinderile vechi de om din popor, de țăran.
— Soldatul, cum vine-n conced, își și scoate cămașa din nădragi, spunea el.
Vorbea fără prea multă plăcere de viața sa de soldat, deși nu se plângea de ea, și repeta adeseori că el, tot timpul serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Când povestea, povestea de predilecție din amintirile lui îndepărtate și rămase, probabil, scumpe sufletului său, amintiri din viața lui de „răzăș”, cum numea el viața țărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau obraznice, din care spun soldații, ci erau zicători din popor, care par atât de neînsemnate luate izolat, dar care dobândesc dintr-o dată un tâlc de adâncă înțelepciune, când sunt spuse unde se cuvine.
Adeseori spunea ceva cu totul opus de ceea ce spusese înainte, dar și una și alta dintre afirmațiile lui erau pline de adevăr. Îi plăcea să vorbească și vorbea frumos, înfrumusețându-și povestirea cu diminutive și cu cimilituri pe care, după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui; dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în faptul că, în vorbirea lui, întâmplările cele mai banale, uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse nici o importanță, căpătau, reproduse de el, un caracter de solemnă desăvârșire. Îi plăcea să asculte poveștile (mereu aceleași), pe care le spunea seară de seară unul dintre soldați, dar mai mult decât orice îi plăcea să asculte istorisiri din viața de toate zilele. Zâmbea înveselit când auzea asemenea istorisiri, mai adăugând câte un cuvânt, sau mai punând câte o întrebare, țintind poate să-i deslușească mai bine frumusețea lucrurilor ce i se povesteau. Legături de prietenie, atașamente, iubiri – în sensul în care înțelegea Pierre aceste sentimente – Karataev n-avea; dar iubea și trăia îndrăgind tot ceea ce viața îi punea în față, mai ales omul, nu un om oarecare, un anumit om știut, ci aceia pe care îi avea în fața ochilor. Își iubea câinele, își iubea tovarășii, îi iubea pe francezi, îl iubea pe Pierre, care-i era vecin; dar Pierre simțea că, cu toată duioșia și blândețea pe care i le arăta Karataev (duioșie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieții spirituale a lui Pierre), n-ar fi simțit mâhnire nici măcar o clipă dacă s-ar fi despărțit de dânsul. Și Pierre începu să aibă și el același sentiment față de Karataev.
Pentru ceilalți prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca toți soldații; îl numeau „șoimulețul” sau Platoșa, glumeau pe seama lui fără răutate, îl mânau după una și alta. Pentru Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna așa cum îl văzuse în prima noapte: nepătrunsa, rotunda și veșnica întruchipare a spiritului de simplitate și de adevăr.
Platon Karataev nu știa nimic pe de rost, afară de rugăciunea lui. Când spunea ce avea de spus, părea că, începând, nu știe dinainte cum își va sfârși vorba.
De câte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Karataev, îl ruga să repete ce a spus, el nu-și mai putea aminti ce spusese cu o clipă înainte, tot așa cum nu putuse cu nici un chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cântecul său favorit. Cântecul spunea: „drag mi-e crângul de mesteceni” și „mult mi-e dor”, dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înțeles. Nu înțelegea și nu putea înțelege sensul cuvintelor izolate, scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvânt al lui și fiecare acțiune erau expresia acelei forțe necunoscute de el, care era viața lui. Dar viața lui, așa cum și-o vedea el, n-avea nici un sens ca viață aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a întregului, pe care îl simțea necontenit. Vorbele și faptele sale se revărsau din el tot atât de măsurat, de inevitabil și de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea înțelege nici valoarea, nici sensul unei fapte sau al unui cuvânt, luate separat.
XIV.
AFLÂND DE LA NIKOLAI ȘTIREA că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prințesa Maria se pregăti pe dată – fără să țină seama de mătușa ei care nu era de aceeași părere – de plecare, și nu singură, ci împreună cu nepoțelul ei. Dacă era greu sau ușor, cu putință sau cu neputință, ea nu se întrebase și nu voia să știe; de datoria ei nu era numai să se afle la căpătâiul unui frate care-i putea fi pe moarte, dar și să facă tot posibilul să-i ducă băiatul; și ea se pregăti de drum. Dacă prințul Andrei însuși nu-i dăduse de veste, faptul și-l explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară de slăbit și nu putea scrie, ori socotea prea grea și prea periculoasă pentru ea și pentru fiul lui o călătorie ca aceasta.
În câteva zile, prințesa Maria fu gata de drum. Convoiul ei era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la Voronej, dintr-o brișcă și o căruță. Mergeau cu ea mademoiselle Bourienne, Nikolușka cu guvernatorul său, bătrâna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tânăr și un vătaf înarmat, pe care i-l dăduse mătușă-sa s-o întovărășească.
Să meargă pe drumul obișnuit, prin Moscova, nici nu se putea gândi și, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o străbată ducea prin Lipețk, Riazan, Vladimir și Șuia și era de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot se găseau cai de schimb în stațiile de poștă, și mai era și foarte grea și chiar primejdioasă prin preajma Riazanului unde (după cum se spunea) se iviseră francezii.
În timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle Bourienne, pe Dessalles și pe servitorii prințesei Maria îi uimi cât de tare de înger era ea și ce spirit practic avea. Se culca mai târziu decât toți, se scula cea dintâi și nici o piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei practic și energiei ei, care însuflețea pe cei ce o însoțeau, către sfârșitul săptămânii a doua se apropiară de Iaroslavl.
Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prințesa Maria cele mai fericite din viața ei. Iubirea ei pentru Rostov n-o mai chinuia și n-o mai tulbura. Iubirea aceasta îi umplea tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăși și ea nu i se mai opunea. În ultimul timp, prințesa Maria se convinsese, deși nu-și tradusese niciodată lucrul acesta lămurit, în cuvinte, că iubea și că era iubită. Se convinsese de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, când acesta venise să o anunțe că fratele ei se găsea împreună cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înțeles printr-un cuvânt măcar, că acum (în cazul însănătoșirii prințului Andrei), relațiile de altădată dintre acesta și Natașa s-ar fi putut reînnoi, dar prințesa îi citise pe chip că știa și se gândea la asta. Și, în ciuda acestui fapt, purtarea lui față de dânsa – plină de atenție, delicată și drăgăstoasă – nu numai că nu se schimbase, dar, mai mult, părea că-l și bucură faptul că acum înrudirea dintre el și prințesa Maria îi îngăduia să-și arate mai liber prietenia și dragostea față de dânsa, cum gândea de multe ori prințesa Maria. Știa că iubește pentru prima și ultima dată în viață, simțea că e iubită și era fericită și împăcată în privința aceasta.
Dar această parțială fericire din sufletul ei nu numai că nu o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu totul în voia sentimentului iubirii de frate. Sentimentul acesta era atât de puternic în clipa plecării ei din Voronej, încât, văzându-i chipul chinuit și deznădăjduit, însoțitorii ei erau încredințați că se va îmbolnăvi pe drum; însă tocmai greutățile și grijile călătoriei, cu care se luptase atât de energic prințesa Maria, o îndepărtară un timp de durerea ei și-i dădură puteri.
Cum se întâmpla întotdeauna în timpul călătoriilor, prințesa Maria nu se mai gândea decât la drum, uitând care îi era ținta. Dar când se apropiară de Iaroslavl și când i se deschise iarăși perspectiva a ceea ce putea s-o aștepte, și încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeași seară, tulburarea ei ajunse la culme.
Când vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la Iaroslavl unde locuiau Rostovii și în ce stare se găsea prințul Andrei, veni să întâmpine la bariera orașului cupeul cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoșător de palid al prințesei, care-și scosese capul pe ferestruica cupeului.
— Am aflat tot, înălțimea-voastră: familia Rostov locuiește în piață, în casa negustorului Bronnikov. Nu-i departe: chiar pe malul Volgăi, spuse vătaful.
Prințesa Maria i se uită speriată și întrebătoare drept în ochi, nepricepând de ce nu-i răspundea nimic la principala întrebare: ce era cu fratele ei?
Mademoiselle Bourienne puse în locul prințesei întrebarea referitoare la prinț:
— Ce-i cu prințul? Se informă ea.
— Luminăția-sa locuiește cu dânșii în aceeași casă.
„Înseamnă că trăiește”, își zise prințesa și întrebă încet:
— Cum îi este?
— Lumea spune că e tot cum era.
Ce însemna, „tot cum era” prințesa nu-l mai întrebă. Aruncă doar o privire fugară spre Nikolușka, nepoțelul de șapte ani care ședea în fața ei, vesel că vedea orașul, apoi lăsă capul în piept și nu-l mai ridică până când cupeul greoi se opri undeva huruind, zdruncinându-se și legănându-i. Scara cupeului fu coborâtă cu zgomot.
Portiera se deschise. În stânga se vedea o apă, un râu mare, în dreapta treptele casei; pe trepte era lume, servitori, și o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care zâmbea neplăcut și fals, cum i se păru prințesei Maria (era Sonia). Prințesa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care zâmbea prefăcut spuse:
— Pe aici, pe aici!
Și prințesa se trezi într-un antreu, în fața unei femei bătrâne, cu o figură de orientală, care-i ieși grăbită în cale, cu chipul răvășit. Era bătrâna contesă. O îmbrățișa și-o sărută pe prințesa Maria.
— Mon enfant! Spuse ea. Je vous aime et vous connais depuis longtemps.50
Oricât de emoționată era, prințesa Maria înțelese că era contesa și că trebuia să-i spună ceva. Fără să-și dea seama cum, rosti câteva cuvinte respectuoase în franțuzește, pe același ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă:
— Cum se simte el?
— Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise contesa, dar spunând aceasta înălță ochii spre cer și oftă, și în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele.
— Unde-i? Pot să-l văd, se poate? Întrebă prințesa.
— Numaidecât, prințesă, numaidecât, scumpa mea. Acesta-i copilul lui? Întrebă ea, văzându-l pe Nikolușka intrând împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toții, casa-i mare. O, ce băiețel încântător!
Contesa o conduse pe prințesa Maria în salon. Sonia sta de vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mângâia pe Nikolușka. Bătrânul conte intră în salon și spuse bun venit prințesei. Contele se schimbase peste măsură de mult de când îl văzuse ultima dată prințesa. Pe atunci fusese un bătrânel voinic, plin de haz și sigur de sine. Acum părea un om zdrobit, vrednic de plâns. Vorbind cu prințesa, se uita tot timpul în jurul lui, ca și cum ar fi vrut să întrebe pe toată lumea dacă nu cumva face ceva ce nu se cuvine. După ruinarea Moscovei și a întregului său avut, contele, dezrădăcinat, își pierduse pesemne conștiința importanței sale și simțea că pentru el nu mai e loc în viață.
Cu toate că singura ei dorință era să-și vadă cât mai repede fratele și cu toate că îi era necaz că acum, când ea nu voia decât să-l vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfârșeau cu vorba și-i copleșeau cu laude prefăcute nepoțelul, prințesa observa tot ce se petrecea în: jurul ei și simțea că trebuie neapărat să se supună, până una-alta, acestei noi rânduieli în care intrase. Știa că toate acestea erau inevitabile, așa că, oricât de greu i-ar fi venit, le îndură fără supărare.
— Nepoată-mea, spuse contele, prezentând-o pe Sonia. N-ai cunoscut-o, prințesă?
Prințesa se întoarse spre ea și, încercând să-și înăbușe sentimentul ostil care i se trezea în adâncul sufletului față de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau era atât de departe de ceea ce era în sufletul ei.
— Unde-i el? Mai întrebă o dată, adresându-li-se tuturora.
— E jos, Natașa e cu dânsul, răspunse Sonia, înroșindu-se. Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prințesă, vei fi fiind, cred, obosită?
Prințesei îi dădură lacrimile de necaz. Întoarse capul și se pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea ajunge la el, când, dinspre ușă, se auziră, ușori, pași vijelioși și veseli parcă. Prințesa se întoarse și o văzu pe Natașa care intra aproape fugind, pe Natașa, pe care, în întrevederea aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atât de puțin.
Dar înainte chiar de a-i putea vedea fața, prințesa Maria înțelese că Natașa era tovarășa ei sinceră întru durere și, deci, prietena ei. Se repezi s-o întâmpine și, îmbrățișând-o, începu să plângă pe umărul ei.
Cum aflase de sosirea prințesei Maria, Natașa, care stătea la căpătâiul prințului Andrei, ieșise binișor din camera lui și pornise, cu pașii aceia repezi care, după cum i se păruse prințesei Maria, erau parcă veseli, întru întâmpinarea ei.
Pe chipul ei emoționat, când apăru în cameră aproape fugind, nu era decât o expresie de dragoste, expresia unei dragoste nețărmurite față de el, față de ea, față de tot ce-i era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de suferință pentru alții și de pasionată dorință de a se dărui pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în sufletul ei nu era nici un gând privitor la ea și la relațiile ei cu dânsul.
Prințesa Maria, simțitoare, pricepu de la cea dintâi privire toate acestea după chipul Natașei și plânse cu dureroasă voluptate pe umărul ei.
— Să mergem, să mergem la el, Marie, spuse Natașa și o conduse în camera alăturată.
Prințesa Maria înălță capul, își șterse ochii și se uită la Natașa. Simțea că de la ea va putea afla și înțelege totul.
— Ce… începu ea să întrebe, dar se opri deodată.
Simți că prin cuvinte nu se putea nici întreba și nici răspunde. Chipul și ochii Natașei trebuiau să spună tot, mai clar și mai adânc.
Natașa se uită la ea, dar părea înfricoșată și cuprinsă de îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce știa. Simțea parcă, în fața acestor ochi strălucitori, care o pătrundeau până în adâncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot adevărul, așa cum îl văzuse ea. Buzele Natașei începură deodată să tremure, cute urâte i se formară împrejurul gurii și, izbucnind în hohote de plâns, își ascunse fața în mâini.
Prințesa Maria înțelese totul.
Dar ea tot mai nădăjduia, așa că întrebă și prin cuvinte, în care nu credea nici ea:
— Dar rana, cum merge rana? Și el cum se simte în general?
— Ai… ai să… vezi, doar atât putu să spună Natașa.
Mai zăboviră puțin jos, lângă camera lui, ca să le mai treacă plânsul și să intre la el cu fețe liniștite.
— Cum a evoluat boala? E mult de când îi e mai rău? Când s-a întâmplat asta? Întrebă prințesa Maria.
Natașa povesti că la început fusese în primejdie din cauza stării febrile și a durerilor, dar că la Troița toate acestea trecuseră și că doctorul nu se mai temea decât de un singur lucru: cangrena. Dar și pericolul acesta trecuse. Când sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (Natașa era bine informată despre tot ce privea supurația și celelalte asemănătoare) și doctorul spusese că supurația va putea decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea că febra aceasta nu era atât de primejdioasă.
— Dar acum două zile, începu Natașa, s-a întâmplat deodată asta… Ea își ținu cu greutate plânsul. Nu știu de ce, dar… ai să vezi cum s-a schimbat.
— L-au părăsit puterile? E slăbit? întrebă prințesa.
— Nu, nu e asta, dar e mai rău. Ai să vezi. Ah, Marie, e prea bun; nu poate, nu poate trăi, pentru că e…
XV.
CÂND NATAȘA DESCHISE, cu gestul ei obișnuit, ușa camerei lui și-i făcu prințesei loc să treacă înainte, aceasta simți cum i se urcă în gâtlej hohotele de plâns. Oricât s-ar fi pregătit ea, oricât ar fi încercat să se liniștească, știa totuși că nu va fi în stare să-l privească fără să plângă.
Prințesa Maria înțelesese ce voia să spună Natașa prin cuvintele: asta s-a întâmplat acum două zile. Ea înțelegea că această frază însemna că prințul Andrei se îmbunase deodată, iar îmbunarea și îmblânzirea lui erau semne prevestitoare ale morții. Ea și vedea, apropiindu-se de ușă, în închipuirea ei, fața lui Andriușa, așa cum i-o știa din copilărie, delicată, blândă, duioasă, cu expresia aceea pe care foarte rar o văzuse mai târziu la el și care, tocmai de aceea, îi făcuse întotdeauna o atât de puternică impresie. Știa că el îi va spune cuvinte domoale și duioase, ca acelea pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, și că ea n-avea să poată suporta și avea să izbucnească în hohote de plâns în fața lui. Dar mai devreme sau mai târziu, lucrul acesta trebuia să se întâmple, așa că, intră în odaie. Simțea cum o îneacă din ce în ce mai tare plânsul, pe măsură ce ochii ei miopi îi deslușeau tot mai limpede silueta și căutau să-i recunoască trăsăturile, și iată că reuși să-i zărească fața și să-și încrucișeze privirile cu ale lui.
Zăcea pe o canapea, între perne, îmbrăcat cu un halat îmblănit cu veveriță. Era slab și palid. Cu o mână transparent de albă ținea o batistă; cu cealaltă mână își netezea, mișcându-și degetele domol, mustața subțire, mult crescută. Ochii lui priveau spre cei intrați.
Văzându-i fața și întâlnindu-i privirea, prințesa Maria își încetini pașii și simți deodată cum lacrimile îi seacă și cum hohotele de plâns i se potolesc. Când îi văzu expresia feței și privirea, ea se intimidă și se simți vinovată.
„Dar cu ce am greșit eu?” se întreba ea. „Prin aceea că trăiești și te gândești la cele vii, pe când eu!” răspundea privirea lui rece și severă.
În privirea lui, adâncă și îndreptată nu spre lume, ci înăuntrul său, era aproape dușmănie atunci când se întoarse încet către soră-sa și către Natașa.
Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, ținându-și mâinile între mâini.
— Bun venit, Marie. Cum ai ajuns aici? Spuse el, cu o voce la fel de măsurată și de străină cum îi era și privirea. Să fi scos un țipăt de disperare, țipătul lui ar fi îngrozit-o pe prințesa Maria mai puțin decât tonul acestei voci.
— Și pe Nikolușka l-ai adus? Întrebă el tot atât de măsurat și de