poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3176 .



Război și pace
proză [ ]
Vol. I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2015-06-15  |     |  Înscris în bibliotecă de Liviu Gogu



L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE



Volumul 1

Partea întâi

I
— EH BIEN, MON PRINCE, Genes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moșii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que și vous ne me dites pas que nous avons la guerre, și vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j'y crois) – je ne vous connais plus, vous n'etes plus mon ami, vous n'etes plus robul meu credincios, comme vous dites.1 Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur.2 Ia te rog loc și să stăm puțin de vorbă.
Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare și confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prințul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tușea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puțină lume). În invitațiile trimise de dimineață printr-un lacheu în livrea roșie scrisese pentru toți, fără deosebire: „Si vous n'avez rien de mieux a faire, M. le comte (sau mon prince), et și la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”3
— Dieu, quelle virulente sortie!4 exclamă prințul intrând, fără să pară câtuși de puțin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreț, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decorații pe piept, pantofi și ciorapi de mătase.
Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noștri nu mai că se exprimau, dar în care și gândeau, și o rostea cu acele intonații molcome, cu nuanțe de condescendență, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniți pe lângă Curte și în înalta societate. Păși spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, își întinse chelia parfumată și lucioasă ca să i-o sărute, apoi se așeză tacticos pe canapea.
— Avant tout, dites-moi comment vous allez, chere amie5? Liniștește-mă, rosti el fără să-și schimbe tonul, care, sub etichetă și compasiune, ascundea indiferență și chiar ironie.
— Cum poți fi sănătos… când sufletește nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putință ca un om simțitor să rămână nepăsător în zilele noastre? Zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?
— Dar recepția ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezență, răspunse prințul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.
— Credeam că recepția de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fetes et tous ces feux d'artifice commencent a devenir insipides6.
— Dacă s-ar fi știut că dorești aceasta, recepția ar fi fost amânată, rosti prințul ca un automat, spunând din obișnuință lucruri pe care nici măcar n-avea pretenția să le creadă cineva.
— Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu'a-t-on décidé par rapport a la dépeche de Novosilzoff? Vous savez tout7.
— Cum să-ți spun? Răspunse prințul pe un ton rece și plictisit. Qu'a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brulé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de bruler les nôtres8.
Prințul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune și de elan.
De altfel, își datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înșela așteptările celor care o cunoșteau. Zâmbetul reținut ce flutura necontenit pe fața Annei Pavlovna, deși nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfățați, conștiința limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea și nici nu găsea cu cale să se dezbare.
În toiul acestei discuții politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.
— Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înțeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată și nu dorește nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaște înalta sa chemare și-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului și minunatului nostru suveran îi revine acest măreț rol în lume; și el e așa de virtuos și de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi și-l va ajuta să-și împlinească menirea de a strivi hidra revoluției, întruchipată de acest ucigaș și scelerat, și care în clipa de față e și mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea? Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înțelege, și, de altfel, nici nu e în stare să înțeleagă toată măreția sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acțiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilțov? Nimic. N-au înțeles și nu pot înțelege spiritul de abnegație al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuși și vrea totul pentru binele omenirii. Și ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a și declarat că Bonaparte e de neînvins și că Europa întreagă n-are nici o putere în fața lui… Eu nu cred nici o vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, și nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n'est qu'un piege9. Nu cred decât în Dumnezeu și în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!
Se opri deodată, și pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.
— Sunt încredințat, zise prințul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimțământul regelui prusac. Ești atât de elocventă! Îmi dai un ceai?
— Numaidecât. A propos, adăugă ea, domolindu-se iarăși, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanți, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans10, una dintre cele mai bune familii ale Franței. Este unul dintre emigranții de seamă, dintre cei autentici. Și apoi, l'abbé Morio11…, îl cunoști? E un spirit profund. Știi c-a fost primit de suveran?
— A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prințul. Dar spune-mi, adăugă el, ca și cum și-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nici o însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l'impératrice-mere12 dorește numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C'est un pauvre sire, ce baron, a ce qu'il paraât13.
Prințul Vasili râvnea să-și vadă fiul în postul acesta, în care alții stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.
Anna Pavlovna își ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.
— Monsieur le baron de Funke a été recommandé a l'impératrice-mere par sa soeur14, atât își îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât și rece.
În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer și adânc devotament și respect, îmbinat cu o tristețe care i se citea pe față de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d'estime15 baronului Funke și din nou privirea i se învălui într-un nour de tristețe.
Prințul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezența de spirit și cu îndemânarea ei de femeie și de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l și înțepe puțin pe prinț pentru cutezanța de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei și, în același timp, să-l și consoleze, schimbă vorba:
— Mais, a propos de votre familie16, zise ea. Știi că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour17.
Prințul se înclină în semn de respect și recunoștință.
— Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinț și zâmbindu-i cu prietenie, ca și cum prin asta ar fi vrut să arate că discuția cu subiect politic și monden era încheiată și că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărțit câteodată norocul în viață. De ce ți-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi prețuiești mai puțin decât oricine și de aceea nici nu ești vrednic de ei!
Și pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.
— Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n'ai pas la bosse de la paternité18, spuse prințul.
— Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Știi, sunt nemulțumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (fața ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa și ai fost compătimit…
Prințul Vasili nu răspunse, dar ea aștepta tăcută, privindu-l cu înțeles. El se posomorî.
— Ce pot să fac? Vorbi el în cele din urmă. Știi doar, am făcut pentru educația lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieșit des imbéciles19. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniștit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el și zâmbi mai afectat și mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică și neașteptată de vulgaritate.
— Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata? Dacă n-ai fi tată, n-aș avea nimic să-ți reproșez, zise Anna Pavlovna ridicându-și privirea și căzând pe gânduri.
— Je suis votre20 rob credincios, et a vous seule je puis l'avouer21. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence22. Asta o fi crucea mea. Așa socot eu! Que voulez-vous23? și tăcu, arătându-și printr-un gest resemnarea în fața cruzimii destinului.
Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.
— Nu ți-ai zis niciodată că trebuie să-ți însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages24. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne25, care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente a nous, une princesse26 Bolkonskaia.
Prințul Vasili nu spuse nici un cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mișcare capului că a luat cunoștință de aceste lămuriri.
— Nu știi poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? Zise el, neputând pesemne să-și stăpânească șuvoiul gândurilor amare.
Și, după o tăcere:
— Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot așa? Voila l'avantage d'etre pere27. E bogată prințesa dumitale?
— Tatăl ei e strașnic de bogat și grozav de zgârcit. Trăiește la țară. Știi, faimosul prinț Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat și poreclit „regele Prusiei”. Foarte deștept om, dar plin de ciudățenii și cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres28. Are și un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine și el astă-seară aici.
— Ecoutez, chere Annette29, spuse prințul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea și trăgându-i-o în jos fără nici un rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, a tout jamais30 („rop”, comme mon vătaf m'écrit des31 dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună și e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!
Și cu mișcările libere, familiare și grațioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură ușor și apoi se răsturnă pe speteaza jilțului, privind în altă parte.
— Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)32. S-ar putea să și punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille33.
II.
SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiți ca vârstă și caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni și fiica prințului Vasili, frumoasa Hélene, grăbită să-și ia tatăl la recepția ambasadorului. Era în rochie de bal și purta cifra imperială; își făcu intrarea și tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg34, mica prințesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieșea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni și prințul Ippolit, fiul prințului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de față; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulți alții.
— N-ați văzut-o încă„, sau „N-ați cunoscut-o pe ma tante35?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-și invitații nou sosiți, și-i conducea cu multă gravitate în fața unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-și făcuse apariția dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeții; le rostea numele, plimbându-și grăbită privirea de la musafir la ma tante și apoi se depărta.
Toți oaspeții îndeplineau ritualul ploconirii în fața acestei mătuși necunoscute care nu interesa pe nimeni și nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică și solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleași și aceleași formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei și despre sănătatea majestății sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toți acei care se apropiau de ea nu trădau, din politețe, nici o grabă, dar încercau un plăcut sentiment de ușurare, ca după împlinirea unei grele obligații, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea.
Tânăra prințesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeț de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, ușor umbrită de un pufuleț brun, era cam scurtă, așa că-i lăsa dinții descoperiți, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălașă când se ridica și mai ales când se țuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Așa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă și gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseții ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălașă, plină de viață și de sănătate, care-și purta cu atâta grație sarcina. Bătrânilor ca și tinerilor blazați și morocănoși, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa și schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, și vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos și dinții albi strălucitori mereu descoperiți, își închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Și fiecare, la rândul lui, credea același lucru.
Legănându-se, mica prințesă ocoli cu pași mărunți și repezi masa, cu săculețul de lucru în mână și, potrivindu-și cu voioșie rochia, se așeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca și cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir36 pentru ea și pentru toți cei în mijlocul cărora se afla.
— J'ai apporté mon ouvrage37, spuse ea, dezlegându-și săculețul și adresându-se tuturor deodată.
— Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m'avez écrit, que c'était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée38.
Și-și desfăcu brațele ca să-și arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată.
— Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie39, îi răspunse Anna Pavlovna.
— Vous savez, mon mari m'abandonne, continuă ea pe același ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre40? Întrebă ea pe prințul Vasili și, fără să mai aștepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélene.
— Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse! 41 spuse prințul Vasili încet Annei Pavlovna.
Curând după mica prințesă își făcu intrarea un tânăr spătos și gras, cu părul tuns scurt și cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt și frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nici o funcție; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, și apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puțin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o neliniște amestecată cu teamă, așa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieșit din măsura cuvenită și cu totul nelalocul său. Deși Pierre era ceva mai voinic decât toți ceilalți bărbați dintre oaspeții ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă și timidă în același timp, scrutătoare și dreaptă, care-l deosebea de toți cei aflați în acest salon.
— C'est bien aimable a vous, monsieur Pierre, d'etre venu voir une pauvre malade42, i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătușa ei, către care îl conducea.
Pierre îngăimă ceva neînțeles și continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prințesă, ca pe o cunoștință apropiată, și păși înspre bătrâna mătușă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătușichii despre sănătatea majestății sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele:
— Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om…
— Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de știut dacă e realizabil.
— Credeți? făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva și să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârșise o a doua nepolitețe.
Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligațiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept și depărtându-și picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră.
— Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna.
Și, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu știa să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană și începu din nou să-și ascută auzul și să se uite în toate părțile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversația lâncezea. Așa cum patronul unui atelier de filatură, după ce și-a împărțit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier și, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobișnuit, un scârțâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga și încetinește învârtirea, sau caută să-i imprime o mișcare normală, tot așa și Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însuflețită și, doar printr-un cuvânt sau printr-o ușoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviință, al complicatei mașinării a conversațiilor. Dar și în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă față de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbește în grupul din jurul lui Mortemart și că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-și făcuse educația în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Știa că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului și ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuțiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranța de sine și aerele de distincție de pe figurile celor adunați aici, și se tot aștepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuția din grupul abatelui i se părea plină de interes și se opri, așteptând prilejul să-și spună și el părerile, așa cum le place de obicei tinerilor.
III.
SERATA ANNEI PAVLOVNA era în toi. Zgomotul fuselor se auzea din toate părțile uniform și continuu. Afară de ma tante, lângă care nu mai rămăsese decât o doamnă în vârstă, cu fața trasă și plânsă, oarecum străină de această strălucită adunare, societatea se împărțise în trei grupuri. Punctul central al unui grup, alcătuit mai mult din bărbați, era abatele; altul, al tinerilor, se formase în jurul frumoasei prințese Hélene, fiica prințului Vasili, și a drăgălașei și rumeioarei prințese Bolkonskaia, puțin cam prea durdulie pentru vârsta ei; în al treilea, tronau Mortemart și Anna Pavlovna.
Vicontele era un tânăr plăcut la vedere, cu trăsături și mișcări estompate, vădit pătruns de însemnătatea și faima persoanei sale, însă, ca un om bine crescut ce era, lăsând cu modestie societatea în care se găsea să se bucure de prezența lui. Anna Pavlovna, se vedea cât de colo, îl servea oaspeților ei ca pe o mâncare rară. Așa cum un bun maâtre d'hôtel îți prezintă ca pe un lucru cu totul deosebit și frumos halca de carne de vacă pe care nici n-ai fi vrut s-o atingi dacă ai fi văzut-o într-o bucătărie murdară, tot așa Anna Pavlovna le servise în seara aceea musafirilor ei mai întâi pe viconte, și după aceea pe abate, ca pe cine știe ce rarități nemaiîntâlnite. În cercul lui Mortemart se vorbea acum despre asasinarea ducelui d'Enghien. Vicontele susținea că ducele d'Enghien căzuse victimă propriei sale mărinimii și că existaseră pricini cu totul neobișnuite ca să-l aducă pe Bonaparte la turbare.
— Ah! Voyons. Contez-nous cela, vicomte43, zise Anna Pavlovna, simțind cu bucurie cum expresia aceasta: contez-nous cela, vicomte, suna întrucâtva a la Louis XV.
Vicontele se înclină în semn de supunere și zâmbi curtenitor. Anna Pavlovna îi puse să facă cerc în jurul vicontelui și îi rugă pe toți să asculte ce avea să povestească.
— Le vicomte a été personnellement connu de monseigneur44, îi șopti unuia dintre ei Anna Pavlovna. Le vicomte est un parfait conteur45, mai strecură ea altcuiva. Comme on voit l'homme de la bonne compagnie46, spuse ea unui al treilea; și, astfel, vicontele fu prezentat societății în lumina cea mai prielnică și mai frumoasă ce-și putea dori, ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri.
Vicontele se și pregătea să-și înceapă povestirea și surâse subtil.
— Vino și dumneata aici, chere Hélene47, îi spuse Anna Pavlovna frumoasei prințese, care se afla prin preajmă, formând centrul unui alt grup.
Prințesa Hélene zâmbea; se ridică, având întipărit pe chip același zâmbet – al femeii ce se știe desăvârșit de frumoasă – zâmbetul pe care și-l păstrase de când intrase în salon. Foșnindu-și ușor mătasea rochiei albe, de bal, cu o garnitură în chip de frunze de iederă și de mușchi verde, și făcând să-i iasă în evidență strălucirea umerilor albi, a pletelor lucitoare și a briliantelor pe care le purta, păși dreaptă prin mijlocul bărbaților care-i făceau loc și, cu toate că nu se uita la nimeni, surâdea necontenit tuturor; apoi, ca și cum ar fi acordat tuturora cu mărinimie dreptul de a se bucura de frumusețea staturii ei învoalte și a umerilor ei rotunzi, de farmecul sânilor și al spatelui său, după moda timpului foarte dezgolite, ca și cum ar fi adus cu ea toată strălucirea balului, se apropie de Anna Pavlovna. Hélene era atât de frumoasă, încât nu numai ca nu era în ea nici o umbră de cochetărie ci, dimpotrivă, parcă era puțin rușinată de frumusețea ei care îi uluia și îi stăpânea pe toți cei dimprejur. S-ar fi părut – mai mult – că ea dorea chiar să micșoreze efectul frumuseții ei, dar nu izbutea.
— Quelle belle personne!48 exclamau toți când o vedeau.
Vicontele, ca surprins de ceva neobișnuit, strânse din umeri și-și plecă ochii în jos când ea se așeză dinainte-i și-l lumină și pe el cu nelipsitul ei zâmbet.
— Madame, je crains pour mes moyens devant un pareil auditoire49, zise el, înclinându-se cu un surâs.
Prințesa își sprijini de tăblia unei măsuțe brațul plin, dezgolit, și nu găsi cu cale să spună ceva. Zâmbea, în așteptare. Tot timpul cât ținu povestirea stătu dreaptă, privind rând pe rând când la brațul ei frumos și plin, ușor lăsat pe masă, când la și mai frumosul ei piept, pe rotunjimea căruia își potrivea mereu colierul de briliante. Își îndrepta mereu cutele rochiei, iar când povestirea o impresiona mai mult, se uita la Anna Pavlovna și chipul ei lua întocmai expresia care se citea pe chipul doamnei de onoare, ca să se liniștească apoi din nou, în strălucirea unui zâmbet.
Pe urmele prințesei Hélene venise aici, de la masa de ceai, și micuța prințesă Liza.
— Attendez-moi, je vais prendre mon ouvrage50, rosti ea. Apoi, adresându-se prințului Ippolit: Voyons, a quoi pensez-vous? Apportez-moi mon ridicule51.
Zâmbind și vorbind cu toți deodată, prințesa stârnise brusc o mișcare generală și, așezându-se pe canapea, se cuibărise veselă, cum e mai comod.
— Acum mă simt bine, spuse ea și, rugându-l pe viconte să povestească, începu să lucreze de zor.
Prințul Ippolit, care îi adusese săculețul de lucru, își împinse apoi fotoliul mai aproape de ea și se așeză alături.
În pofida neobișnuitei lui asemănări cu frumoasa-i soră, le charmant Hippolyte52 era de o urâțenie uimitoare. Trăsăturile chipului său erau aceleași ca ale surorii sale, dar, pe când întreaga ei făptură era mereu luminată de un zâmbet tineresc, plin de bucuria vieții, de mulțumire de sine și de frumusețea neobișnuită, clasică, a corpului ei, chipul lui, dimpotrivă, era întunecat de un aer tâmp și exprima o blazare îngâmfată, iar trupul îi era deșirat și fără vlagă. Ochii, nasul, gura, toate se strângeau parcă într-o singură strâmbătură, nelămurită, de plictiseală, iar mâinile și picioarele lui luau întotdeauna poziții nefirești.
— Ce n'est pas une histoire de revenants?53 întrebă el, așezându-se alături de prințesă și ducându-și grăbit la ochi lornionul, ca și cum fără de acest instrument n-ar fi putut începe să vorbească.
— Mais non, mon cher54, zise povestitorul, strângând din umeri cu mirare.
— C'est que je déteste les histoires de revenants55, spuse prințul Ippolit cu o intonație din care se vedea bine că abia după ce rostise aceste vorbe își dăduse seama de înțelesul lor.
După siguranța de sine cu care vorbise, nimeni nu știa dacă spusese ceva deosebit de inteligent sau o curată gogomănie. Purta un frac verde-închis, pantaloni de culoarea cuisse de nymphe effrayée56, după cum spunea chiar el, ciorapi lungi și pantofi cu cataramă.
Le Vicomte57 povesti cu mult farmec o anecdotă care făcuse pe atunci înconjurul saloanelor, că, anume, ducele d'Enghien ar fi avut obiceiul să vină în taină la Paris pentru a se întâlni cu mademoiselle George58, că odată s-ar fi întâmplat să dea la ea acasă de Bonaparte, care se bucura și el de favorurile renumitei actrițe, și că, dând cu ochii de duce, Napoleon ar fi căzut într-unul dintre acele leșinuri de care era cuprins adeseori, și s-ar fi aflat deci în mâinile ducelui, prilej de care ducele însă nu profitase, iar mai târziu, Bonaparte s-ar fi răzbunat tocmai pentru mărinimia aceasta și ar fi pus la cale omorârea ducelui.
Felul său de a povesti era încântător și plin de interes – mai ales când ajunse acolo unde rivalii se recunosc deodată unul pe altul – și doamnele, după cât părea, erau foarte mișcate.
— Charmant59, spuse Anna Pavlovna, uitându-se întrebător la mica prințesă.
— Charmant, șopti mica prințesă, înfigându-și acul în lucrul de mână, voind parcă să arate prin aceasta că povestirea îi stârnise într-atâta interesul, încât o împiedica să continue lucrul.
Vicontele aprecie acest omagiu mut și, surâzându-i recunoscător, își urmă povestirea. În acest timp însă Anna Pavlovna, tot uitându-se la Pierre, tânărul care o neliniștea mai mult, observă, că acesta vorbea cam însuflețit și tare cu abatele, și se grăbi spre locul unde se ivise primejdia, cu gândul să intervină. Într-adevăr, Pierre izbutise să lege cu abatele o discuție asupra problemei echilibrului politic, iar abatele, cucerit, se vede, de înflăcărarea naivă a tânărului, își desfășura în fața lui ideile sale favorite. Și unul, și celălalt ascultau cu prea multă naturalețe și vorbeau cu prea multă însuflețire, și acest lucru nu-i era pe plac Annei Pavlovna.
— Întrebi de mijloace? Mijloacele sunt: echilibrul european și le droit des gens60, spuse abatele. Ar fi de ajuns ca o împărăție puternică, cum este Rusia, a cărei barbarie o trâmbițează toți, să se pună dezinteresat în fruntea unei coaliții având drept scop echilibrul european, și pacea ar fi salvată!
— Dar cum vreți dumneavoastră să găsiți formula unui asemenea echilibru? Își începuse Pierre argumentarea, când iată că se apropie Anna Pavlovna și, aruncându-i o privire severă tânărului, îl întrebă pe italian cum suportă clima Rusiei.
Fața italianului își schimbă brusc expresia și luă un aer respingător de ipocrizie mieroasă, obișnuită la el, se vede, ori de câte ori vorbea femeilor.
— Sunt atât de încântat de strălucirea spiritului și de cultura societății în care am avut fericirea să fiu primit, și mă refer mai cu seamă la societatea femeilor, încât n-am avut încă vreme să mă mai gândesc și la climă, spuse el.
Nemai slăbindu-i din ochi, nici pe abate, nici pe Pierre, Anna Pavlovna, ca să-i poată supraveghea mai lesne, îi trase pe amândoi spre grupul comun.
IV.
Între timp se ivise în salon o figură nouă. Această figură nouă era tânărul prinț Andrei Bolkonski, soțul micii prințese Liza. Prințul Bolkonski era un tânăr nu prea înalt și foarte frumos, cu trăsături bine conturate și severe. Totul în ființa lui, începând cu privirea, obosită și plictisită, și până la pasul liniștit și măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micii și vioaiei sale soții. Se vedea bine că toți cei din salon nu numai că-i erau prea bine cunoscuți, dar îl și plictiseau până-ntr-atât, încât nici să se uite la dânșii ori să-i asculte vorbind nu mai era în stare decât cu greu. Dintre toate aceste chipuri ce-i erau de nesuferit, chipul drăgălașei sale soții, pe cât se părea, îl plictisea cel mai tare. Cu o grimasă, care-i schimonosea obrazul frumos, el își întoarse fața de la ea. Sărută mâna Annei Pavlovna și, uitându-se printre gene, îmbrățișă cu privirea întreaga adunare.
— Vous vous enrôlez pour la guerre, mon prince?61 întrebă Anna Pavlovna.
— Le général Koutouzoff, spuse Bolkonski, apăsând pe ultima silabă, zoff, așa cum fac francezii, a bien voulu de moi pour aide-de-camp…62
— Et Lise, votre femme?63
— Va pleca la țară.
— Cum de vă lasă inima să ne lipsiți de fermecătoarea dumneavoastră soție?
— André, i se adresă soția lui, cu aceeași cochetărie cu care se adresa și celorlalți, nu știi ce istorie ne-a povestit vicontele despre mademoiselle George și Bonaparte!
Prințul încruntă sprâncenele și întoarse capul. Pierre, care din clipa intrării prințului Bolkonski nu-și mai luase de la el privirea prietenoasă și plină de bucurie, se apropie și-l prinse de braț. Fără să se întoarcă, prințul Andrei își strâmbă din nou obrazul într-o grimasă de nemulțumire și dojană pentru acela care-l apuca așa de braț, dar, dând cu ochii de chipul zâmbitor al lui Pierre, îi răspunse printr-un surâs neașteptat de blând și de prietenos.
— Ia te uită! Iată-te și pe tine pășind în înalta societate! Îi spuse el.
— Știam că ai să fii și dumneata aici, răspunse Pierre. Vin astă-seară la masă la dumneata, adăugă el încet, ca să nu-l stingherească cumva pe vicontele care-și continua povestirea. Se poate?
— Nu, nu se poate, spuse prințul Andrei râzând, și-i strânse mâna spre a-i da lui Pierre să înțeleagă că nici nu trebuie să mai întrebe.
Voi să mai spună ceva, dar în aceeași clipă se ridicară prințul Vasili și fiica lui, iar bărbații se sculară și ei în picioare ca să le facă loc să treacă.
— Pe mine vă rog să mă iertați, scumpul meu viconte, spuse prințul Vasili franțuzului, trăgându-l îndatoritor de mânecă în jos, spre a-l împiedica să se ridice de pe scaun. Această nesuferită recepție a ambasadorului pe mine mă lipsește de o plăcere, iar pe dumneavoastră vă întrerupe. Îmi pare foarte rău că trebuie să părăsesc încântătoarea dumneavoastră serată, se adresă el Annei Pavlovna.
Fiica lui, prințesa Hélene, ținându-și grațios faldurile rochiei de bal, își făcu drum printre scaune, iar zâmbetul strălucea și mai luminos pe frumosul ei chip. Pierre se uita cu ochi plini de admirație, aproape speriați, la această frumusețe, când ea-i trecu pe dinainte.
— E foarte frumoasă! Spuse prințul Andrei.
— Foarte! Răspunse Pierre.
În tăcere, prințul Vasili îl luă pe Pierre de braț și se adresă Annei Pavlovna:
— Domesticește-mi ursul acesta, spuse el. Uite-l, de o lună de zile stă la mine și de-abia azi îl văd ieșind în lume pentru întâia dată. Nimic nu e mai necesar unui tânăr decât societatea femeilor inteligente.
V.
ANNA PAVLOVNA ZÂMBI și făgădui să se ocupe de Pierre, despre care știa că se înrudește după tată cu prințul Vasili. Doamna în vârstă, care stătuse până atunci cu ma tante, se ridică grăbită și-l ajunse pe prințul Vasili în vestibul. De pe fața ei dispăruse interesul prefăcut de până atunci. Blândă și plânsă, figura ei nu mai exprima decât îngrijorare și teamă.
— Un moment, alteță! N-ai nimic să-mi spui cu privire la Boris al meu? (Pronunță numele de Boris, accentuând pe o.) Nu mai pot zăbovi în Petersburg. Spune-mi, te rog, ce vești pot duce bietului meu băiat?
Neluând în seamă faptul că prințul Vasili o asculta în silă și într-un chip aproape nepoliticos, dând chiar semne de nerăbdare, doamna în vârstă îi zâmbea blând și mișcător și, ca să nu plece, îl apucă de mână.
— E de ajuns să spui o vorbă suveranului și va fi mutat numaidecât în gardă, se rugă ea.
— Te rog să crezi că fac tot ce-mi stă în putere, prințesă, răspunse prințul Vasili, dar îmi vine greu să-l rog pe suveran; eu te-aș sfătui să te adresezi lui Rumianțev, prin prințul Golițân; ar fi mai nimerit!
Doamna în vârstă purta numele de prințesa Drubețkaia, numele uneia dintre cele mai bune familii ale Rusiei, dar era săracă, ieșise demult din înalta societate și-și pierduse vechile relații. Venise acum să ceară mutarea unicului ei fiu în garda imperială. Numai pentru a se putea vedea cu prințul Vasili se invitase singură și venise la serata Annei Pavlovna; numai pentru asta ascultase povestea vicontelui. Cuvintele prințului o speriaseră. Fața ei, frumoasă odinioară, căpătă o expresie de mânie, care însă nu dură decât câteva clipe. Ea zâmbi din nou și strânse și mai tare mâna prințului Vasili.
— Ascultă-mă, alteță, rosti ea, eu nu te-am rugat niciodată nimic și nici nu te voi mai ruga vreodată; niciodată nu ți-am amintit de prietenia pe care tatăl meu ți-a arătat-o. Dar acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă asta pentru fiul meu și vei fi salvatorul nostru, se grăbi ea să adauge. Nu, te rog nu te supăra, făgăduiește-mi! L-am rugat pe Golițân, dar m-a refuzat. Soyez le bon enfant que vous? Vez été64, spuse ea, străduindu-se să zâmbească, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi.
— Papa, întârziem! Spuse, întorcându-și frumosul cap pe umerii ei de statuie antică, prințesa Hélene, care aștepta la ușă.
Dar în lumea mare, influența este un capital pe care trebuie să știi să-l păstrezi, ca să nu-l irosești. Prințul Vasili știa aceasta și, cum înțelegea că dacă ar fi intervenit pentru toți cei care veneau să-l roage ar ajunge curând să nu mai poată cere nimic pentru el însuși, se folosea rareori de influența lui. În cazul prințesei Drubețkaia el simți totuși, după înnoirea rugăminții ei, ceva ca o mustrare de conștiință. Îi adusese aminte un lucru adevărat: primii lui pași în carieră și-i datora tatălui ei. În afară de asta, băgase de seamă după purtările ei că era una dintre acele femei, și mai ales dintre acele mame care, odată ce și-au pus în gând ceva, nu se lasă până nu izbutesc; iar dacă nu izbutesc, sunt gata să recurgă în fiecare zi, în fiecare ceas, la stăruințe și chiar la scene. Această ultimă considerație îl înduplecă.
— Chere Anna Mihailovna, spuse el cu obișnuita-i familiaritate și plictiseală în glas, pentru mine, ceea ce mă rogi e aproape cu neputință de îndeplinit, dar, ca să-ți arăt cât de mult țin la dumneata și cât respect memoria răposatului dumitale tată, voi face imposibilul: fiul dumitale va fi transferat în gardă, ai cuvântul meu! Dă mâna! Ești mulțumită?
— Scumpul meu, ești un binefăcător! Nu m-am îndoit niciodată de dumneata; știam eu cât ești de bun!
Prințul dădu să plece.
— Mai stai încă puțin; două cuvinte numai. Une fois passé aux gardes…65 Ea ezită. Ești în termeni buni cu Mihail Ilarionovici Kutuzov; recomandă-i-l pe Boris ca aghiotant. Atunci aș fi liniștită și atunci ai fi chiar…
Prințul Vasili zâmbi.
— Asta nu pot promite. Dumneata nu știi cât e de asaltat Kutuzov, de când a fost numit comandant suprem. Mi-a spus chiar el că toate cucoanele din Moscova s-au înțeles să-i dea lui odraslele drept aghiotanți.
— Nu, promite-mi, altfel nu te las, scumpul meu binefăcător.
— Papa, repetă cu același ton frumoasa fată, întârziem!
— Ei, au revoir66, iartă-mă. Vezi? Mă cheamă.
— Atunci, mâine îi vorbești suveranului?
— Negreșit; cât despre Kutuzov, nu promit nimic.
— Nu, nu se poate, făgăduiește-mi, Basile! Spuse Anna Mihailovna în urma lui, cu un surâs de tânără cochetă, care, de bună seamă, îi fusese cândva firesc, dar care acum nu se mai potrivea deloc cu fața ei ofilită.
Își uitase, se vede, vârsta, și folosea acum, din obișnuință, armele femeiești de odinioară. Dar, de îndată ce prințul ieși, fața ei își recapătă expresia rece, studiată, pe care o avusese mai înainte. Se întoarse la grupul în care vicontele continua să povestească și se prefăcu iarăși că ascultă, așteptând momentul potrivit ca să plece, de vreme ce scopul și-l atinsese.
— Ei, cum găsiți această ultimă comedie du sacre de Milan? întrebă Anna Pavlovna. Et la nouvelle comédie des peuples de Genes et de Lucques, qui viennent présenter leurs voeux a M. Buonaparte. M. Buonaparte, assis sur un trône, et exauçant les voeux des nations! Adorable! Non, mais c'est a en devenir folle! On dirait, que le monde entier a perdu la tete.67
Prințul Andrei zâmbi ironic, privind drept în ochii Annei Pavlovna.
— Dieu me la donne, gare a qui la touche„, spuse el (cuvintele lui Bonaparte din clipa încoronării). On dit qu'il a été tres beau en prononçant ces paroles,68 adăugă el, și de data aceasta repetă aceleași cuvinte în italienește: „Dio me la dona, guai a chi la tocca”.
— J'espere enfin, urmă Anna Pavlovna, que ça a été la goutte d'eau qui fera déborder le verre. Les souverains ne peuvent plus supporter cet homme, qui menace tout.69
— Les souverains? Je ne parle pas de la Russie, spuse vicontele curtenitor și urmă deznădăjduit: Les souverains, madame! Qu'ont ils fait pour Louis XVII, pour la reine, pour madame Elisabeth? Rien, continuă el cu însuflețire. Et croyez-moi, ils subissent la punition pour leur trahison de la cause des Bourbons. Les souverains? Ils envoient des ambassadeurs complimenter l'usurpateur.70
Și-și schimbă iar poziția pe scaun, oftând disprețuitor. Prințul Ippolit, care până atunci îl măsurase îndelung pe viconte prin lornion, se întoarse deodată spre mica prințesă, îi ceru un ac și începu să-i arate, desenând cu acul pe masă, blazonul familiei Condé. Îi tălmăcea acest blazon cu un aer atât de important, ca și cum prințesa l-ar fi rugat să i-l deseneze.
— Bâton de gueules, engrelé de gueules d'azur, maison Condé,71 o lămuri el.
Prințesa, surâzătoare, asculta.
— Dacă cumva Bonaparte rămâne încă un an pe tronul Franței, reluă vicontele firul convorbirii, cu aerul omului care nu ascultă spusele altora și, în chestiuni cunoscute de el, mai bine decât de oricine, își urmează numai șirul gândurilor, atunci lucrurile vor ajunge mult prea departe. Prin intrigi, violențe, deportări și execuții, societatea franceză și înțeleg prin asta buna societate – va fi nimicită pentru totdeauna și atuncea…
El strânse din umeri și-și desfăcu larg brațele. Pierre ar fi voit să spună și el ceva: discuția îl interesa și pe el; dar Anna Pavlovna, care-l escorta ca o sentinelă, îi tăie vorba:
— Împăratul Alexandru, spuse ea cu gravitatea cu care vorbea ori de câte ori pomenea de familia imperială, a declarat că va da francezilor putința de a-și alege singuri forma de guvernământ. Și eu cred că nu poate fi nici o îndoială că întreaga națiune, odată eliberată de sub jugul acestui uzurpator, se va arunca în brațele regelui legitim, adăugă Anna Pavlovna, încercând să fie amabilă cu emigrantul regalist francez.
— E îndoielnic, spuse prințul Andrei. Monsieur le vicomte72 consideră, absolut pe bună dreptate, că lucrurile au fost împinse cu mult prea departe. Eu socotesc că va fi greu să se mai revină la vechea stare de lucruri.
— După câte am auzit, se amestecă Pierre în discuție, înroșindu-se tot, aproape întreaga nobilime a și trecut de partea lui Bonaparte.
— Asta o spun bonapartiștii, zise vicontele, fără să se uite la Pierre. Astăzi e greu să cunoști opinia publică din Franța.
— Buonaparte l'a dit73, rosti Andrei cu un zâmbet ironic. (Se vedea că vicontele nu-i era pe plac și că, deși nici nu se uita la dânsul, lui îi era adresată animozitatea din vorbele sale.) „Je leur ai montré le chemin de la gloire”, își urmă el gândul după o scurtă tăcere, repetând iarăși cuvintele lui Napoleon, „ils n'en ont pas voulu; je leur ai ouvert mes antichambres, ils se sont précipités en foule”… Je ne sais pas a quel point il a en le droit de le dire.74
— Aucun75, ripostă vicontele. După asasinarea ducelui, până și cei mai părtinitori dintre oameni au încetat de a mai vedea în el un erou. Si meme ça a été un héros pour certaines gens, zise vicontele, adresându-se Annei Pavlovna, depuis l'assassinat du duc il y a un martyr de plus dans le ciel, un héros de moins sur la terre.76
Nici nu avuseseră timpul, Anna Pavlovna și ceilalți, să arate printr-un zâmbet că prețuiau aceste cuvinte ale vicontelui, și Pierre se amestecă din nou în discuție, iar Anna Pavlovna, cu toate că presimțise că avea să rostească iar ceva ce nu se cuvenea, nu-l mai putu împiedica.
— Executarea ducelui d'Enghien, spuse Pierre, a fost o necesitate de stat; și eu văd chiar un act de generozitate în faptul că Napoleon n-a pregetat să ia asupra sa răspunderea întreagă a acestei fapte.
— Dieu! Mon Dieu!77 șopti, înspăimântată, Anna Pavlovna.
— Comment, M. Pierre, vous trouvez que l'assassinat est grandeur d'âme78, vorbi mica prințesă, zâmbind și trăgându-și lucrul spre ea.
— Ah! Oh! Se auziră câteva voci.
— Capital!79 exclamă prințul Ippolit în englezește, lovindu-se cu palma peste genunchi.
Vicontele ridică doar din umeri.
Pierre măsură solemn toată societatea, privind pe deasupra ochelarilor.
— Am motive să vorbesc așa, continuă el cu înverșunare, pentru că Burbonii au fugit din fața revoluției, lăsând poporul pradă anarhiei; numai Napoleon a știut să înțeleagă revoluția, s-o biruiască, și, de aceea, pentru binele obștesc, el nu putea să se oprească în fața vieții unui singur om.
— Nu doriți să treceți la masa cealaltă? Interveni Anna Pavlovna.
Dar Pierre, fără să-i răspundă, își continuă discursul.
— Nu, rosti el cu însuflețire crescândă, Napoleon este mare, fiindcă el s-a ridicat deasupra revoluției, fiindcă el i-a înăbușit abuzurile, păstrând tot ceea ce era bun în ea, egalitatea cetățenilor, și libertatea cuvântului, și a presei, și numai de aceea a dobândit puterea!
— Da, nimic de zis, dacă el, luând puterea, nu s-ar fi folosit de ea pentru asasinat, ci ar fi trecut-o regelui de drept, spuse vicontele; atunci și eu l-aș fi socotit un om cu adevărat mare.
— Asta n-ar fi putut-o face! Poporul i-a dat lui puterea tocmai pentru ca să-l scape de Burboni și fiindcă vedea în el un titan! Revoluția a fost un fapt măreț, continuă monsieur Pierre, dându-și pe față prin această frază îndrăzneață toată tinerețea lui clocotitoare și dorința de a-și face cunoscute cât mai curând ideile.
— Revoluția și regicidul sunt fapte mărețe? După aceea… dar nu voiți să treceți la masa cealaltă? Repetă Anna Pavlovna.
— Contrat social80, surâse blând vicontele.
— Eu nu vorbesc de regicid. Eu vorbesc de idee!
— Da, ideea jafului, a omorului și a regicidului, întrerupse iarăși o voce ironică.
— Acestea au fost excese, bineînțeles, dar nu în ele stă adevărata însemnătate a revoluției; însemnătatea ei stă în drepturile omului, în emanciparea de prejudecăți, în egalitatea cetățenilor. Și toate aceste idei Napoleon le-a păstrat neștirbite.
— Libertatea și egalitatea, spuse cu dispreț vicontele, ca și cum s-ar fi hotărât în sfârșit, în mod serios, să-i arate acestui tinerel toată prostia spuselor lui.
— Ele nu sunt decât vorbe răsunătoare, care s-au compromis demult. Cui nu-i place libertatea și egalitatea? Însuși Mântuitorul ne-a propovăduit libertatea și egalitatea. Oare după revoluție oamenii au devenit mai fericiți? Dimpotrivă. Noi voiam libertatea, iar Bonaparte a sugrumat-o.
Prințul Andrei se uita, cu un zâmbet pe buze, când la Pierre, când la viconte, când la gazdă. În primul moment, după izbucnirea lui Pierre, Anna Pavlovna, cu tot tactul ei modern, se înspăimântase; dar când văzu că, neluând în seamă ieșirea lui Pierre și cuvintele lui profanatoare, vicontele nu-și pierduse cumpătul, și când își dădu seama că atenția nu mai putea fi abătută de la vorbele acestea, ea își adună puterile și, alăturându-se vicontelui, tăbărî pe orator:
— Mais, mon cher monsieur Pierre81, spuse ea, cum justifici dumneata pe un om mare, care a fost în stare să execute fără judecată și fără vină un duce sau, în sfârșit, măcar și un om de rând?
— Iar eu aș întreba, zise vicontele, cum justifică monsieur evenimentele din 18 Brumar? Nu sunt ele o înșelătorie? C'est un escamotage, qui ne ressemble nullement a la maniere d'agir d'un grand homme82.
— Dar prizonierii din Africa, pe care i-a ucis? Întrebă mica prințesă. Ce îngrozitor!
Și strânse din umeri.
— Cest un roturier, vous aurez beau dire83, intră în vorbă prințul Ippolit.
Monsieur Pierre nu știa cui să răspundă mai întâi; se uită la toți pe rând și zâmbi. Zâmbetul la el n-avea însă aceeași semnificație ca la ceilalți oameni; nu era o simplă trecere de la gravitate la veselie. La el, dimpotrivă, atunci când i se ivea zâmbetul, fața lui, pierzându-și deodată expresia serioasă și oarecum ursuză pe care o avusese, apărea cu desăvârșire o alta: copilăroasă, blândă, prostuță chiar, și având acrul că cere iertare.
Pentru viconte, care-l vedea atunci întâia dată, deveni limpede că acest iacobin e departe de a fi la fel de cumplit cum îi erau cuvintele. Tăcuseră cu toții.
— Cum vreți să vă răspundă la toți deodată? Zise prințul Andrei. Și, afară de asta, între acțiunile unui bărbat de stat trebuie să deosebim acțiunile omului de onoare, acelea ale comandantului de oști și acelea ale împăratului. Mie așa mi se pare.
— Da, da, se-nțelege, încuviință Pierre, bucuros că îi venise cineva în ajutor.
— E cu neputință să nu recunoaștem, continuă prințul Andrei, că Napoleon, ca om, e mare la podul de la Arcola sau în lazaretul din Jaffa unde dă mâna cu ciumații, dar… dar mai sunt și alte fapte, care cu greu îi pot fi justificate.
Prințul Andrei, care era vădit că dorise să atenueze lipsa de abilitate din vorbele lui Pierre, se ridică să plece și făcu un semn soției sale.
În clipa aceea, prințul Ippolit se ridică deodată în picioare și, făcând semn cu mâinile, îi opri pe toți și stărui să mai șadă puțin, spunându-le:
— Ah! Aujourd'hui on m'a raconté une anecdote moscovite, charmante: il faut que je vous en régale. Vous m'excusez, vicomte, il faut que je raconte en russe. Autrement on ne sentira pas le sel de l'histoire.84
Și prințul Ippolit începu să vorbească rusește, în jargonul în care vorbesc francezii care n-au stat mai mult de un an în Rusia. Cu atâta însuflețire și atât de insistent ceruse prințul Ippolit să-i fie ascultată povestirea, încât toată lumea rămase pe loc.
— La Moscou este o cucoană, une dame. Și ea este foarte sgârcit. La ea trebuie doi valets de pied85 pentru cupeu. Dar să fie statur foarte înalt. Acest era gustul ei. Și la ea fost une femme de chambre86 și mai înalt de statur. Ea zise…
Aci prințul stătu să se gândească: se vedea cu câtă trudă își chibzuia cuvintele.
— Ea zise… da, ea zise: „Fetițo (a la femme de chambre), îmbracă livrea și mergi cu mine cu cupeu fair des visites”87.
Aci prințul Ippolit pufni în râs și râse cu hohote, luând-o cu mult înaintea ascultătorilor săi, ceea ce făcu o impresie cu totul în defavoarea povestitorului. Totuși, mulți zâmbiră, și printre aceștia erau și doamna în vârstă, și Anna Pavlovna.
— Ea a plecat. Dar brusc început mare vânt, fetița pierdut pălăria, și părul lung despletit…
Aici, nu se mai putu stăpâni și izbucni deodată într-un râs sacadat, adăugind printre hohote:
— Și toată lumea aflat…
Cu asta se sfârșea anecdota. Deși ar fi fost greu de înțeles pentru ce o povestise, și mai ales pentru ce trebuise neapărat să o povestească pe rusește, totuși Anna Pavlovna și ceilalți apreciară iscusința omului de lume, a prințului Ippolit, care făcuse astfel să se încheie atât de plăcut izbucnirea nelalocul ei și cu totul lipsită de tact a lui monsieur Pierre. Discuția care urmă după anecdotă se risipi în mărunțișuri fără însemnătate, în nimicuri în legătură cu balul viitor sau cu acela care avusese loc, ori în legătură cu spectacolele și cu întrebarea: când și unde se vor vedea fiecare unul cu altul.
VI.
MULÞUMIND ANNEI PAVLOVNA pentru această charmante soirée88, invitații începură să se retragă.
Pierre se purtă stângaci. Înalt, gras, spătos, cu mâinile mari și roșii, el nu se pricepea nici să intre într-un salon și mai puțin încă să iasă, adică să spună și el ceva plăcut înainte de plecare. Pe lângă aceasta, mai era și distrat.
La plecare, în locul pălăriei luă tricornul cu panaș al unui general și-l ținu în mână, trăgând mereu de pompon, până când generalul se văzu nevoit să i-l ceară. Dar toată această purtare distrată și toată nepriceperea lui de a-și face intrarea și de a conversa într-un salon, erau compensate de bunătatea, de simplitatea și de modestia lui.
Anna Pavlovna se întoarse către el, îi făcu semn cu capul și, arătându-i cu creștinească blândețe că-i iertase izbucnirea de adineauri, îi spuse:
— Nădăjduiesc să te mai văd, dar nădăjduiesc de asemenea că-ți vei schimba părerile, dragul meu monsieur Pierre.
Când o auzi vorbindu-i astfel, el nu-i răspunse nimic; se înclină doar și-și mai arătă încă o dată zâmbetul bun, care nu voia să spună decât atât: „Părerile ca părerile, dar vedeți ce băiat bun și de treabă sunt!” Și cu toții, chiar și Anna Pavlovna, simțiră fără să vrea acest lucru.
Prințul Andrei ieșise în vestibul și, lăsându-și umerii în voia valetului care-i punea pelerina în spinare, asculta cu indiferență flecăreala soției lui cu prințul Ippolit, care ieșise și el în antreu, gata de plecare. Acesta sta în fața drăgălașei prințese însărcinate și o privea stăruitor, prin lornion.
— Du-te, Annette, să nu răcești, spuse mica prințesă, despărțindu-se de Anna Pavlovna. Cest arreté89, adăugă ea încet.
Anna Pavlovna izbutise tocmai să pună la cale împreună cu Liza căsătoria dintre Anatol și cumnata micii prințese.
— Mă bizui pe dumneata, scumpă prietenă, spuse Anna Pavlovna tot în șoaptă, întâi scrie-i ei și spune-mi apoi comment le pere envisagera la chose. Au revoir90, și ieși din vestibul.
Prințul Ippolit se apropie de mica prințesă și, aplecându-se mult spre ea, începu să-i spună ceva pe șoptite.
Doi valeți, unul al prințesei, celălalt al lui, unul ținând un șal, celălalt un pardesiu, așteptau sfârșitul discuției, și le ascultau franțuzeasca pe care n-o pricepeau, având aerul că înțeleg, numai că nu vor să arate. Prințesa, ca întotdeauna, vorbea zâmbind și asculta râzând.
— Sunt foarte bucuros că nu m-am dus la ambasador, spuse prințul Ippolit, curată plictiseală! A fost o seară minunată. Nu-i așa? Minunată!
— Se spune că balul va fi splendid, zise prințesa, ridicându-și puțin buza umbrită de puf. Toate femeile frumoase din societatea bună vor fi acolo.
— Nu toate, de vreme ce nu vei fi și dumneata acolo; nu toate, spuse prințul Ippolit, râzând încântat și, luând șalul din mâna valetului pe care numai cât nu-l îmbrânci, începu să-l potrivească pe umerii prințesei. Și, din neîndemânare sau făcând anume (nimeni n-ar fi putut spune), el lăsă să-i zăbovească mâinile cam prea mult pe umerii ei, chiar după ce șalul era gata așezat, dând impresia că o îmbrățișează.
Cu multă grație și zâmbind întruna, ea se desprinse, se întoarse și-și privi soțul. Prințul Andrei stătea cu ochii închiși: văzându-l așa, l-ai fi crezut obosit și somnoros.
— Ești gata? O întrebă el, ocolindu-i privirile.
Prințul Ippolit își trase grăbit pe mâneci pardesiul care, la dânsul, așa cum cerea ultima modă, atârna până mai jos de călcâie și, împiedicându-se în el, dădu fuga la scară pe urma prințesei, pe care valetul o ajuta să se urce în cupeu.
— Princesse, au revoir91, strigă el, încurcându-se în limbă tot așa cum se încurca în picioare.
Ferindu-și rochia, prințesa intră în întunericul cupeului; bărbatul ei își potrivea sabia la șold; prințul Ippolit, sub motiv că vrea să le ajute, îi încurca pe toți.
— Dați-mi voie, stimate domn, i se adresă sec și neprietenos, în rusește, prințul Andrei, pe care prințul Ippolit îl împiedica să treacă.
— Te aștept, Pierre, răsună, prietenoasă și blândă de data aceasta, aceeași voce, a prințului Andrei.
Vizitiul trase de hățuri și cupeul se urni huruind. Prințul Ippolit râdea sacadat, stând pe scară și așteptând să vină vicontele, căruia îi promisese să-l conducă acasă.
— Eh bien, mon cher, votre petite princesse est tres bien, tres bien, spuse vicontele, luând loc în cupeu lângă Ippolit. Mais tres bien, și-și sărută vârfurile degetelor. Et tout-a-fait française.92
Ippolit râse pe înfundate.
— Et savez-vous que vous etes terrible avec votre petit air innocent? Continuă vicontele. Je plains le pauvre mari, ce petit officier, qui se donne des airs de prince régnant.93
Ippolit pufni din nou și spuse printre hohotele de râs:
— Et vous disiez, que les dames russes ne valaient pas les dames françaises. Il faut savoir s'y prendre.94
Sosit puțin înaintea gazdei, Pierre, ca prieten al casei, intrase în cabinetul prințului Andrei și se trântise pe divan. Luase dintr-un raft prima carte care-i venise la îndemână (erau comentariile lui Caesar) și, proptit în coate, începuse, deschizând-o la întâmplare, s-o citească de pe la mijloc.
— Ce ți-a venit să te porți așa cu mademoiselle Scherer? Să știi că acum are să se îmbolnăvească de-a binelea, rosti, intrând în cabinet, prințul Andrei, frecându-și mâinile albe și mici.
Pierre se răsuci cu tot corpul, făcând să trosnească arcurile divanului sub el, își întoarse fața jovială spre prințul Andrei, îi zâmbi și-i făcu un semn cu mâna.
— Nu, fără glumă, abatele ăsta e un om foarte interesant, numai că înțelege lucrurile oarecum altfel… După mine, pacea eternă este posibilă, dar… nu știu cum să-ți explic asta… dar nu printr-un echilibru politic.
Pe prințul Andrei nu-l interesau, se vede, problemele acestea abstracte.
— Nu se poate, mon cher95, să spui oriunde tot ce-ți trece prin cap. Ei, ai luat în sfârșit o hotărâre? Intri în cavaleria de gardă sau preferi diplomația? Întrebă prințul Andrei după o scurtă tăcere.
Pierre se ridică, așezându-se cu picioarele strânse sub el.
— Închipuiește-ți că tot nu știu încă! Niciuna, nici alta nu-s pe placul meu.
— Dar în fine, trebuie să te hotărăști pentru ceva! Tatăl tău așteaptă.
Pierre fusese trimis încă de la vârsta de zece ani în străinătate, însoțit de preceptor, un abate, și rămăsese acolo până la douăzeci de ani. Când se înapoie la Moscova, tatăl său îl concedie pe abate și îi spuse tânărului: „Acuma, du-te și tu la Petersburg, ia aminte la ce vezi și alege. Eu sunt de acord cu orice alegi. Iată scrisoarea către prințul Vasili, iată bani. Scrie-mi despre toate și te voi ajuta în toate”. Trecuseră trei luni de când Pierre își tot alegea o carieră și nu făcea nimic. Despre această alegere îi vorbea acum prințul Andrei. Pierre își frecă ușor fruntea.
— Să știi că trebuie să fie mason, spuse el, tot cu gândul la abatele pe care-l întâlnise la serată.
— Toate astea-s prostii, îl întrerupse prințul Andrei din nou. Să vorbim mai bine despre ceea ce te interesează. Ai fost la regimentul de gardă-călare?
— Nu, n-am fost, dar iată ce mi-a trecut prin cap și voiam să-ți spun și dumitale. Suntem în plin război împotriva lui Napoleon. Dacă ar fi vorba de un război pentru libertate, aș fi înțeles și m-aș fi dus cel dintâi să mă înrolez în armată; dar să ajuți Anglia și Austria împotriva celui mai mare om din lume… asta nu se cade…
Prințul Andrei nu putu decât să ridice din umeri la vorbele copilărești ale lui Pierre. Voia să-i dea să-nțeleagă că la asemenea prostii nici nu încape răspuns; și într-adevăr, la această întrebare naivă cu greu ar fi putut găsi cineva alt răspuns decât ceea ce i se păru prințului Andrei nimerit să spună:
— Dacă toți ar lupta numai după convingerile lor personale, atunci n-ar mai fi război, zise el.
— Minunat ar fi! Zise Pierre.
Prințul Andrei zâmbi.
— Se prea poate să fie minunat, dar asta nu se va întâmpla niciodată…
— Uite, dumneata de pildă, pentru ce pleci în război? Întrebă Pierre.
— Pentru ce? Nici eu nu știu! Așa trebuie. Și în afară de asta eu plec… și se opri… eu plec pentru că viața asta, pe care o duc aici, viața asta nu e pentru mine!
VII.
DIN ODAIA ALÃTURATA se auzi foșnetul unei rochii. Prințul Andrei tresări, ca și cum s-ar fi dezmeticit, și fața lui căpătă aceeași expresie pe care o avusese în salonul Annei Pavlovna. Pierre își dădu jos picioarele de pe divan. Prințesa intră. Avusese timpul să-și pună altă rochie, de casă, dar tot atât de elegantă și de proaspătă. Prințul Andrei se ridică, oferindu-i, politicos, fotoliul.
— Pentru ce, mă gândesc adesea, începu ea în franțuzește ca totdeauna, în timp ce se așeza grăbită și cu grijă în fotoliu, pentru ce nu s-a măritat Annette? Cât sunteți de nătângi, messieurs, că nu v-ați însurat niciunul cu ea! Vă rog să mă iertați, dar nu vă pricepeți defel la femei. Și dumneata, arțăgos mai ești, monsieur Pierre!
— Mă cert și cu soțul dumneavoastră mereu; nu înțeleg pentru ce vrea să plece în război, spuse Pierre, adresându-se prințesei fără urmă de jenă (destul de firească în relațiile dintre un bărbat tânăr și o femeie, la fel de tânără).
Prințesa avu o tresărire. De bună seamă, cuvintele lui Pierre îi scormoniseră rana.
— Sigur, și eu îi spun același lucru! Răspunse ea. Nu înțeleg, hotărât, nu sunt în stare să înțeleg pentru ce bărbații nu pot trăi fără război? Pentru ce noi, femeile, nu cerem nimic și n-avem nevoie de nimic? Iată, fii arbitrul nostru. Îi tot spun mereu: aici e aghiotantul unchiului meu, are cea mai strălucită situație. Toți îl cunosc și-l prețuiesc. Nu mai departe decât zilele acestea, în casa Apraxinilor, am auzit cu urechile mele cum întreba o doamnă: c'est ça le fameux prince André?” Ma parole d'honneur!96 Râse. Așa e primit în toate părțile! Ar putea foarte ușor să ajungă și aghiotant imperial. Știi, împăratul i-a vorbit foarte binevoitor. Am discutat și cu Annette: lucrul acesta s-ar putea aranja foarte ușor. Dumneata ce crezi?
Pierre se uită la prințul Andrei și, băgând de seamă că discuția aceasta nu era pe placul prietenului său, nu răspunse nimic.
— Când plecați? Întrebă el.
— Ah! Ne me parlez pas de ce départ, ne m'en parlez pas. Je ne veux pas en entendre parler97, rosti prințesa, cu tonul acela capricios și cochet pe care-l avusese în discuția din salon cu Ippolit și care se vedea bine că nu se potrivea deloc aici, în cercul acesta de familie, din care Pierre părea că face parte. Astăzi, când m-am gândit că va trebui să mă lipsesc o vreme de aceste relații care-mi sunt dragi… Și pe urmă, știi, André? Și-și privi cu înțeles bărbatul: J'ai peur, j'ai peur!98 șopti ea, înfiorându-se.
Prințul Andrei se uită la ea ca și cum ar fi fost surprins că, în afară de el și de Pierre, s-ar mai afla cineva în cameră; totuși, cu o politeță rece, se adresă soției sale:
— De ce ți-e frică, Liza? Nu pot înțelege de ce ți-e frică! Zise el.
— Ce egoiști sunt bărbații! Toți, toți sunt egoiști! Pentru o toană, un capriciu al lui, Dumnezeu știe pentru ce, mă părăsește, mă înmormântează la țară!
— Cu tatăl meu și cu sora mea, nu uita, spuse liniștit prințul Andrei.
— Sunt ca și singură fără prietenii mei… Și-ai vrea să nu-mi fie frică!
Tonul ei era acum mânios; buza i se ridicase, nemaidând feței o expresie veselă, ci o înfățișare de sălbăticiune, de veveriță. Ea tăcea acum, ca și cum ar fi găsit nepotrivit să vorbească de sarcină în fața lui Pierre, când de fapt tocmai asta o frământa cel mai mult.
— Totuși n-am înțeles de quoi vous avez peur99, rosti prințul Andrei răspicat, fără să-și ia privirile de la soția lui.
Prințesa se înroși toată și făcu un gest disperat cu mâna.
— Non, André, je dis que vous avez tellement, tellement changé…100
— Doctorul te-a sfătuit să te culci devreme, zise prințul Andrei. Ar fi bine să te duci la culcare.
Prințesa nu răspunse și deodată buza ei mică, umbrită de un pufuleț, începu să-i tremure. Prințul Andrei se ridică, strânse din umeri și începu să măsoare odaia cu pasul.
Pierre se uita prin ochelari, mirat și naiv, când la el, când la prințesă, și schiță o mișcare, ca și cum ar fi vrut să se ridice și el, dar se răzgândi încă o dată.
— Ce-mi pasă că monsieur Pierre e aici! Izbucni mica prințesă, și obrazul frumos i se schimonosi deodată a plâns. De mult voiam să te întreb, André: de ce te-ai schimbat așa de mult față de mine? Ce ți-am făcut? Pleci la război; n-ai milă de mine! Pentru ce?
— Lise! Numai atât zise prințul Andrei, dar în cuvântul acesta era și rugăminte, și amenințare și, mai ales, siguranța că se va căi ea singură de ce-i spusese; totuși prințesa continuă, pripindu-se:
— Te porți cu mine de parc-aș fi o bolnavă, sau un copil. Crezi că eu nu văd? Așa erai acum câteva luni?
— Lise, te rog să încetezi, spuse prințul Andrei și mai semnificativ.
Pierre, din ce în ce mai tulburat pe măsură ce înainta discuția, se ridică și se apropie de prințesă. Se vedea că nu putea suporta vederea lacrimilor și era cât pe-aci să-l apuce și pe el plânsul.
— Liniștiți-vă, prințesă. Vi s-a părut așa, fiindcă, vă încredințez, mi s-a întâmplat chiar mie să mă întreb… de ce… pentru ce… Nu, iertați-mă, un străin e de prisos… Nu se poate, liniștiți-vă… Pe mine să mă iertați…
Prințul Andrei îl opri, apucându-l de mână.
— Nu se poate, rămâi, Pierre! Prințesa, care e atât de bună, nu va voi să mă lipsească de plăcerea de a petrece o seară cu tine.
— Numai la dânsul se gândește! Zise prințesa, nemaiputându-și reține lacrimile.
— Lise, rosti sec prințul Andrei, ridicând așa fel tonul, încât să arate că era la capătul răbdării.
Deodată aerul de veveriță înfuriată de pe chipul frumos al prințesei făcu loc unei fermecătoare expresii de teamă, ce nu putea trezi decât compătimire; ea își privi bărbatul pe sub sprâncene, cu ochii ei minunați, și pe chipul ei se așternu acea expresie de sfială și supunere a câinelui care se știe vinovat și dă repede, dar timid, din coada lăsată în jos.
— Mon Dieu! Mon Dieu!101 exclamă prințesa și, potrivindu-și cu o mână cutele rochiei, se apropie de soțul ei și-l sărută pe frunte.
— Bonsoir, Lise102, spuse prințul Andrei ridicându-se și, respectuos, ca unei persoane străine, îi sărută mâna.
VIII.
Cei doi prieteni rămaseră tăcuți. Niciunul, nici celălalt nu deschidea discuția. Pierre se uita la prințul Andrei; prințul Andrei își freca ușor fruntea cu mâna lui mică.
— Haidem să cinăm, spuse el cu un oftat, ridicându-se și îndreptându-se spre ușă.
Intrară într-o sufragerie elegantă, bogat mobilată. Totul, de la șervete până la argintărie, porțelanuri și cristaluri, purta pecetea aceea deosebită a lucrurilor noi, caracteristică gospodăriilor de tineri căsătoriți. Cina era în toi când prințul Andrei se sprijini cu coatele de masă și, ca un om care demult are ceva pe suflet și se hotărăște brusc să se destăinuie, într-o stare de iritare nervoasă în care Pierre nu-și văzuse până atunci niciodată prietenul, începu să vorbească:
— Niciodată, niciodată să nu te însori, dragă prietene; ține minte sfatul meu: nu te însura până când nu-ți vei fi spus că ai făcut tot ce ai putut, până când nu vei fi încetat să iubești femeia pe care ți-ai ales-o, până când nu o vei fi cunoscut bine; altfel vei greși amarnic și fără putință de îndreptare. Însoară-te la bătrânețe, când nu mai ești bun de nimic… Altfel se prăpădește tot ce este în tine bun și înălțător. Se irosește totul în nimicuri. Da, da, da! Nu te uita la mine cu atâta uimire. Dacă vrei să realizezi ceva în viață, vei simți la fiecare pas că totul s-a sfârșit pentru tine, că toate drumurile îți sunt închise, afară de drumul saloanelor, unde vei sta alături de toți lacheii de curte și de toți cretinii… Dar, ce să-ți mai spun!
Făcu un gest energic cu mâna.
Pierre își scoase ochelarii, ceea ce făcu să i se schimbe fața, exprimând și mai multă bunătate, și-și privi uluit prietenul.
— Nevastă-mea, continuă prințul Andrei, e o femeie minunată. E una dintre acele femei rare, cu care poți fi liniștit în ce privește onoarea! Dar, Dumnezeule, ce n-aș da acum să nu fiu însurat! Tu ești primul și singurul om căruia îi destăinuiesc asta, fiindcă mi-ești drag.
Spunând aceasta, prințul Andrei semăna și mai puțin cu acel Bolkonski care, tolănit în fotoliul Annei Pavlovna, rostea printre dinți, cu ochii pe jumătate închiși, fraze franțuzești. Pe fața lui uscățivă, fiecare mușchi tremura de încordare nervoasă; ochii lui, în care cu câteva clipe mai înainte părea că se stinsese focul vieții, străluceau acum cu cea mai curată și mai vie lumină. Se vedea că, pe cât de apatic se arăta de obicei, pe atât de însuflețit era în clipele de emoție.
— Tu nu înțelegi pentru ce vorbesc eu așa, urmă el. Dar vezi că asta-i toată istoria vieții omenești. Tu vorbești întruna de Bonaparte, de cariera lui, făcu el, deși Pierre nici nu-i pomenise de Bonaparte. Vorbești de Bonaparte, dar Bonaparte, când înfăptuia ceva, înainta pas cu pas spre ținta lui. El era liber; nu-l preocupa nimic altceva, în afară de scopul urmărit și, de aceea, și-a ajuns scopul. Dar leagă-ți viața de o femeie și-ți pierzi toată libertatea, ca un ocnaș pus în lanțuri. Și tot ce e în tine nădejde și forță, toate nu vor mai însemna altceva decât apăsare și chin al remușcărilor. Saloane, bârfeli, baluri, vanități, nimicuri, iată cercul vrăjit din care nu mai poți ieși. Acum plec în război, în cel mai mare război care s-a pomenit vreodată, dar nu știu nimic și nu sunt bun de nimic. Je suis tres aimable et tres caustique103, continuă prințul Andrei, și sunt foarte ascultat la Anna Pavlovna. Societatea asta neghioabă fără de care nevastă-mea nu poate trăi… femeile astea… Dacă ai ști ce-s aceste toutes les femmes distinguées104 și, în general, femeile! Tatăl meu are dreptate. Egoism, vanitate, stupiditate, micime în toate, asta sunt femeile, atunci când se arată așa cum sunt. Te uiți la ele când ies în lume și ți se pare că e ceva de capul lor; în realitate însă nu sunt bune de nimic, nimic, nimic! Așa, să nu te însori, dragul meu, să nu te însori, sfârși prințul Andrei.
— Mi se pare caraghios, zise Pierre, că tocmai dumneata, dumneata socotești că nu mai ești capabil de nimic și vorbești de viața dumitale ca de o viață distrusă. Ai totul în față. Și dumneata…
Nu-și sfârși gândul, dar până și tonul cu care vorbise arăta cât de mult își prețuia prietenul și cât aștepta de la el în viitor.
„Cum poate vorbi așa”? Gândea Pierre. Îl socotea pe prințul Andrei drept întruchiparea tuturor perfecțiunilor tocmai din pricină că prințul întrunea în cel mai înalt grad toate calitățile care-i lipseau lui și care puteau fi exprimate cel mai bine prin cuvintele; puterea voinței. Pierre admirase întotdeauna calmul prințului Andrei, purtarea lui egal de măsurată față de oamenii de orice rang, memoria lui ieșită din comun, erudiția lui (citise totul, știa totul, de toate avea idee); și, mai presus de orice, puterea lui de muncă și râvna de a învăța. Iar adeseori, când lipsa de aptitudini pentru filosofia abstractă de care dădea dovadă prințul îl surprindea pe Pierre (care avea o deosebită înclinare pentru aceasta), el nu vedea aici slăbiciune, ci forță.
În cele mai curate, cele mai prietenești relații, ca și în legăturile obișnuite, măgulirile și laudele sunt tot atât de trebuincioase ca și unsoarea la osii pentru o căruță.
— Je suis un homme fini105, zise prințul Andrei. Ce rost are să mai vorbim de mine? Hai mai bine să vorbim despre tine.
Tăcu apoi și prinse a zâmbi resemnării pe care și-o surprindea. Zâmbetul acesta se reflectă în aceeași clipă pe chipul lui Pierre.
— Dar despre mine parcă are rost să vorbim? Spuse Pierre, lățindu-și gura într-un zâmbet senin și voios. Ce sunt eu? Je suis un bâtard!106 Și se îmbujora deodată, rușinat. Se vedea că făcuse mari sforțări ca să rostească aceasta. Sans nom, sans fortune.107 Ce e drept însă… dar nu mai spuse ce e drept. Deocamdată sunt liber și mă simt bine. Numai că habar n-am de ce-aș putea să mă apuc! Aș fi vrut să mă sfătuiesc serios cu dumneata.
Prințul Andrei se uita la el cu ochi blânzi, dar în privirea lui prietenoasă, mângâietoare, se simțea totuși conștiința superiorității sale.
— Tu mi-ești drag, mai cu seamă pentru faptul că ești singurul om viu în toată lumea asta, a noastră. Zici că te simți bine. Alege ce poftești; e totuna. Vei fi bun oriunde. Doar atâta te-aș sfătui: nu te mai duce la Kuraghinii aceia, termină odată cu viața asta! Nici nu-ți șade bine să te tot ții de chefuri, de viața asta de husar și de toate celelalte…
— Que voulez-vous, mon cher, spuse Pierre, strângând din umeri, les femmes, mon cher, les femmes!108
— Nu înțeleg, răspunse prințul Andrei. Les femmes comme il faut109, asta-i altceva! Dar les femmes ale lui Kuraghin, les femmes et le vin110, asta nu mai înțeleg!
Pierre locuia la prințul Vasili Kuraghin și lua parte la petrecerile dezmățate ale fiului acestuia, Anatol, acela pe care, ca să-l cumințească, voiau să-l însoare cu sora prințului Andrei.
— Știi ce? Spuse Pierre, ca și cum i-ar fi venit pe neașteptate o idee fericită: îți vorbesc serios; m-am gândit demult la asta! Cu viața pe care o duc, nu sunt în stare de nimic; nici să hotărăsc ceva, nici să mă gândesc la ceva. Mă doare și capul, n-am nici bani. Sunt invitat și astă-seară la Anatol, dar n-am să mă duc.
— Îmi dai cuvântul de onoare că nu te mai duci pe-acolo?
— Pe cuvânt de onoare!
IX.
Era trecut de ora unu noaptea când Pierre ieși de la prietenul lui. Noaptea era luminoasă, cum sunt la Petersburg nopțile de iunie. Pierre se urcă într-o trăsură de piață, cu gândul să se ducă acasă. Dar cu cât se apropia de casă, cu atât simțea că-i va fi cu neputință să adoarmă în noaptea aceasta, asemănătoare mai degrabă cu un amurg, sau cu zorile. Vederea străbate departe, prin străzile pustii. Pe drum, Pierre își aduse aminte că în seara asta la Anatol Kuraghin trebuia să se adune societatea obișnuită a jucătorilor de cărți, după care avea să înceapă, ca de obicei, cheful, încheiat cu una dintre distracțiile preferate ale lui Pierre.
„Bine-ar fi să mă duc la Kuraghin”, se gândi el, dar își aminti numaidecât de cuvântul dat prințului Andrei, că nu se va duce la Kuraghin.
În aceeași clipă însă, așa cum se întâmplă cu oamenii ziși fără caracter, simți o dorință nebună să mai guste, o dată măcar, din viața aceea dezmățată, atât de bine cunoscută lui, încât se hotărî pe loc să se ducă. Și tot în același moment, îi trecu prin minte că nu avea nici o valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a și-l da prințului Andrei, și-l mai dăduse, tot așa, prințului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său; în sfârșit, își spuse că toate aceste cuvinte de onoare nu sunt decât niște lucruri convenționale, care nu au nici un sens prohibitiv, mai cu seamă dacă stai și te gândești că, poate chiar mâine, poți să mori, sau să ți se întâmple ceva, atât de neobișnuit, încât nici vorbă n-ar mai putea fi de onoare ori de dezonoare. În prada acestui chip de a judeca, care îi zădărnicea toate planurile și toate hotărârile, Pierre se afla adeseori. Se duse deci la Kuraghin.
Ajuns în fața portalului unei case mari, de lângă cazărmile regimentului de gardă-călare, unde se afla locuința lui Anatol, Pierre urcă scara luminată și intră pe ușa deschisă. În antreu nu era nimeni; doar sticle goale pe jos, pelerine, galoși; duhnea a vin; și răsunau, ca din depărtare, glasuri și strigăte.
Jocul și ospățul se sfârșiseră, dar invitații încă nu plecaseră. Pierre își scoase pelerina și intră în prima cameră, unde zăceau pe masă rămășițele supeului și unde un lacheu, crezând că nimeni nu-l observă, deșerta pe furiș vinul nebăut din pahare. Dintr-o a treia cameră se auzeau hârjoneli, râsete, strigăte de voci cunoscute și un mormăit de urs. Vreo opt tineri se înghesuiau foarte agitați lângă o fereastră deschisă. Alți trei se jucau cu un pui de urs, pe care unul dintre ei îl ținea de lanț, speriindu-i pe ceilalți.
— Pontez o sută pe Stevens! Strigă unul.
— Ia seama să nu se sprijine! Strigă altul.
— Eu pontez pe Dolohov! Strigă al treilea. Kuraghin, taie!
— Ia lăsați-l pe Martin în pace! Aici pariem!
— S-o bei dintr-o răsuflare, altfel ai pierdut! Strigă un al patrulea.
— Iakov! Dă sticla, Iakov! Strigă și gazda, un tânăr înalt și chipeș, care stătea în mijlocul grupului, numai cu o cămașă subțire pe el, descheiată la piept. Stați, domnilor! Iată, a venit și scumpul nostru prieten Petrușa – zise el, uitându-se la Pierre.
Un alt glas, glasul unui om potrivit de statură, cu ochi albaștri limpezi, un glas care se distingea dintr-o dată, prin rezonanța lui normală de om treaz, de toate celelalte voci de bețivi, se auzi strigând dinspre fereastră:
— Vino aici, taie rămășagul!
Era Dolohov, un ofițer din regimentul Semionovski, renumit jucător și mare duelgiu, care locuia împreună cu Anatol. Pierre privi înveselit în jurul său și zâmbi:
— Nu pricep nimic! Despre ce-i vorba? Întrebă el.
— Stați, el nu e beat! Dă-ncoa sticla! Spuse Anatol și, luând de pe masă un pahar, se apropie de Pierre.
— Mai întâi și-ntâi, bea!
Pierre începu să golească pahar după pahar, uitându-se pe sub sprâncene la musafirii beți, care se îngrămădiseră acum din nou la fereastră, și ascultând la cele ce spuneau. Anatol îi tot turna la vin și-i povestea că Dolohov făcuse un rămășag cu Stevens, ofițerul de marină englez care se afla acolo, susținând că el, Dolohov, avea să bea o sticlă întreagă de rom, șezând pe fereastră la etajul al treilea, cu picioarele atârnându-i în afară.
— Bea-l tot, spuse Anatol îmbiindu-l pe Pierre cu ultimul pahar, altfel nu te las!
— Nu, nu mai vreau, spuse Pierre, îmbrâncindu-l pe Anatol, și se apropie de fereastră.
Dolohov ținea mâna englezului în mâna lui și repeta răspicat condițiile rămășagului, adresându-se în special lui Anatol și lui Pierre.
Dolohov era un om de statură mijlocie, cu păr creț și ochi albaștri, luminoși. Să fi tot avut douăzeci și cinci de ani. Mustăți nu purta, ca toți ofițerii de infanterie, și gura lui, cea mai caracteristică trăsătură a feței, avea arcuiri delicate. Mijlocul buzei de sus cădea energic cu o proeminență ascuțită peste buza de jos, cărnoasă, iar în colțuri i se forma fără încetare o cută, ceva care aducea a zâmbet – două zâmbete deodată în amândouă colțurile gurii; și totul laolaltă la acest om, dar mai ales privirea lui inteligentă, hotărâtă și arogantă, făcea o atâta de puternică impresie, încât era cu neputință să nu-i remarci figura. Dolohov nu era bogat și n-avea nici un fel de relații. Și în ciuda faptului că Anatol cheltuia zeci de mii de ruble, Dolohov, care locuia cu el împreună, reușise să se impună în așa fel, încât toți acei care-i cunoșteau îl stimau pe Dolohov mai mult decât pe Anatol. Dolohov juca toate jocurile de noroc și aproape întotdeauna câștiga. Oricât de mult ar fi băut, el nu-și pierdea niciodată mințile. Și Kuraghin, și Dolohov erau vestiți pe atunci în lumea feciorilor de bani gata și a chefliilor din Petersburg.
Sticla cu rom fusese adusă; în pervazul ferestrei, muncindu-se să scoată cercevelele, care ar fi împiedicat pe cineva să se așeze, trudeau de zor doi lachei, vădit intimidați de îndemnurile și strigătele boierilor dimprejur, care-i grăbeau necontenit.
Anatol, cu aerul lui de învingător, se apropie de fereastră. Îi venise poftă să spargă ceva. Îmbrânci lacheii și zgâlțâi cercevelele, dar cercevelele nu cedau. Sparse geamul.
— Ei, să te vedem pe tine, atletule, se adresă el lui Pierre.
Acesta se apucă de cercevele, trase, și fereastra de stejar, trosnind, se frânse ici și colo, sau numai plesni pe alocuri.
— Toată, scoate-o toată, altfel au să creadă că mă țin de ea, spuse Dolohov.
— Englezul face pe grozavul… ai? Foarte bine! zise Anatol.
— Foarte bine, spuse Pierre, privind la Dolohov, care luă sticla de rom în mână și se apropie de fereastră, dincolo de care se vedea cerul de noapte în luptă cu zorile.
Dolohov, cu sticla de rom în mână, sări pe prichiciul ferestrei.
— Atenție! strigă el, stând în picioare pe pervaz, cu fața către interiorul odăii. Toți tăcură. Fac prinsoare (vorbea franțuzește ca să-l înțeleagă și englezul și nu se exprima tocmai bine în limba aceasta), fac prinsoare pe cincizeci de imperiali… poate vrei pe o sută? Adăugă el, adresându-se englezului.
— Nu, pe cincizeci, zise englezul.
— Bine! Pe cincizeci de imperiali, că voi bea toată sticla de rom, dintr-o răsuflare, până-n fund, stând pe partea din afară a ferestrei, iată aici, pe locul ăsta (se aplecă și arătă ieșitura de zid povârnită, de pe marginea ferestrei) și fără să mă țin de nimic… E bine?
— Foarte bine, făcu englezul.
Anatol se răsuci spre englez, îl apucă de un nasture al fracului și, privindu-l de sus (englezul era mărunțel), începu să-i repete în englezește condițiile rămășagului.
— Stai puțin, strigă Dolohov, ciocănind cu sticla în pervazul ferestrei pentru a atrage atenția asupra lui. Stai puțin, Kuraghin! Ascultați! Dacă mai face la fel cineva, eu îi dau o sută de imperiali! S-a-nțeles?
Englezul dădu din cap, fără să lase să se înțeleagă dacă are sau nu intenția să primească acest nou rămășag. Anatol încă nu dăduse englezului drumul și, fără să ia în seamă că englezul tot dădea mereu din cap pentru a-i arăta că înțelesese, îi traduse în englezește propunerea lui Dolohov. Un băiețandru firav, husar din escorta imperială, care pierduse în seara aceea la joc, se cațără pe fereastră, aplecându-se să privească în jos.
— O! ho… ho! exclamă el, uitându-se pe fereastră la lespezile trotuarului.
— Liniște! Strigă Dolohov și-l trase înapoi de la geam pe ofițerul care, împiedicându-se în pinteni, făcu un salt stângaci în mijlocul odăii.
Așezând sticla pe pervaz, astfel încât să o poată ajunge mai ușor, Dolohov intră apoi binișor, cu toată luarea-aminte, în cadrul ferestrei. După ce-și scoase picioarele pe geam, lăsându-le să-i atârne în afară, și se sprijini cu mâinile de marginile tocului ferestrei, se cumpăni, se așeză cum e mai bine, apoi își dete drumul mâinilor, se mișcă puțin spre dreapta, spre stânga, și apucă sticla. Anatol aduse două lumânări aprinse și le puse pe pervaz, cu toate că afară se luminase de-a binelea. Spinarea lui Dolohov, în cămașă albă, și ceafa lui cu părul creț erau luminate din amândouă părțile. Toți se îngrămădiseră în jurul ferestrei. Englezul se postase în frunte. Pierre surâdea și nu spunea nimic. Unul dintre cei de față, mai în vârstă, cu figură de om speriat și supărat, se repezi deodată drept înainte-i și dădu să-l apuce pe Dolohov de cămașă.
— Domnilor, asta-i curată nebunie! Ar putea să-și frângă gâtul, rosti acesta, un om mai cu scaun la cap.
Anatol îl opri.
— Nu-l atinge! Poți să-l sperii și-l dai gata! Cade! Și atunci? Ha?
Dolohov se întoarse puțin, se cumpăni ca să-și mențină echilibrul și se prinse iar cu mâinile de tocul ferestrei.
— Dacă-l mai prind pe vreunul că-și vâră nasul unde nu-i fierbe oala, spuse el rar, printre dinți, îl arunc pe loc de aicea, jos. Uite-așa!
Și, spunând „uite-așa”, se întoarse la loc, își desprinse iar mâinile, apucă sticla, o duse la gură, își lăsă capul pe spate, și-și ridică în aer mâna liberă, pentru a-și ține echilibrul.
Unul dintre lachei, care tocmai începuse să strângă cioburile geamului, rămase îndoit de mijloc, nemaiputându-și lua ochii de la fereastră și de la spinarea lui Dolohov. Anatol, neclintit, privea cu ochi mari. Englezul se uita pieziș, țuguindu-și buzele. Cel care voise să-l oprească fugise într-un colț al camerei și se trântise pe divan, cu fața la perete. Pierre își acoperi fața cu mâinile; zâmbetul abia schițat îi împietrise pe fața care exprima acum doar groază și temere pentru Dolohov. Toți tăceau. Pierre își luă mâinile de la ochi. Dolohov se afla tot în aceeași poziție; numai capul și-l dăduse mai pe spate, așa încât buclele îi atingeau gulerul cămășii, iar mâna cu sticla se ridica tot mai mult și mai mult, tremurând din cauza sforțării. Sticla de rom venea văzând cu ochii mai aproape de verticală, pe măsură ce se golea și, împreună cu ea, capul lui Dolohov se lăsa tot mai pe spate. „De ce naiba ține atâta?” gândi Pierre. I se părea că trecuse mai bine de jumătate de oră. Dolohov, la un moment dat, avu o mișcare a spinării, un zvâcnet, și mâna îi tremură nervos; această tresărire fu de ajuns pentru a deplasa întreg corpul, care sta pe ieșitura înclinată a ferestrei. Alunecă în jos și se foi să revină la loc, și tot mai mult îi tremurau din pricina sforțării mâna și capul. Cealaltă mână se ridică să se apuce de tocul ferestrei, dar se lăsă iarăși în jos. Pierre închise din nou ochii și-și puse hotărât în gând să nu-i mai deschidă cu nici un chip. Apoi, deodată, simți în jur mișcare. Priv