poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3359 .



Razboi si pace
proză [ ]
Vol. 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2015-06-16  |     |  Înscris în bibliotecă de Liviu Gogu



L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE

Volumul 2




Partea întâi.


I
LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1806, Nikolai Rostov pleca în concediu. Denisov se ducea și el acasă, la Voronej și Rostov îl convinsese să facă drumul împreună până la Moscova și să rămână câteva zile la dânsul. La penultima stație, Denisov se întâlnise cu un prieten și băuse cu el trei sticle de vin, și acum, înaintând spre Moscova, cu toate hurducăturile drumului, dormea dus, în fundul saniei de poștă, alături de Rostov, care, pe măsură ce se apropia de Moscova, își pierdea văzând cu ochii răbdarea.
„Dar nu mai ajungem odată? Vai, străzile astea nesuferite, prăvăliile, colacii de tablă de la intrarea brutăriilor, felinarele, birjarii!” se gândea Rostov, după ce arătaseră la barieră biletele de voie și intraseră în Moscova.
— Denisov, am ajuns! Doarme! Vorbi el singur, aplecându-se cu tot corpul înainte, ca și cum prin poziția asta ar fi tras nădejde să mărească viteza săniei.
Denisov nu răspunse.
— Iată și colțul străzii de la răscrucea unde stătea birjarul Zahar; uite-l și pe Zahar, și tot cu același cal, uite și prăvălia de unde cumpăram turtă dulce. Da' nu mai ajungem odată? Mână! Ei!
— La ce casă? Întrebă surugiul.
— Colo, la casa cea mare din capăt! Ce, n-o vezi? Aceea, aceea-i casa noastră! Spuse Rostov.
— Denisov, Denisov, ajungem!
Denisov înălță capul, tuși, ca și cum și-ar fi dres glasul, și nu răspunse nimic.
— Dmitri, îi strigă Rostov valetului său de pe capră, lumina ceea e la noi?
— Chiar așa! E lumină și în cabinetul tatălui dumneavoastră!
— Nu s-or fi culcat încă? Ai? Tu ce crezi? Vezi să nu uiți să-mi scoți, cum ajungem, dolmanul cel nou, adăugă Rostov, ciupindu-și mustăcioara ce abia-i mijea. Mai repede! Îi strigă iar surugiului. Dar trezește-te odată, Vasea, se întoarse el către Denisov, care moțăia din nou cu capul în piept. Hai, mână mai repede! Ai de la mine trei ruble de-o votcă, dă-i zor! Strigă iar Rostov, când sania nu mai era decât la trei case de poarta lor.
Dar lui i se părea că nu trag deloc caii. În sfârșit, sania o luă la dreapta, spre portal; Rostov văzu iarăși deasupra capului cornișa bine cunoscută, cu ciubucele de ștuc căzute și, lângă scară, stâlpul de la marginea trotuarului. Sări din mersul saniei și se repezi în antreu. Casa rămase rece și neprimitoare, ca și cum nici nu i-ar fi păsat de cel care-i călca pragul. În antreu nu era nimeni. „Doamne! Oare or fi toți sănătoși?” se gândi Rostov, oprindu-se o clipă cu strângere de inimă, și o luă îndată la fugă mai departe, prin antreu și pe treptele roase ale scării, pe care le știa atât de bine. Aceeași clanță care stârnea mereu supărarea contesei, pentru că nu era niciodată frecată cum trebuie, se deschidea cu aceeași ușurință ca de obicei. În vestibul ardea o singură lumânare de seu.
Moș Mihailo dormea la locul lui, pe ladă. Prokofi – valetul care-și întovărășea stăpânul în oraș, cel care era atât de voinic, încât putea întoarce trăsura, ridicând-o de dinapoi – stătea și-și împletea niște încălțări din acelea țărănești. Ridică ochii la ușa care se deschisese și chipul lui somnoros și nepăsător se lumină deodată de încântare și surprindere.
— Maică Precistă! Tânărul conte! Strigă el, recunoscându-și coconașul. Ce-mi văd ochii, suflețelule?
Și Prokofi, tremurând de emoție, se repezi înspre ușa salonului, cu gândul să dea de veste; dar se răzgândi, pesemne; se întoarse de la ușă și se grăbi să sărute umărul tânărului său stăpân.
— Sănătoși toți? Întrebă Rostov, retrăgându-și mâna dintr-a lui.
— Slavă Domnului! Toți, slavă Domnului! Chiar acum s-au ridicat de la masă! Lasă-mă să te văd și eu un pic, luminăție!
— Toate-s bune?
— Slavă Domnului, slavă Domnului!
Rostov, uitându-l cu desăvârșire pe Denisov și nevoind să dea timp nimănui să-i anunțe venirea, aruncă de pe el șuba și intră repede, în vârful picioarelor, în salonul cel mare, întunecos. Totul era ca altădată; aceleași mese de joc, același policandru în învelitoarea lui de tifon; se și prinsese însă de veste de venirea tânărului boier, care n-apucă s-ajungă bine la ușa salonului cel mic, când cineva, năvalnic ca o furtună, se năpusti pe una dintre ușile laterale, îl îmbrățișă și începu să-l sărute; apoi o altă făptură și încă una năvăliră pe celelalte uși; alte îmbrățișări, alte sărutări, alte strigăte și lacrimi de bucurie. Nu mai știa care era taică-său, care Natașa, care Petea. Toți țipau, vorbeau și-l sărutau de-a valma, în același timp. Doar maică-sa nu era printre ei – de asta-și putu da numaidecât seama.
— Și eu să nu știu nimic… Nikolușka… dragul meu!
— Uite-l, el e. Kolea al nostru! Dragul meu… Cum te-ai schimbat!
— Nu-s destule lumânări aicea! Aduceți ceai! Repede!
— Pe mine nu mă săruți?
— Și pe mine, dragule!
Sonia, Natașa, Petea, Anna Mihailovna, Vera, bătrânul conte, toți îl îmbrățișau; iar servitorii și slujnicele care umpluseră casa nu mai conteneau să șușotească între ei și să se minuneze.
Petea se anină de picioarele lui, strigând:
— Și pe mine!
Natașa, după ce-l aplecă spre ea și-l sărută pe toată fața, se depărtă puțin, dar îi rămase tot agățată de poala dolmanului, țopăind pe loc ca o căpriță și țipând pițigăiat.
Din toate părțile-l înconjurau numai ochi înlăcrimați de bucurie și priviri drăgăstoase, din toate părțile se întindeau spre el buze care cereau sărutări.
Sonia, roșie ca para focului, îl apucase și ea de o mână și strălucea toată de fericire, iar ochii ei blânzi se uitau cu nerăbdare în ochii lui să-i prindă privirea pe care o aștepta… Abia împlinise șaisprezece ani și era tare frumoasă, mai ales în clipa aceea de entuziastă și fericită însuflețire. Nu-și mai lua ochii de la el și-i surâdea, abia ținându-și răsuflarea. El se uita la ea plin de recunoștință, dar tot mai căuta din ochi pe cineva așteptat.
Bătrâna contesă tot nu-și făcea apariția. Dar iată că la ușă se auziră pași. Pași așa de grăbiți, că nu se putea să fi fost pașii mamei lui.
Ea era totuși; îmbrăcată într-o rochie nouă, pe care Nikolai nu i-o știa încă, făcută în lipsa lui. Se dădură toți la o parte și el alergă să-și întâmpine mama. Când se îmbrățișară, ea îi căzu la piept, plângând în hohote. N-avea putere să-și ridice capul și-și lipise strâns fața de brandenburgurile reci ale tunicii lui. Denisov, care intrase în odaie, nebăgat în seamă de nimeni, stătea locului, uitându-se la ei, și-și ștergea ochii.
— Vasili Denisov, prietenul fiului dumneavoastră, rosti el, recomandându-se contelui, care se uita la el, întrebător.
— Poftiți, poftiți! Știu, știu, îi răspunse contele, sărutându-l și îmbrățișându-l. Nikolușka ne-a scris… Natașa, Vera, iată-l, dumnealui e Denisov.
Aceleași fețe strălucind de bucurie se întoarseră spre ciufulitul Denisov, făcând cerc în jurul lui.
— Denisov, dragă! Izbucni Natașa, care, nemaiputându-și stăpâni bucuria, îi sări de gât și-l sărută.
Toți se simțiră stânjeniți de izbucnirea Natașei. Denisov se făcu și el roșu la față, apoi, zâmbind, luă mâna Natașei și i-o sărută.
După ce-l conduseră pe Denisov în odaia pregătită pentru el, toți Rostovii se strânseră roată în jurul lui Nikolușka, în camera cu divane.
Bătrâna contesă, fără să-i lase mâna pe care i-o tot săruta, se așeză lângă el; ceilalți, înghesuiți în jurul lui, îi sorbeau fiece mișcare, fiece cuvânt, fiece privire, fericiți și plini de dragoste pentru el, și nu-l pierdeau o clipă din ochi. Frățiorul și surorile lui se certau între ei care să stea cât mai aproape de Nikolușka și-și tot schimbau locul, grăbindu-se care mai de care să-i aducă, el înaintea celorlalți, ceaiul, tutunul, o batistă.
Rostov era fericit de dragostea pe care i-o arătau, dar primele clipe ale revederii fuseseră așa de minunate, încât fericirea de acum li părea neîndestulătoare și aștepta mereu tot altceva… mai mult… și mai mult.
A doua zi, Rostov și Denisov, osteniți de drum, dormiră până pe la zece.
În camera vecină cu a lor zăceau claie peste grămadă săbii, genți, ledunci, geamantane deschise, cizme pline de noroi. Două perechi lustruite oglindă, cu pinteni, erau rezemate de perete. Servitorii le aduseră hainele curățite, apă caldă pentru bărbierit și lighene în care să se spele. Mirosea a tutun și a bărbați.
— Ei, Grișka! Luleaua! Se auzi vocea răgușită a lui Vaska Denisov. Rostov, scoală!
Rostov se frecă la ochi somnoros și-și ridică de pe perna caldă capul zburlit.
— Dar ce-i, e târziu?
— Târziu, aproape zece, îi răspunse vocea Natașei, și din odaia vecină se auziră foșnete de rochii scrobite, șopotit de glasuri și râsete tinere femeiești, iar prin ușa întredeschisă se zări o clipă ceva albastru, niște funde, bucle negre și fețe vesele. Erau Natașa cu Sonia și Petea, care veniseră să vadă dacă nu cumva fratele lor se trezise.
— Nikolenka, scoală-te! Se auzi iar vocea Natașei de dincolo de ușă.
— Îndată!
Între timp Petea, din cealaltă odaie, zărind săbiile și punând mâna pe una dintre ele, cu admirația de care sunt cuprinși de obicei băieții în fața fratelui mai mare venit de la oaste, uită că nu se cuvine ca surorile sale să vadă bărbați dezbrăcați și deschise brusc ușa.
— Asta e sabia ta? Strigă el.
Obrazul fetelor dispăru repede îndărătul ușii. Denisov, rotind speriat ochii, își acoperi picioarele păroase cu plapoma, uitându-se la Rostov, ca și cum i-ar fi cerut ajutor. Ușa dădu drumul lui Petea în odaie și se închise la loc. De dincolo de ușă, se auziră râsete.
— Nikolenka, pune-ți halatul și vino, îl rugă glasul Natașei.
— Asta-i sabia ta, îl întrebă Petea, sau e a dumneavoastră? Se adresă Petea oacheșului și mustăciosului Denisov, cu glas înfricoșat de prea mult respect.
Rostov se încălță în grabă, își puse halatul și ieși. Natașa își pusese o cizmă pintenată și încerca să și-o tragă și pe cealaltă în picior. Sonia se învârti pe călcâie și rochia i se umflă ca un balon; vroia tocmai să se așeze când intră el. Amândouă aveau rochii noi, la fel, de un albastru-deschis; erau voioase, cu fețele rumene și proaspete.
Sonia fugi, iar Natașa, luându-și fratele de braț, îl duse în odaia cu divane și se puseră acolo pe vorbă, în voie. Nu mai pridideau întrebându-se unul pe altul tot soiul de nimicuri, ce nu-i puteau interesa decât pe ei. Natașa își găsea de râs la fiecare vorbă spusă fie de el, fie de ea și nu atât de hazul celor ce-și povesteau, cât pentru că era veselă și nu se putea opri să-și exprime prin râs bucuria ce-i umplea sufletul.
— Ah, ce frumos, ce minunat! Repeta ea întruna.
Și Rostov simțea cum, sub caldele raze ale dragostei, îi înflorea pentru întâia dată după un an și jumătate, în suflet și pe față, zâmbetul acela de copil, pe care nu și-l mai știuse o clipă măcar, de când plecase de acasă.
— Nu, zău, știi că te-ai făcut un bărbat în toată firea? Zise ea. Sunt grozav de fericită că-mi ești frate și, cu degetele, îi atinse mustățile. Tare-aș vrea să știu cum sunteți voi, bărbații. Tot așa ca și noi? Nu?
— De ce-a fugit Sonia? Întrebă Rostov.
— Ei, asta-i o poveste întreagă! Spune-mi, te rog, cum ai să-i spui? „Tu” sau „dumneata”?
— Cum s-o nimeri, zise Rostov.
— Să-i spui „dumneata”, te rog; îți spun eu pe urmă de ce.
— De ce nu acum?
— Ei, dacă vrei, îți spun și-acum. Tu știi că Sonia e prietena mea; atât de bună prietenă, încât mi-am ars brațul pentru ea. Uită-te, vezi și tu! Și, ridicându-și mâneca rochiei de muselină de pe brațul ei lung, slab și gingaș, ceva mai jos de umăr (în partea care rămâne de obicei acoperită și de rochiile de bal), îi arătă o pată roșie.
— M-am fript eu singură pentru ea ca să-i arăt că o iubesc. Am înfierbântat rigla în foc și mi-am lipit-o de piele.
Stând în fosta lui cameră de studii, pe canapeaua cu cele două brațe tapisate și privind în ochii strălucitori și vioi ai Natașei, Rostov se regăsi din nou în lumea copilăriei lui, în lumea familiei, care n-avea pentru nimeni în afară de el vreun înțeles, dar care îi dăduse cele mai mari desfătări în viață; și arsura brațului cu rigla, ca dovadă de dragoste, nu i se păru deloc nefirească; o înțelegea și nu-l mira defel.
— Ei, și numai atât? Întrebă Nikolai.
— Așa. Suntem atât de prietene, atât de bune prietene! Povestea cu rigla ce-i? Nu-i nimic… e o copilărie… dar noi ne-am legat să fim prietene pe vecie. Ea, când iubește pe cineva, iubește pe vecie; eu asta n-o pot înțelege; mie mi-ar trece repede.
— Ei, și pe urmă?
— Da, așa ne iubește, și pe mine, și pe tine. Natașa roși deodată. Nu-ți amintești, înainte de a pleca? Mi-a spus: lasă să uite el totul… Mi-a spus: eu am să-l iubesc totdeauna; el e liber să facă ce vrea! Nu-i așa că e frumos, că e nobil? Da, da, foarte nobil, nu-i așa? Nu? Rosti Natașa cu atâta seriozitate și atât de tulburată, încât se vedea bine că lucrurile pe care le spunea acum le mai spusese și altă dată, înduioșată până la lacrimi.
Rostov rămase pe gânduri.
— Nu-mi iau cuvântul înapoi pentru nimic în lume, zise el. Și, pe urmă, Sonia e atât de fermecătoare, încât doar nătărău să fiu să mă dau în lături de la propria mea fericire.
— Nu, nu! Izbucni Natașa. Noi de asta am și vorbit între noi. Eram sigure că ai să răspunzi așa! Dar asta nu se poate, fiindcă, înțelegi, dacă tu vorbești așa, dacă te socotești legat de cuvântul dat, atunci înseamnă că ea ți-a amintit înadins de asta. Înseamnă că te-ai căsători cu ea din obligație, și asta nu trebuie.
Rostov își dădu seama că totul fusese bine chibzuit între ele. Sonia îl impresionase și în ajun cu frumusețea ei. De dimineață, zărind-o în treacăt, i se păruse și mai frumoasă. Era o fată fermecătoare de șaisprezece ani și se vedea limpede că-l iubea la nebunie (de asta nu se îndoise nici o clipă). Atunci de ce n-ar iubi-o și de ce nu s-ar căsători cu ea, se gândea Rostov; dar… pentru moment, îl așteptau atâtea alte bucurii și plăceri! „Da, au chibzuit ele foarte bine, își zise el, trebuie să rămân liber.”
— Minunat, răspunse Nikolai, vorbim noi mai târziu. Ah, ce bucuros sunt că te revăd! Adăugă el. Apoi o întrebă: Ia spune-mi, nu cumva l-ai trădat pe Boris?
— Astea-s fleacuri! Exclamă Natașa râzând. Nu mă gândesc nici la el, nici la nimeni altul, și nici nu vreau să știu de dragoste.
— Asta-i bună! Și ce faci tu?
— Eu? Îi întoarse Natașa întrebarea, și un zâmbet de fericire îi lumină fața. Îl știi pe Duport?
— Nu.
— Nu-l știi tu pe Duport, faimosul dansator? Atunci, n-ai cum să mă-nțelegi. Iată ce fac. Și, arcuindu-și brațele, Natașa, cu un gest de dansatoare, își apucă poalele rochiei, se depărtă câțiva pași, se întoarse, făcu un entrechat1 și, după ce-și ciocni ușor picioarele unul de altul, se ridică pe vârfuri și mai făcu așa câțiva pași. Vezi cum stau? Uită-te, spuse ea, dar nu reuși să se mențină pe vârful picioarelor. Iată ce fac. N-am să mă mărit niciodată, cu nimeni; mă fac dansatoare! Numai să nu spui nimic nimănui!
Rostov izbucni în râs atât de tare și plin de voioșie, încât Denisov, din odaia lui, îl invidie, iar Natașa, nemaiputându-se stăpâni, începu să râdă și ea cu fratele ei.
— Ce, nu fac bine? Repeta ea mereu.
— Foarte bine. Va să zică, nu mai vrei să te măriți cu Boris?
Natașa se aprinse la față.
— Nu mai vreau să mă mărit cu nimeni. Am să i-o spun și lui când am să-l văd.
— Ia te uită! Făcu Rostov.
— Ei da, toate astea-s nimicuri, continuă Natașa să flecărească. Dar Denisov e cumsecade? Întrebă ea.
— Cumsecade!
— Ei, te las, du-te de te-mbracă. Dar, ia spune-mi, Denisov nu-i urâcios?
— De ce să fie urâcios? Întrebă Nikolai. Nu, Vaska e un băiat bun.
— Vaska îi spui tu? Curios! Și zici că e băiat bun?
— Da, foarte bun.
— Hai, veniți mai repede la ceai. Amândoi!
Și Natașa, ridicându-se pe vârful picioarelor, ieși din odaie ca dansatoarele, dar zâmbind fericită, așa cum nu zâmbesc decât fetițele de cincisprezece ani. Întâlnindu-se în salon cu Sonia, Rostov se înroși tot. Nu știa cum să se poarte cu ea. În ajun, se sărutaseră în prima clipă a bucuriei de a se revedea, dar acum simțeau amândoi că asta nu trebuie să se mai întâmple; el își dădea seama că toți, și mama, și surorile, îl urmăresc cu ochi întrebători și că așteaptă de la el să vadă cum are să se poarte cu Sonia.
Îi sărută mâna și îi spuse „dumneata, Sonia”. Dar ochii lor, întâlnindu-se, își spuseră „tu”, și se sărutară duios. Sonia îi ceru din ochi iertare pentru că-i amintise prin Natașa de făgăduința dată și-i mulțumi pentru dragostea ce-i păstra. La rândul său, el îi mulțumi printr-o privire pentru că-i reda libertatea și o încredința că, orice-ar fi, orice s-ar întâmpla, nu va înceta niciodată s-o iubească, fiindcă pe o făptură ca ea nu se poate să n-o iubești.
— Ce ciudat e, totuși, spuse deodată Vera, rupând un moment tăcerea, ce ciudat e că Sonia și Nikolenka își spun acum „dumneata”, ca doi străini!
Observația Verei era întemeiată, ca toate observațiile ei; dar așa cum se întâmpla de cele mai multe ori cu ceea ce spunea ea, și de data aceasta, vorbind, îi puse pe toți în încurcătură; și nu numai Sonia, Nikolai, Natașa, dar până și bătrâna contesă, care se temea că dragostea asta a fiului ei pentru Sonia l-ar putea împiedica să facă o partidă strălucită, se înroși toată, ca o fetișcană.
Denisov, spre mirarea lui Rostov, apăru în salon în uniformă nouă, parfumat și pomădat, tot așa de fercheș cum obișnuia să se arate pe câmpul de luptă și se purtă față de doamne și de bărbați cu o amabilitate la care Rostov nu s-ar fi așteptat niciodată din partea lui.

II.
ÎNTORCÂNDU-SE LA MOSCOVA de pe front, Nikolai Rostov fu primit de toți ai casei ca un fiu cum nu există altul mai bun pe lume, ca un erou, Nikolușka, mult iubitul lor; rudele îl primiră ca pe un tânăr fermecător, simpatic și respectuos; cunoscuții, ca pe un chipeș locotenent de husari, bun dansator și unul dintre cei mai de dorit gineri din Moscova.
Toată Moscova se cunoștea cu Rostovii; bătrânul conte, care își ipotecase din nou toate moșiile, avea în anul acela bani din belșug, așa că Nikolușka putu să-și cumpere un cal de curse și cei mai moderni pantaloni de călărie, cum n-avea încă nimeni în toată Moscova, și cizme după ultima modă, cu vârfurile ascuțite și cu pinteni mici de argint, și-și petrecea timpul cât se poate de vesel. Întors acum acasă, Rostov încercă un sentiment plăcut când își reluă felul de viață de altădată, pe care de atâta vreme aproape că-l uitase. Se simțea mai matur și cu forțe sporite. Disperarea care-l cuprinsese când căzuse la examenul de religie, împrumuturile de bani de la Gavrilo pentru cursele cu birja, sărutările furișe cu Sonia – de toate-și amintea acum ca de niște copilării, de care era astăzi nemăsurat de departe. Acum era locotenent de husari, purta dolman cu fireturi argintate și pe piept ordinul sfântul Gheorghe în grad de soldat, își antrena calul pentru curse la un loc cu cei mai faimoși amatori de cai, oameni respectabili, în vârstă. Avea printre cunoștințele lui o doamnă, care locuia pe bulevard și la care își petrecea serile. El deschidea balul la Arharovi, discuta despre război cu feldmareșalul Kamenski, frecventa Clubul englez și se tutuia cu un colonel în vârstă de patruzeci de ani, pe care i-l prezentase Denisov.
Pasiunea lui pentru împărat, cum nu-l mai văzuse demult, se mai potolise de când venise la Moscova. Îi plăcea cu toate astea să vorbească deseori despre suveran, despre dragostea ce-i purta, lăsând să se înțeleagă că nu spunea tot ce simte, că în inima lui vibra un sentiment pe care nu-l putea înțelege oricine; împărtășea din tot sufletul adorația idolatră a locuitorilor Moscovei pentru împăratul Alexandr Pavlovici, căruia i se dăduse în vremea aceea numele de „arhanghelul de pe pământ”.
În răstimpul scurt cât stătu la Moscova, până să plece la regiment, Rostov, în loc să se apropie și mai mult de Sonia, se îndepărtă, dimpotrivă, de ea. Era foarte frumoasă, atrăgătoare și, se vedea cât de colo, tare îndrăgostită de el; dar Rostov trecea prin acea perioadă a tinereții în care atâtea îl asaltează în fiecare clipă pe un tânăr, încât n-are când să se mai gândească și la dragoste, și în care se teme să nu se lege cumva, prețuindu-și mai presus de orice libertatea, care-i e necesară pentru atâtea altele. Când se gândea la Sonia, în timpul șederii sale la Moscova, el își zicea: „Ei! Câte, câte fete ca ea n-or fi și câte n-am să cunosc pe unde mă voi duce! O să găsesc eu timp de dragoste și mai târziu, dacă mi-o arde de așa ceva! Acum însă n-am timp.” Pe lângă asta, societatea femeilor i se părea ceva umilitor pentru demnitatea lui de bărbat. Se ducea la bal și se arăta în societatea femeilor cu aerul că o face împotriva voinței sale. Cursele, Clubul englez, chefurile cu Denisov și anumite vizite, asta era cu totul altceva: astea erau treburi vrednice de un husar viteaz.
La începutul lui martie, bătrânul conte Ilia Andreici Rostov era ocupat până peste cap cu organizarea unui banchet, care urma să aibă loc la Clubul englez în cinstea prințului Bagration.
Contele, în halat, umbla de colo până colo prin salon și împărțea ordine peste ordine, atât intendentului cât și faimosului Feoktist, bătrânul bucătar-șef al Clubului englez, să aibă grijă să nu lipsească sparanghelul, castraveții, fragii, friptura de vițel și peștele pentru banchetul prințului Bagration. Contele era membru și decan al clubului, chiar din ziua înființării lui. I se dăduse de către plenul clubului însărcinarea organizării acestei recepții în cinstea lui Bagration, fiindcă rar se mai putea găsi un om ca el, larg la mână în pregătirea unui mare ospăț și, mai ales, fiindcă greu putea fi găsit altul care să aibă nu numai atâta pricepere, dar și atâta bunăvoință de a contribui cu banii săi, dacă era nevoie, la reușita unui banchet. Bucătarul și intendentul clubului ascultau cu plăcere de ordinele contelui, fiindcă știau că, dacă de la el nu le pica și lor câte ceva din prânzul al cărui cost se ridica la câteva mii de ruble, atunci nu le mai pica de la nimeni.
— Vezi să nu uiți să pui creste, creste de cocoș, în supa „a la tortue”! Înțelegi?
— Feluri reci, va să zică, trei? Întrebă bucătarul.
Contele căzu pe gânduri.
— Mai puțin nu se poate; trei: maioneză, unul, spuse el, îndoind un deget…
— Așadar, porunciți să cumpăr cegă, din cea mare? Întrebă intendentul.
— Cumpără, ce să facem, dacă nu vor să lase mai ieftin. Aoleo, uitasem, bată-te norocul, moșule: ne mai trebuie încă un „entrée”. Ah, sfinte Dumnezeule! Își luă el capul între mâini. Dar flori cine o să-mi aducă? Mitenka, Mitenka! Repede-te călare, Mitenka, la conacul din preajma Moscovei, se adresă el administratorului său care, auzindu-se chemat, se și înființase. Spune-i lui Maximko – grădinarul, să-și pună toți oamenii la treabă și să se prezinte aici cu toată sera, buluc, dar să le învelească bine cu pâslă! Până vineri să am aici două sute de ghivece.
După ce dădu încă multe alte ordine, vru să plece să se odihnească o clipă lângă scumpa lui contesă, dar, amintindu-și încă de ceva important, se întoarse, îi întoarse și pe bucătar și pe intendent din drum și o luă de la capăt cu dispozițiile. Dinspre ușă se auzi un pas ușor de bărbat, un zăngănit de pinteni și tânărul conte Rostov, frumos, îmbujorat, cu mustăcioara neagră, își făcu intrarea. Avea înfățișare odihnită și se vedea că viața tihnită a Moscovei îi priește.
— Ah, frate dragă! Mi-au făcut capul calendar, spuse bătrânul, zâmbindu-i, parcă puțin rușinat. De ce nu-mi dai și tu o mână de ajutor? Ne mai trebuiesc și cântăreți. Muzică, o am pe a mea, dar ce zici: să aduc și un taraf de țigani? Vouă, militarilor ăstora, vă cam place, după câte știu.
— Zău, tăticule, eu cred că prințul Bagration, când se pregătea să dea lupta la Schöngraben, nu era așa de preocupat ca dumneata acum, spuse fiul zâmbind.
Bătrânul conte se prefăcu supărat.
— Ușor de spus, dar să te văd la treabă!
Și contele se adresă din nou bucătarului, care, isteț și respectuos cum era, se uita cu luare-aminte și cu drag la tată și la fiu.
— Ce ți-e și cu tineretul de azi, măi Feoktist! Spuse el. Râde de-alde noi, bătrânii.
— Ce să faci, luminăția-voastră; le place numai să mănânce bine, dar cum se agonisesc și cum se amenajează toate – puțin le pasă.
— Așa-i, așa-i! Încuviință contele și, apucându-și voios fiul de amândouă mâinile, strigă: Și acum, fiindcă mi-ai căzut în mână, ia repede o sanie cu doi cai, du-te la Bezuhov și spune-i așa: „Contele vă roagă – contele Ilia Andreevici – să-i trimiteți, dacă vreți, fragi și ananas proaspăt. Nu-s de găsit nicăieri în altă parte.” Dacă cumva nu-i el acasă, roagă-le din parte-mi pe prințese și, de acolo, iată, mai treci și prin Razguleai2 – Ipatka, vizitiul, știe drumul – și caută-mi-l acolo pe Iliușka țiganul, știi, cel care a dansat atunci, la contele Orlov, în cazacă albă, ți-aduci aminte? Adu-mi-l aici, cu tine, pe loc.
— Să-l aduc cu țigănci cu tot? Întrebă Nikolai râzând.
— Haide-hai!
În acea clipă, cu pași neauziți, intră în cameră Anna Mihailovna, cu aerul ei aferat și iscoditor și, în același timp, pe față cu acea smerenie creștină, care n-o părăsea niciodată. Cu toate că nu era zi în care Anna Mihailovna să nu-l vadă în halat, contele se simțea stânjenit de fiecare dată în fața ei și-i cerea scuze pentru ținuta în care-l găsea.
— Nu face nimic, dragul meu conte, zise ea, închizând ochii cu aer de mironosiță. Știi ce? La Bezuhov mă duc eu! S-a întors de curând tânărul conte și putem acum obține din serele lui orișice. De altfel, trebuie să-l și văd. Mi-a trimis o scrisoare de la Boris. Slavă Domnului! Borea e acum pe lângă statul-major.
Contele se arătă bucuros că Anna Mihailovna binevoia să ia asupră-și o parte din griji și porunci să se înhame pentru ea caii la cupeul cel mic.
— Spune-i lui Bezuhov să vină și el. Îl trec pe lista invitaților. Cum o duce cu căsnicia? Întrebă el.
Anna Mihailovna ridică ochii spre cer, și chipul ei exprimă o adâncă mâhnire…
— Ah, dragul meu, e foarte nenorocit, răspunse ea. Dacă e adevărat ce se spune, e îngrozitor! Ne puteam noi gândi la una ca asta atunci când ne-am bucurat atâta de fericirea lui? Și ce suflet mare, nobil, are acest tânăr Bezuhov! Da, îl plâng din toată inima și mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în putință ca să-i mai alin durerea.
— Dar ce s-a întâmplat, întrebară în același timp amândoi Rostovii, și bătrânul, și tânărul.
Anna Mihailovna oftă adânc.
— Dolohov, fiul Mariei Ivanovna, spuse ea pe șoptite, misterios, se zice că a compromis-o, rău de tot. Pierre l-a sprijinit, l-a primit în casa lui la Petersburg, și el, iată ce-i face… Ea a venit aici, la Moscova, și ștrengarul tot pe urmele ei, adăugă Anna Mihailovna, voind să-și arate compătimirea fața de Pierre, dar intonațiile involuntare ale vocii ei și zâmbetul abia schițat lăsau să i se vadă simpatia față de ștrengar, cum îl numea ea pe Dolohov. Se zice că Pierre e doborât de durere!
— Ei, spune-i totuși să vină la club, are să-și mai uite de necazuri! O să fie un banchet cum nu s-a pomenit!
A doua zi, 3 martie, la ora două după-amiază, două sute cincizeci de membri ai Clubului englez și cincizeci de invitați așteptau la masă pe ilustrul oaspe, prințul Bagration, erou al campaniei din Austria. La început, când se răspândi vestea despre bătălia de la Austerlitz, Moscova fu cuprinsă de nedumerire. Pe atunci rușii erau atât de obișnuiți cu victoriile, încât, primind știrea înfrângerii, unii pur și simplu nici nu o credeau, iar alții căutau explicația acestui eveniment atât de ciudat în cine știe ce cauze extraordinare. La Clubul englez, unde se aduna de obicei tot ce se cheamă lume bună, având surse de informație demne de încredere, părea că se dăduse cuvânt de ordine în luna decembrie când începură să sosească veștile de pe frontul înfrângerii, să nu se facă nici un fel de aluzie la război sau la ultima bătălie. Oamenii ca prințul Iuri Vladimirovici Dolgoruki, contele Rastopcin, Valuev, contele Markov, prințul Viazemski, care dădeau de obicei tonul discuțiilor, nu se mai arătau pe la club, dar se adunau prin casele lor, în cerc intim, iar aceia dintre locuitorii Moscovei care vorbeau totdeauna din auzite (din rândul cărora făcea parte și Ilia Andreici Rostov) rămaseră o vreme lipsiți de îndrumători și fără putință de a-și face o părere temeinică asupra mersului războiului. Simțeau toți că e ceva care nu merge cum trebuie, că era greu să judeci știrile proaste, și că, prin urmare, mai bine era să le treacă sub tăcere. Dar nu după multă vreme, membrii cu greutate ai clubului, cei care dădeau tonul discuțiilor, reveniră, întocmai ca jurații ce ies din camera de deliberare, la locul lor printre membrii clubului, și începură să discute totul pe față, și fără nici un ocol. Fuseseră găsite pricinile acestei noutăți, socotite de necrezut și de neadmis, că rușii fuseseră înfrânți. Din acel moment, totul se lămurise și în toată Moscova nu se mai vorbi de nimic altceva. Aceste cauze erau: trădarea austriecilor, proasta aprovizionare a armatei, trădarea polonezului Przebyszewski și a francezului Langeron, nedestoinicia lui Kutuzov, precum și (adăugate în șoaptă) tinerețea și lipsa de experiență a împăratului, care acordase încredere unor oameni răi și incapabili. În schimb armata, armata rusă, erau toți de acord că se dovedise extraordinară și făcuse minuni de vitejie. Soldații, ofițerii, generalii, toți erau niște adevărați eroi. Dar erou între eroi era prințul Bagration, care se acoperise de glorie în lupta de la Schöngraben și în retragerea de la Austerlitz, unde fusese singurul comandant care reușise să-și mențină coloana în ordine, ținând o zi întreagă piept unui inamic de două ori mai puternic. Faptul că la Moscova Bagration era eroul preferat își avea originea și în împrejurarea că el nu avea legături de rudenie în oraș, fiind de prin alte părți. În persoana lui, locuitorii Moscovei cinsteau pe simplul ostaș rus, viteaz, fără protectori și în afară de orice intrigi, al cărui nume mai era pe deasupra legat, prin amintirile campaniei din Italia, și de numele lui Suvorov. Pe lângă asta, prin asemenea onoruri date lui Bagration, se exprima mai bine decât prin orice altceva nemulțumirea și dezaprobarea față de Kutuzov.
— Dacă Bagration n-ar fi existat, il faudrait l'inventer3, spuse șugubățul Șinșin, parodiind vorbele lui Voltaire.
De Kutuzov nu pomenea nimeni, și unii îl bârfeau chiar în șoaptă, numindu-l curtean lingușitor și satir bătrân.
Toată Moscova repeta cuvintele prințului Dolgoruki: „Numai cine nu face nimic nu greșește”, consolându-se de înfrângerea aceasta a noastră cu amintirea victoriilor trecute și repetând cuvintele lui Rastopcin că pe soldații francezi trebuie să-i îndemni la luptă cu fraze sforăitoare, că nemților trebuie să le înșiri argumente logice, convingându-i că e mai primejdios să fugi decât să înaintezi, dar că, în schimb, pe soldații ruși trebuie doar să-i înfrânezi și să-i rogi s-o lase mai încet! Din toate părțile nu se auzeau decât noi și noi exemple de acte eroice săvârșite la Austerlitz de către soldații și ofițerii noștri. Cutare salvase drapelul, cutare ucisese cinci francezi, un al treilea avusese în foc, singur, o baterie de cinci tunuri. Se vorbea și despre Berg; oameni care nu-l cunoșteau spuneau că, rănit la mâna dreaptă, prinsese sabia cu stânga și mersese înainte. Doar despre Bolkonski nu se vorbea nimic; și numai câțiva prieteni apropiați îi regretau moartea prematură, căci lăsa în urmă o soție însărcinată și un părinte sucit.
III.
ÎN ZIUA DE 3 MARTIE, toate încăperile Clubului englez răsunau de zumzetul glasurilor celor invitați și, ca albinele în roiuri primăvara, membrii și oaspeții clubului, unii în uniforme, alții în fracuri, alții cu peruci pudrate și haine de mătase, umblau de colo-colo, se așezau pe scaune, se ridicau în picioare, formau grupuri, se împrăștiau. Lachei în livrele, pudrați, cu ciorapi lungi de mătase și pantofi cu cataramă, erau postați câte doi la fiecare ușă, și de acolo se străduiau să pândească fiece mișcare a invitaților și membrilor clubului, pentru a le oferi serviciile lor. Majoritatea celor de față erau bătrâni, oameni respectabili și siguri de sine, cu degete noduroase, cu mișcări grave și voci de bas. Această categorie de membri ai clubului și de invitați își aveau locurile lor bine știute și alcătuiau, ca de obicei, grupul lor, bine știut. Minoritatea o constituiau oaspeții invitați ocazional, mai cu seamă tineretul, din rândul cărora făceau parte Denisov, Rostov și Dolohov, care își redobândise gradul de ofițer al regimentului Semionovski. De pe chipurile acestor tineri, în cea mai mare parte militari, se desprindea îndeosebi acea expresie de respect amestecat cu oarecare dispreț față de bătrâni, expresie care parcă le spunea mereu celor din vechea generație: „Da, suntem gata să vă păstrăm tot respectul și toată considerațiunea, dar nu uitați cu toate astea că viitorul e al nostru”.
Nesvițki era și el acolo, ca vechi membru al clubului. Pierre – care după sfatul nevestei își lăsase păr mare, renunțase la ochelari și purta haine la modă – se plimba dintr-o sală în alta cu un aer plictisit și trist. Era, ca de obicei, înconjurat numai de oameni care se închinau în fața bogăției lui și pe care el, obișnuit să domine, îi trata cu dispreț și indiferență.
După vârstă, Pierre se cuvenea să stea cu cei tineri, dar, prin avere și relații, făcea și el parte din cercul oaspeților bătrâni și respectabili, așa că trecea mereu de la un grup la altul. Centrul de atracție al tuturor grupurilor îl forma o mână de bătrâni dintre cei mai cu vază, de care se apropiau și cei care nu-i cunoșteau, ascultându-i cu religiozitate. Grupuri mai mari se formaseră în jurul contelui Rastopcin, al lui Valuev și Narâșkin. Rastopcin istorisea cum rușii fuseseră năpădiți de austriecii care o luaseră la fugă și cum fuseseră nevoiți să-și croiască drum cu baioneta printre fugari.
Valuev le povestea confidențial celor din jurul lui că Uvarov fusese trimis aici de la Petersburg, anume ca să afle atitudinea celor din Moscova față de evenimentele de la Austerlitz.
Într-un al treilea grup, Narâșkin povestea despre o ședință a consiliului de război austriac, în care Suvorov începuse să cânte cocoșește drept răspuns la prostiile înșirate de generalii austrieci. Șinșin, care se afla și el în grup, ca să-și plaseze o glumă, adăugă că, de bună seamă, Kutuzov n-a fost în stare să învețe de la Suvorov nici măcar arta ușoară de a cânta cocoșește. Dar bătrânii îi aruncară glumețului priviri încruntate, dându-i a înțelege că aici și într-o zi ca asta nu era nici locul și nici timpul să vorbească necuviincios de Kutuzov.
Contele Ilia Andreici Rostov, preocupat la culme, trecea repejor, cu cizmele lui moi, din sala de banchete în salon și înapoi, salutând grăbit și cu același gest toate persoanele importante sau mai puțin importante pe care le cunoștea. Din când în când, își căuta din ochi chipeșul și falnicul fecioraș, uitându-se bucuros la el și făcându-i semn cu ochiul. Tânărul Rostov stătea de vorbă lângă o fereastră cu Dolohov, cu care făcuse nu demult cunoștință și pe care-l prețuia. Bătrânul conte se apropie de ei și-i strânse lui Dolohov mâna.
— Poftim pe la noi. Acum că îmi cunoști băiatul… ați fost împreună în lupte, ați săvârșit împreună acte de eroism… A! Vasili Ignatici… noroc, prietene, se adresă el unui bătrânel care tocmai trecea pe lângă ei.
Dar nici n-apucă să termine bine cuvintele de bun venit, că se și iscă o forfotă generală, și un lacheu, venind în fugă, anunță speriat: „A binevoit să sosească!”
Se auzi un clinchet de clopoțel. Decanii clubului se repeziră spre intrare. Invitații, împrăștiați prin toate colțurile, ca boabele de secară vânturate de lopată, se strânseră grămadă și se opriră în dreptul ușii salonului.
În ușa vestibulului apăru Bagration, fără chipiu și sabie, pe care, potrivit tradiției clubului, le lăsase portarului. Nu mai purta căciula de astrahan și nagaică de-a curmezișul pieptului, așa cum avea când îl văzuse Rostov, în noaptea din ajunul bătăliei de la Austerlitz, ci purta o tunică nouă, strânsă pe corp, cu decorații rusești și străine, printre care, în partea stângă a pieptului, lucea crucea sfântului Gheorghe. Se vedea că se tunsese de curând și își aranjase favoriții înainte de banchet, ceea ce îi schimba înfățișarea, și nu tocmai avantajos. Fața lui avea o expresie naiv sărbătorească ceea ce, asociat cu trăsăturile sale energice și bărbătești, îi dădea un aer întrucâtva comic. Bekleșov și Feodor Petrovici Uvarov, cu care venise împreună, se opriră puțin în prag ca să-l lase să treacă pe el, oaspetele principal, înaintea lor. Bagration, încurcat, nu voia să profite de amabilitatea lor. La ușă se produse o ușoară învălmășeală până când, în cele din urmă, Bagration se supuse și intră cel dintâi. Pășea, timid și stângaci, pe parchetul sălii de recepție și nu știa ce să facă cu mâinile: îi era mai ușor și se simțea mai la largul său pe câmpul de luptă, sub ploaia de gloanțe, așa cum înaintase la Schöngraben, în fruntea regimentului din Kursk. Decanii clubului îi ieșiră întru întâmpinare la prima ușă și, exprimându-și prin câteva cuvinte bucuria pe care o resimțeau de a avea în mijlocul lor un oaspe atât de scump, îl înconjurară fără a-i da răgaz să răspundă și, punând parcă stăpânire pe el, îl conduseră în salon. Spre salonul de primire nu se putea însă trece, din pricină că în ușă se înghesuiseră membri și invitați care, înălțându-se pe vârful picioarelor, împingându-se unul în celălalt și uitându-se unul peste umărul altuia, căutau să-l vadă cât mai bine, ca pe o sălbăticiune curioasă. Contele Ilia Andreici, mai energic decât toți, râdea amabil și spunea: „Faceți loc, mon cher, faceți loc, faceți loc”, croindu-și drum prin mulțime, și astfel își conduse oaspetele la canapeaua din mijlocul salonului. Înalții demnitari, membrii cei mai de seamă ai clubului, se repeziră spre nou-veniți. Contele Ilia Andreici își croi din nou drum prin mulțime ca să iasă din salon, și, în scurt timp, se ivi iarăși, împreună cu un alt decan al clubului, ducând o tavă mare de argint, pe care o prezentă prințului Bagration. Pe tavă se afla o foaie scrisă, cu versuri compuse și tipărite în cinstea eroului. Văzând tava, Bagration se uită de jur împrejur speriat, ca și cum ar fi cerut ajutor. Dar toți ochii ațintiți asupra lui îi cereau să se supună ritualului. Neavând încotro, simțindu-se în puterea lor, Bagration apucă hotărât tava cu amândouă mâinile și se uită necăjit și dojenitor la contele Rostov. Cineva îi veni serviabil în ajutor și-i luă tava din mâini (căci Bagration părea că ar fi ținut-o așa până seara și tot cu ea în mână s-ar fi dus și la masă), atrăgându-i totodată atenția asupra versurilor. „Bine, să le citesc”, părea să spună Bagration și, ațintindu-și privirea plictisită asupra hârtiei, începu să o citească în gând, cu un aer serios și concentrat. Atunci autorul însuși luă hârtia cu versurile și începu să le citească tare. Prințul Bagration lăsă capul în jos și ascultă cu resemnare.
Lui Alexandru, veacul, slăvește-i-l cu noi.
Pe Titus, pe-al său tron, să-l aperi cu tărie.
În patrie Tezeu și Cezar în război,
Fii aprig comandant, dar om de omenie.
Iar fericitul care-l numim Napoleon.
Va ști de azi ce poate-n război Bagration.
Pe-Alcizii ruși, zadarnic să nu îi mai mânie…
Dar nici nu-și terminase de citit versurile, când majordomul clubului anunță cu voce răsunătoare: „Masa e servită!” Se deschiseră ușile. Din sufragerie, muzica intona poloneza: „Cânt al biruinței, răsună, veselește-te viteaz popor rus”, iar contele Ilia Andreici, uitându-se încruntat la autorul care tot nu contenea să-și citească mai departe versurile, se apropie de Bagration și-i făcu o adâncă plecăciune. Toți se ridicară, simțind că ospățul era mai important decât versurile, și, cu sărbătoritul în frunte, se îndreptară spre sufragerie. La locul de cinste – între doi Alexandr, Bekleșov și Narâșkin, ceea ce își avea de asemenea importanța sa, dacă ne gândim la numele împăratului – îl așezară pe Bagration. Mai departe, cele trei sute de persoane se așezară la masă, ocupând locuri după rang și demnități: cei mai de vază își luară locurile mai aproape de sărbătorit, tot atât de firesc cum o apă se scurge spre locul cel mai povârnit.
Înainte de a se servi masa, contele Ilia Andreici își prezentă prințului fiul. Bagration, recunoscându-l, rosti stingherit câteva cuvinte stângace, ca toate câte le rostise în ziua aceea. Și, în timp ce Bagration vorbea cu fiul său, contele Ilia Andreici se uita la toată lumea fericit și mândru.
Nikolai Rostov cu Denisov și proaspăta lui cunoștință, Dolohov, se așezară alături, cam spre mijlocul mesei, în fața lor luă loc Pierre, alături de prințul Nesvițki. Contele Ilia Andreici ședea, împreună cu decanii și membrii de frunte ai clubului, în fața lui Bagration, și îl îmbia pe oaspete să se servească, luând asupră-și tradiția ospitalității moscovite.
Munca lui nu fusese zadarnică. Mâncărurile, și cele de post, și cele de frupt, erau mai mult decât minunate; cu toate acestea, de grijă, nu-și mai găsea locul și nu se putu liniști până la sfârșitul mesei. Dădea indicații din ochi chelnerului-șef, poruncea în șoaptă lacheilor și aștepta, nu fără oarecare emoție, fiecare fel nou, deși le gustase cu grijă pe toate din timp. Totul mergea de minune. La felul al doilea, odată cu ivirea unei cegi uriașe (la vederea căreia fața lui Ilia Andreici se făcu roșie de o modestă mândrie), începură să pocnească dopurile sticlelor și lacheii umplură cu șampanie cupele. După pește, care făcuse impresie, contele Ilia Andreici schimbă priviri cu ceilalți decani. „Vor fi toasturi multe, e timpul să începem!” șopti el și, luându-și paharul în mână, se ridică. Toți tăcură în așteptarea spuselor lui.
— În sănătatea majestății-sale împăratul! Strigă el cu voce puternică și pe dată ochii lui blânzi se umplură de lacrimi de bucurie și entuziasm.
Muzica intonă în aceeași clipă: „Cântec al biruinței, răsună”. Toți se ridicară și strigară: „ura!” Strigă și Bagration „ura”, cu aceeași voce cu care strigase pe câmpul de la Schöngraben. Vocea înflăcărată a lui Rostov se făcea auzită dintre toate cele trei sute de voci. Îi venea să plângă de emoție. „În sănătatea suveranului, împăratul nostru! Strigă el, ura!” După ce bău dintr-o dată până la fund tot paharul, îl trânti de podea. Mulți îi urmară pilda. Și strigătele tot mai însuflețite răsunară multă vreme. Când vocile se potoliră, lacheii adunară cioburile de pe jos și toți comesenii se așezară la loc pe scaune și-și zâmbiră, schimbând între ei priviri, înveseliți de propriile lor strigăte. Contele Ilia Andreici se ridică din nou și, aruncându-și ochii pe fila de carnet de lângă farfuria lui, rosti cu voce puternică toastul în sănătatea eroului ultimei campanii a armatei noastre, prințul Piotr Ivanovici Bagration, în timp ce ochii albaștri i se umplură iarăși de lacrimi. „Ura!” strigară din nou cele trei sute de glasuri ale invitaților și în locul muzicii răsună de data aceasta corul, care intona cantata compusă de Pavel Ivanovici Kutuzov.
Stavilă pe-acest pământ.
Nu-i pe ruși să îi oprească,
Cât Bagrationi mai sunt.
Rușii au să biruiască ș.a.m.d.
Cum isprăviră cântăreții, începură numaidecât alte și alte toasturi, și după fiecare înduioșarea părea să-l copleșească tot mai mult pe contele Ilia Andreici; tot mai des se spărgeau pahare și strigătele de „ura” se întețeau. Băură și în sănătatea lui Bekleșov, Narâșkin, Uvarov, Dolgoruki, Apraksin, Valuev, în sănătatea președintelui, a decanilor și membrilor din Comitetul clubului, în sănătatea tuturor membrilor clubului, a tuturor oaspeților și, în cele din urmă, în special, în sănătatea celui care organizase masa, contele Ilia Andreici. Cum auzi acest toast, contele își scoase batista și, ascunzându-și fața în ea, izbucni de-a binelea în plâns.
IV.
PIERRE ȘEDEA ÎN FAÞA lui Dolohov și a lui Nikolai Rostov. Mânca mult și lacom și bea zdravăn, ca de obicei. Dar cei care-l cunoșteau mai de aproape băgară de seamă că în ziua aceea era foarte schimbat. Tăcuse tot timpul mesei și, clipind din ochi și încruntându-și sprâncenele, nu făcuse decât să se uite jur împrejurul său, ori să stea cu privirea fixă și să se frece cu degetul la rădăcina nasului, cu aerul unui om cu totul absent. Era întunecat la față și posac. Părea că nu vede și n-aude nimic din cele ce se petreceau în jurul lui și se gândea mereu la același lucru, apăsător și greu de descurcat.
Problema care-l chinuia și i se părea de nerezolvat erau aluziile recente ale prințesei Katerina, vara sa din Moscova, cu privire la legăturile lui Dolohov cu soția lui și scrisoarea anonimă, primită chiar în cursul dimineții, în care, pe tonul de glumă trivială caracteristic scrisorilor anonime, i se spunea că nu prea vede bine cu toate că poartă ochelari și că legăturile nevestei lui cu Dolohov au rămas numai pentru dânsul o taină. Pierre era decis să nu dea crezare nici aluziilor prințesei, nici anonimei, dar îi venea deosebit de greu să-l privească acum în ochi pe Dolohov, care-i ședea în față. De fiecare dată când, fără voie, privirea lui întâlnea ochii frumoși și nerușinați ai lui Dolohov, Pierre simțea că se răscolea ceva groaznic și monstruos în sufletul lui și se uita repede în altă parte. Fără să vrea, își aduse aminte de trecutul soției sale și de raporturile dintre ea și Dolohov și-și dădu seama limpede că toate cele scrise în anonimă puteau să fie adevărate, sau puteau, la urma urmei, să pară adevărate, dacă n-ar fi fost vorba de nevasta lui. Își mai aminti, tot fără să vrea, că Dolohov, care își recăpătase și grad și tot la sfârșitul campaniei, întorcându-se la Petersburg, venise la el. Bazându-se pe legăturile lor de prietenie de odinioară, din viața lor de chefuri, Dolohov trăsese de-a dreptul la el acasă, iar Pierre îl găzduise și-i și împrumutase bani. Își mai aduse aminte cum Hélene, zâmbind ca totdeauna, își exprimase nemulțumirea pentru faptul că Dolohov locuiește în casa lor, și cum Dolohov, cinic, lăudase chiar în fața lui frumusețea nevestei sale, și cum, în sfârșit, de atunci și până la sosirea lor la Moscova, nu se mai dezlipise nici măcar o clipă de ei.
„Da, e un bărbat foarte frumos, e adevărat, își spunea Pierre, și-l cunosc eu. Pentru el ar însemna o satisfacție deosebită să-mi necinstească numele și să-și bată joc de mine, tocmai fiindcă m-am zbătut pentru el, i-am purtat de grijă, l-am protejat și l-am ajutat. Știu și înțeleg ce picantă trebuie să fie, în ochii lui, această aventură, dacă cumva o fi adevărat. Da, dacă e adevărat. Dar nu cred. N-am dreptul și nu pot s-o cred!” își amintea expresia aceea pe care o lua chipul lui Dolohov în clipele când i se stârnea cruzimea; ca atunci când legase comisarul pe spinarea ursului și-i dăduse drumul în apă, sau când, fără cea mai mică pricină, provoca pe cineva la duel, sau când ucidea dintr-un foc de pistol calul unui birjar. Expresia asta se regăsea adesea pe fața lui Dolohov când îl privea. „Da, un duelgiu, își zise Pierre; ucide un om și nici capul nu-l doare; simte nevoia să-și închipuie că toți se tem de el și asta trebuie să-i fie foarte plăcut. O fi crezând că și eu mă tem de el. Și, de fapt, mă tem de el.” Și iarăși, la gândurile astea, simți cum se răscolește ceva groaznic și monstruos în sufletul lui. Dolohov, Denisov și Rostov erau așezați în fața lui Pierre și păreau foarte veseli. Rostov discuta voios cu cei doi prieteni ai săi, dintre care unul era un brav husar, celălalt un faimos duelgiu și un crai cu renume, și din când în când se uita batjocoritor la Pierre, care, la prânzul acesta atrăgea atenția tuturor prin expresia încordată, absentă, împovărată de gânduri a chipului său masiv. Rostov se uita fără pic de bunăvoință la Pierre, mai întâi fiindcă, în ochii lui de husar, el nu era decât un bogătaș civil, bărbatul unei femei frumoase, într-un cuvânt, un papă-lapte, și în al doilea rând, fiindcă Pierre, preocupat și împrăștiat cum era astăzi, nu-l recunoscuse și nu-i răspunsese la salut. Când începură să bea în sănătatea împăratului, Pierre, care era adâncit în gânduri, nu se ridică în picioare și nu-și luă în mână paharul.
— Dar dumneata ce stai? Îl apostrofă Rostov, privindu-l plin de înflăcărare și supărat. N-auzi? În sănătatea împăratului!
Pierre, oftând, se ridică supus, își goli paharul și, după ce se așezară toți, se adresă lui Rostov cu surâsul lui blajin.
— Ca să vezi, nici nu te-am recunoscut, se scuză el.
Dar nu de asta îi ardea lui Rostov; el își spărgea acum pieptul strigând „ura!”
— De ce nu reînnoiți cunoștința? Îl sfătui Dolohov pe Rostov.
— Lasă-l în plata Domnului. Un prostănac! Răspunse Rostov.
— Trebuie să te pui bine cu bărbații femeilor frumoase, observă Denisov.
Pierre nu auzi ce spuneau, dar simți că despre el vorbesc. Se înroși și-și întoarse capul.
— Ei, să bem acum în sănătatea femeilor frumoase, spuse Dolohov și, cu o expresie serioasă, dar cu un zâmbet ironic în colțul gurii, întinse paharul spre Pierre.
— În sănătatea femeilor frumoase, Petrușa, și a ibovnicilor lor, mai spuse.
Pierre, lăsând ochii în jos, își sorbi paharul, fără să-l privească pe Dolohov și fără să-i răspundă. Lacheul care distribuia cantata lui Kutuzov puse o foaie dinaintea lui Pierre, ca în fața unuia care făcea parte dintre oaspeții cu vază. Pierre n-apucă s-o ia, că Dolohov se și întinse peste masă, îi smulse foaia din mână și începu să citească. Pierre se uită la Dolohov. Pupilele i se dilatară; acel ceva groaznic și monstruos care îl tulburase tot timpul cât durase ospățul se răscoli în el și puse stăpânire pe toată ființa lui. Se aplecă greoi, cu tot trupul, peste masă.
— Cum îndrăznești să pui mâna? Strigă el.
Auzindu-i strigătul și văzând la cine se răstise, Nesvițki și