Și credea că, la început, fusese doar visul unei alianțe indivizibile a celor trei identități...
Conștiința se întărise prin miile de opțiuni care îi oferiseră soluția optimă. Un calcul minimal în starea de meditație absolută îi transferase nucleul minții înspre Ideal, către noianul de drumuri deschise. Calculul maximal îi stârnea voința supremă, dincolo de variabila sincretică. Într-un final, acesta a cules o părticică din factorul imprevizibil, a unit-o cu alegerile conexe și dorința forței interioare, a amestecat ca un bucătar priceput toate variantele posibile și imposibile, apoi s-a prăbușit în candoarea subconștientului hotărâtor. La finalul celor trei cicluri de meditație profundă, cele trei stări umane deveneau una singură, decisivă, atotputernică. A ales, preluând zâmbetul unui viitor sigur și singular...
Fabian era directorul filialei locale a Stabilimentului Oriental, construcția psiho-socială constituită de peste un mileniu și jumătate de logicienii Imperiului Roman de Răsărit. Aceștia respinseră fervoarea religioasă care năpădise de secole întregul Imperiu, formând primul grup de salvare a identității umane, având un nucleu psiho-social axat pe logică și previziune matematică. Au salvat Imperiul de Răsărit, au supraviețuit atacurilor monoteismului religios în ascensiune, au respins logic toată doctrina sa deficitară, au format populația în ritmului rațiunii predominante, au întărit conducerea statului prin sfetnici pe măsură și, mai presus de orice, au scăpat structura politică de prăbușirea umană care se manifesta în jurul statului nou-format. Stabilimentul reprezenta organizația non-profit care stabilea cursul corect și prudent al istoriei statului, salvându-l de hotărâri incerte sau greșite pe plan politic, social și economic...
Era o seară interesantă de octombrie, iar Fabian se plimba gânditor printre oamenii din jur. Structurile orașului - reședința guvernatorului provinciei de nord-vest - impresionau prin ordine și echilibru. Populația era disciplinată, dar nu controlată mental, cultivată și lipsită de violența stranie care o dominase acum mai bine de un mileniu și jumătate. Cursurile de la nivelul inferior ale școlii imperiale includeau diapozitive și filme demonstrative care înfățișau violența ca manifestare instinctuală și lipsită de sens. Desigur, în natura umană se păstrase acest instinct, dar Stabilimentele psiho-social reușiseră să-l reprime, înlocuindu-l cu Meditația și Constrângerea Individuală. Fabian însuși preda două cursuri săptămânale la nivelul al V-lea, folosind Meditația ca formă supremă de suprimare a instinctului. Totuși, în multe seri din ultimii ani, încercase să experimenteze pe el însuși efectele expansive ale instinctului. Pentru a nu se răni, acesta se închisese într-o cameră capitonată, apoi se dezlănțuia în multiplele fațete ale instinctului: violența fizică și verbală, distrugere, nebunie temporară, țipete de groază și furie, tot tacâmul. Apoi revenea în civilizație, se prăbușea în genunchi, inspira adânc - pasul inițial al Meditației - apoi se repezea în absolutul celor trei conștiințe unite. Chiar dacă rațiunea sa îi arăta deficiența acestor manifestări, hormonii dezlănțuiți îi ofereau o stare de împăcare asemănătoare cu a patra stare de conștiență, a cărui existența era, încă, ipotetică. Dezlănțuirea violentă îi elibera testosteronul, dorința de a distruge, dorința de a fi una cu natura sălbatică. Revenirea era calmă și revigorantă, însă cu mai multe semne de întrebare decât voia să recunoască...
Gândurile zburau prin noaptea senină, dar răcoroasă. Se apropia de aleea în care se întâlnea cu factorul imprevizibil al existenței sale. O întrevăzuse în Unificarea finală, în clipa supremă a Meditației și fusese avertizat: violența întâlnită va fi și violența cunoscută în străfundurile ființei sale, prin mii de molecule aleatorii care se vor ciocni încontinuu. O privi cu ardoare - gaura neagră a dorințelor ascunse, conștința reveriei și visul damnării definitive. Dar combinațiile genetice pașnice de-a lungul secolelor formaseră Constrângerea, bariera intestină a rațiunii umane absolute. Întreaga sa ființă înțepenise în analiza logică a momentului și a locului: aleea întunecată - partea infimă a spațiului recurent, timpul ineficient al stării de necesitate, atracția definitivă a dorului de ducă. Nucleu său mental refăcuse introspecția colorată a integrității celor patru dimensiuni și realiză inexactitatea analizei sale. Se afla într-un punct terminus și ante-terminus, o barieră și un pod, un scut și un anti-scut. Deschise și închise ochii de mai multe ori, iar la ultima încercare, punctul se metamorfozase în mii de personalități identice, dar totodată distincte. Era el și nu era el. Era aici și dincolo, dincolo și aici. Împins de forțe inerente, făcu doi pași, se împiedică de o denivelare neconsistentă și deveni un Fabian al altor opțiuni inefabile...
Și credea că, în momentul sfârșitului, devenise realitatea visului în care se păbușise zilnic...
Domeniul lui Fabian se întindea pe doi kilometri pătrați, oaza propriei singurătăți. A avut norocul să moștenească proprietatea unchiului său, care murise subit de atac cerebral. Chiar dacă domeniul medicului personal era foarte aproape, iar toate funcțiile vitale erau monitorizate 24 din 24, nimeni nu prevăzuse factorul imprevizibil al naturii umane...
Fabian se opri pe terasa improvizată, se așeză pe un șezlong și sorbi ultimele raze de soare din august. Surâse, mulțumit de situația sa, de veniturile sigure și de prezentul benefic în acest paradis al solitudinii. Își amintea cu oroare de clădirile cenușii, de blocurile de locuințe nu atât murdare în sine, cât o formă crudă de izolare a omului față de om. Chiar dacă era conștient că forma pe care o căpătase civilizația era viabilă și optimă, simțea că singurătatea și utilitățile ei adiacente (aparatele de izolare fonică și individuală, ecranele întunecate ale străzilor aparent pustii, dar pline de oameni care vedeau doar drumul și nimic altceva) reprezentau un coșmar terifiant. Fabian știa că aceasta devenise calea umană de aproape două milenii, iar acest fapt ajutase la dezvoltarea societății mai mult ca orice altă opțiune...
Acum, departe de pereții reci și inumani, Fabian se lăsă îmbătat de un privilegiu de care se bucura un număr redus de indivizi de pe planetă: izolarea în mijlocul naturii. Zâmbi din nou, sorbind din paharul de vin roșu. Se întinse, comod, pe șezlong, întinse brațele pe verticală, trosnind oasele, apoi le așeză sub cap. Razele purpurii ale nopții care se apropia îi îmbrățișau ființa, făcându-i singurătatea aparentă și suportabilă. Aparent, nu-și dorea interacțiune umană, nu dorea atingerea unei ființe iubite, iar voința sa era prizonieră unei manipulări genetice atente, vechi de milenii. Precauția și Izolarea au devenit singurele ideologii ale societății umane, însă nu lipsite de victime colaterale. Fabian își amintea din cărțile de istorie și din documentarele vizionate că tranziția și evoluția spre o astfel de societate nu au fost lente și masiv acceptate: revoltele din anii 203-234, 456-461 și 1345-1356; catastrofele din anul 1765, care au îngropat un continent și au făcut nelocuibil un altul; formarea societății rivale care a refuzat Precauția și Izolarea pe la 1022, distrusă de izbucnirea virusului instinctual trei decenii mai târziu. Într-un final, omenirea și-a acceptat înfrângerea socială și a devenit cuibarul unei lumi noi, calme, dar și privată de savoare și spontaneitate. Era un univers închis care, cu toate previziunile pesimiste ale inamicilor săi, a reușit să supraviețuiască 2000 de ani...
Un tremur subit îl surprinse pe Fabian. Seara se așeza ca un covor de întuneric, acalmie și stele solitare. Fabian intră în casă și se așeză pe canapea, pregătindu-se pentru o seară de lectură în fața șemineului. Calmul firav domina domeniul, asezonat cu o adiere vagă a vântului nocturn care înfiora frunzele arborilor solitari. Dintr-odată, revelația singurătății absolute îl cutremură pe Fabian, din cap până în picioare. Realiză că tremurul anterior nu era efectul frigului nocturn, ci fusese tremurul incipient al descoperirii. Nu era de acord cu termenii societății de acum un mileniu și care a supraviețuit numai 30 de ani, însă dorea o schimbare relativă, un echilibru. Se simțea MULT prea singur, MULT prea izolat de ceilalți. Și, mai presus de orice, nucleul regăsit al ființei sale aspira la afecțiune, la îmbrățișări spontane, la imprevizibil feminin. Conștiința sa - replica umană a prezentului multimilenar - îl sfătuia să renunțe la acest deziderat imposibil, însă instinctul și hormonii unei fericiri posibile îl îndemnau la acțiune, la renunțarea agoniei pustietății spirituale...
Se ridică, scrâșni din dinți a dorință și furie reprimate, și porni la războiul demenței. Revolta sa trezise la viață OMUL, ființa care hibernase pentru prea multă vreme. Revolta sa transformase ființa într-un monstru specific, însă un monstru spontan, replica imprevizibilă a unei alte realități. Revolta sa a fost cunoscută ca TREZIREA, și a durat mai bine de un secol. Într-un final, trunchiată și constrânsă de nebunia sa impetuoasă, civilizația umană se prăbuși într-o altă era a uitării și izolării...
Însă, cu puține clipe înainte ca omul să intre într-un alt timp al hibernării, un bătrân care aducea a Fabian se apropie de o alee incertă într-un oraș improbabil. Punctul ireal îl atrase de multe decenii, dar îmbrățișase TREZIREA ca factor imediat. Acum, aproape de PRÃBUȘIRE, Fabian se împiedică, voit, inerent, nedureros și la fel de subit. Alunecă în propria uitare și într-o altă viață dincolo de viață...