Viața este o suită nesfârșită de alegeri, gândi pășind pe podul de lemn suspendat în cablurile pe jumătate ruginite. Ochii o ardeau de la atâtea lacrimi și își simțea capul greu. Cu toate acestea, nu se opri. Balansul imprimat de pașii ei apăsați, stârnea o tânguire sacadată în legăturile metalice. Aceeași tânguire care, nu cu mult timp în urmă, când se plimbase la brațul Lui pe același traseu, li se păruse că semăna cu scâncetul unei pisici sălbatice. Alungă gândurile care îi aminteau de El. Aceasta avea să fie ultima zi. Se hotărâse asupra acestui lucru. Ce nu hotărâse încă, era modalitatea prin care se va despărți de viață. Venise în acest loc, nu pentru că era locul care îi trezea cele mai vii amintiri legate de El, ci pentru că îi oferea mai multe variante pentru încheierea socotelilor cu lumea. Putea să-și dea drumul de pe oricare din cele trei poduri care traversau defileul, dacă alegerea ar fi fost să fie apa adâncă și verzuie care șerpuia bolborosind printre stânci, sau putea pur și simplu să pășească peste marginea tăiată drept în peretele stâncos, înalt de peste treizeci de picioare. Își adună părul în vârful capului, privindu-și umbra alungită care îi încurca pașii. Vocile care se apropiară o făcură să tresară. Lăsă să o depășească cei doi bărbați tineri care purtau în spate cordeline, pioleți și rucsaci, fără a răspunde la salut. Ce rost avea să mai salute pe cineva?
Se așeză la marginea podului, ghemuindu-și trupul între genunchi, fixând umbrele întunecate ale peștilor care alunecau nestingheriți prin apă. Cât de bucuroasă fusese prima dată când îi descoperise! El râsese:
- Cred că într-o altă viață ai fost Mama-Natură!
Îi zâmbise și îl îmbrățișase cu dragoste. Dragostea. Un cuvânt pe care acum îl ura din tot sufletul. Ca de fiecare dată când aluneca cu mintea spre zilele în care fuseseră fericiți, începu să i se prelingă pe obraji roua sentimentelor risipite. Îl crezuse sufletul ei pereche, naiva de ea! Îl crezuse nobil și bun, până ce se răstise odată:
- Nu ți-am spus niciodată că te iubesc!
Și atunci, se întrebase ea de mii de ori, de ce intrase în viața ei, de ce i-o complicase? Nu putea fi atât de ignorant încât să nu-și dea seama că ea nu se juca cu sentimentele! Pur și simplu Lui nu îi păsase, își dădea seama acum. Acum, însă, era prea târziu! Se ridică și continuă traseul, hotărând că, în ultima ei zi, avea să urce până sus, avea să privească cerul de pe pisc, avea să rostească o rugăciune și va zbura în jos, ca o pasăre căreia îi fuseseră frânte aripile. Odată cu ea, va dispărea și motivul pentru care el o părăsise, fructul iubirii pe care ea i-o acordase necondiționat. Vântul bătea ușor, stârnind rugăciunile copacilor. Avea nevoie de cât mai multe rugăciuni, pentru că era pe cale să înfăptuiască cel mai mare păcat posibil, acela de a renunța la viață. La viața ei și a copilului ei nenăscut.
Zări de departe trupurile celor doi cățărători, atacând peretele stâncos cu înverșunare. Se agățau cu picioarele și brațele de fiecare colț, într-o mișcare viguroasă, încărcată de adrenalină. Zâmbi șters. Cândva, cunoscuse și ea bucuria izbânzii, euforia de a ajunge în vârf și nebunia credinței că ești stăpânul universului. Apoi apăruse El și centrul universului se schimbase. Atât de mult încât atunci când El părăsise viața ei, universul dispăruse în totalitate. Cei doi cățărători atinseră buza defileului, iar chiuiturile lor se sparseră de-a lungul văii, într-o horă de ecouri mulțumite de viață.
- Heeeiii, cine e cel mai tareee?
În timp ce ea se pregătea să renunțe la viață, ceilalți se bucurau, trăind-o din plin, nepăsători la durerea ei, neștiutori. Nici nu împlinise măcar optsprezece ani! Ce păcat! Cândva, sperase ca majoratul să-i fie o înșiruire de evenimente frumoase. Prieteni, colegi, tort, șampanie, muzică… Acum, singură, va gusta amarul întunericului lipsit de muzica îngerilor, numai și numai fiindcă făcuse o alegere greșită. Omul nepotrivit, în timpul nepotrivit și la locul nepotrivit. O singură dată îi trecuse prin minte să meargă mai departe fără El, dar renunțase imediat, la gândul că, în loc să se prezinte la examenul de bacalaureat, ea va trebui să se prezinte la spital să nască, că în loc să se înscrie la facultate, ea va trebui să-și crească copilul folosindu-se de părinții ei, și așa amărâți și fără prea multe posibilități.
- Uuuhuuuu!
Ridică privirea spre strigătul victorios care se ridicase la cer. Parapanta roșie cu portocaliu aluneca elegantă prin curenții de deasupra defileului, purtându-și povara umană spre aventură. Își dăduse drumul din același loc în care ea se hotărâse că va pune capăt alegerilor. Urmă o parapantă galbenă cu inserții roz, fosforescente. Urmări zborul lor înalt și controlat, cu o dorință stranie înmugurită în suflet. Dacă ar fi zburat măcar o dată cu parapanta! O singură și mică dată… El îi răpise și această șansă. Orice șansă de fapt! Încercase să îi vorbească, să îi ceară ajutorul. Devenise un străin. Nu, mai rău decât un străin! Nici dacă ar fi fost culeasă de pe marginea șanțului nu s-ar fi purtat mai urât cu ea decât se purtase în momentul în care aflase „trădarea”. Totuși, ea fusese olimpică. O fată cuminte, studioasă, prea singură probabil din cauza lipsurilor care nu îi permiteau să aibă o ținută la modă sau să fie populară.
Cu cât încerca să nu se mai gândească la El, cu atât îi erau mai trădătoare gândurile. O sumedenie de gânduri, o sumedenie de reproșuri… Și-ar fi dorit să nu mai gândească, sa nu mai simtă! Singura șansă să nu mai simtă, era să termine ceea ce hotărâse să facă. Urcă fără vlagă, urmărind poteca îngustă. Avea tot timpul din lume, nu avea de ce să se grăbească! La un moment dat, pentru ea timpul oricum se va opri. Cimbrișorul înflorit printre ierburile rare și încălzit de soare, mirosea ca în rai, acolo unde ea nu va ajunge, cu siguranță! Privi grupul de tineri adunați în jurul parapantelor rămase. Râdeau, povestind gălăgioși între ei. Trebuia să aștepte până ce rămânea singură, așa că își rezemă trupul subțire de un colț de stâncă, închizând ochii și așteptând.
- Maria!
Deschise ochii. Rușinea îi coloră obrajii, recunoscându-și colegul de clasă printre zburători.
- Uite, am venit cu tatăl meu! Zburăm în tandem! Tu ce faci aici în chei?
Venise cu autobusul până în sat, restul drumului îl făcuse pe jos. Îi plăcea să se plimbe prin natură, îi plăcea defileul. Glasul îi era atât de stins, că Marian se apropiase la mai puțin de un pas de ea pentru a o auzi mai bine. De când se făcuse vreme bună, grupul lor era nelipsit din zonă. Îi zâmbi încurcată de exuberanța lui, atât de nepotrivită stării ei. Insistă să o prezinte grupului, apoi să privească de aproape lansările. Nu îl putu refuza. Pentru un moment își uită durerea, atentă la pregătiri, la mișcările energice și sigure ale profesioniștilor.
- Hei, tata zice că, dacă vrei, poți coborî cu el în tandem, iar eu voi coborî cu Gigi. Te tentează?
Razele de soare luminau aripile în culori țipătoare. Sufletul îi zvâcni în gât. Să zboare? Ca o pasăre adevărată, fără aripi frânte, deasupra oricăror probleme, deasupra oricăror dureri? Se lăsă legată ca o marionetă, cu ochii măriți și pulsul săltându-i în tâmple. Tatăl lui Marian îi dădu instrucțiuni ferme și o apucă în brațe. Simți când pământul rămase în urmă și vântul îi ridică deasupra văii. Bărbatul strigă triumfător, smucind corzile. Plutiră deasupra stâncilor, copacilor și apei, într-un vârtej amețitor, suspendați între cer și pământ. Bucuria era acolo, scoțând capul din colțul sufletului ei mutilat. Era liberă! Era vie! Atât de vie că-și putea simți bătăile inimii în gât.
- Ei, îți place?
Rămasă fără cuvinte, se desfăcu cuminte din legături, imediat ce atinseră pământul. Marian o felicită. Fusese un zbor frumos. O felicitară cu toții!
- Ne vedem săptămâna viitoare aici?
Înțelese că întrebarea îi fusese adresată ei. Clipi mărunt în razele soarelui puternic și zâmbi cu ochii la aripa care o dusese departe de gândurile ei negre:
- Ne vedem săptămâna viitoare, aici!