Principele la teatru

Florian Wendelmayer îşi ocupase locul în orchestră, cu fluierul la buze, şi îl scrută pe capelmaistru ce bătuse deja cu bagheta în pupitru de două ori. Se făcuse linişte în întreaga sală. Uvertura era la început. Florian Wendelmayer sufla în flaut nu altminteri de cum făcuse şi în ultimii şaptesprezece ani. Nu mai urmărea notele, interpretaseră de o sută de ori aceeaşi partitură, o ştia pe dinafară. Îşi îndeplinea rolul ca un automat. Nici nu mai catadicsea să asculte. Stătea în acel scaun, la acel pupitru de peste şaptesprezece ani. Alături de el stătuseră şi interpretaseră deja trei colegi. Unul murise, iar ceilalţi doi aveau noii poziţii în alte teatre. Lîngă el şedea acum un tînăr care oferea, în plus, şi meditaţii. Florian le pierduse pe ale sale. Gîndurile sale tocmai aici zăboveau în timpul overturii şi pregetă dacă ar trebui să-şi reînnoiască anunţul în ziarul săptămînal, poate are să dea iarăşi lecţii... Pentru suflători urmă deocamdată o pauză mai lungă. Patruzeci şi două de măsuri le e dat să amuţească, iar Florian privea peste rampa orchestrei înspre sala plină, mîndră şi luminoasă. Pe cei mai mulţi îi cunoştea. Nu era un oraş mare şi veneau mereu aceiaşi. Deodată întreaga sala fu cuprinsă de o uşoară agitaţie, iar lumea îşi mută privirile înspre loja curţii unde apăru principele însoţit de adjutantul său. Acesta îşi potrivi jilţul fără cel mai mic zgomot; de politeţe nu se dezbăra niciodată. Cele patruzeci şi două de măsuri se isprăviseră, iar suflătorile năvăliră din nou. Era la sfîrşitul uverturii. Instrumentele cîntau la unison, tare, zgomotos. În fine, s-au auzit trei acorduri largi însoţite de bătăi de tobe şi se ridică cortina. Era pusă în scenă o comedie veche, a cărei premieră Florian o văzuse acum zece ani. Cei mai mulţi muzicieni s-au grăbit să iasă afară. Era o seară călduroasă de primăvară şi aveau de gînd să se plimbe înapoia teatrului ori să se aşeze pe banca zugrăvită în verde aflată afară. Stăteau la taclale şi fumau ţigări. Florian, însă, rămăsese în teatru, la locul său. Ce să facă afară? De dragul cîtorva minute? Era plictisitor şi de prisos. Fixă flautul pe pupitru şi privi scena. Oh, da, piesa asta veche! Ciudate i se mai păreau rîsetele oamenilor. Mereu şi mereu aceleaşi gaguri, şi iarăşi acelaşi răpăit de aplauze, de hohote de rîs, de vorbe. Florian îşi dorea deja să se termine totul. Apoi ar putea să se ducă la han să-şi bea paharul de bere şi pe urmă să o ia spre casă să se vîre-n pat. Era atît de epuizat, se simţea bătrîn. De cîţi ani şi ani nu zăcuse în scaunul acela; de-abia dacă îşi amintea că lucrurile stătuseră şi altfel. Şi totuşi ce om fusese odată! A compus, lied-uri, simfonii; vreme de cinsprezece, douăzeci de ani lied-urile sale fuseseră chiar interpretate în multe concerte. Acum însă a isprăvit-o cu melodiile! Iubirea lui pentru muzică pierise puţin cîte puţin. Acum nu mai rămăsese decît zgomotul şi gălăgia, tot iureşul acela insuportabil de viori şi flaute care-i fermeca pe semenii săi. Dar de suflat trebuia să sufle în continuare, din asta trăia. Ah, cît şi-a mai iubit arta! Nu-şi terminase şcoala, nu studiase nimic. Colindase pădurile cu ziua, melodiile îi curgeau prin trup, n-avea decît să le asculte. Nu le însemna decît pe cîteva. Nu era posibil să zăgăzuiască tot acest belşug. Adierea vîntului, freamătul copacilor, timbrul paşilor săi se preschimbau în muzică. De mult se curmaseră toate acestea, şi cu ele durerea, mistuită de multă, multă vreme. Acum nu făcea decît să sufle şi să-şi împlinească datoria, existenţa i se scurgea liniştită şi jalnică. Teatrul răsuna de rîsete. Pînă şi Florian surîdea – surîdea pentru a o suta oară la aceleaşi gaguri prosteşti. Era aproape de sfîrşitul actului. Uşa joasă a orchestrei se deschisese, iar muzicieni apărură din nou. Pentru a nu se lovi de tocul uşii toţi trebuiau să se aplece execeptîndu-l pe micul contrabasist care mergea dîrz cu capul înainte. Intrase şi capelmaistrul, luă loc pe un scaun mai înalt şi apucă bagheta pentru a porni muzica imediat ce cortina avea să cadă. Cortina se coborî în aplauze furtunoase. Deodată năvăli şi orchestra; rîsetele şi taclele se confundau în zona spectatorilor. Nivelul zgomotelor era astăzi neobişnuit de ridicat, ori cel puţin asta era impresia lui Florian Wendelmayer. Era, de asemenea, mai cald ca de obicei, şi ameţi cîteva clipe cînd asupra tonului trebui să stăruie niţel mai multă vreme. Se întîmplă iarăşi... ce straniu, mîinile îi erau atît de grele. Continuă să sufle. Îl copleşi o nouă senzaţie de vertij. În teatru se lăsă întunericul... se împletici... s-au stins luminile. Flautul îi alunecă dintre mîini. Ce gălăgie! Teatrul se prăbuşea ! Florian ar fi vrut să se ridice, să se salveze, - nu mai întrezărea nimic. Picioarele îi deveniseră grele. Nu se mai putea urni. Şi apoi se prăbuşi din scaun peste pupitru, iar scaunul căzu pe spate. Se auzi o bubuitură surdă. Muzicanţii s-au întors să vadă. Vecinul lui Florian se ridică înspăimîntat. Publicul remarcă neliniştea, se ridică de pe fotolii. Principele se aplecă din lojă peste balustradă, dar capelmaistru, cu fruntea îmbrobodită de sudoare, ridică şi coborî bagheta şi spuse aproape întru totul deşluşit : - Cîntaţi mai departe ! - Ce e ? Ce e ? întrebau oamenii, iar directoarea se năpusti de pe scenă pe uşa orchestrei. Lumea deja se dumirise. Unui flautist i se făcuse rău. Capelmaistru bătea în continuarea măsura, dar cîntarea încetase deja. Toate privirile erau aţintite înspre uşa orchestrei. Într-acolo şedeau la vedere doi angajaţi ai teatrului ce păşiră printre toboşari şi trombonişti către locul unde zăcea Florian Wendelmayer. L-au pus pe picioare, el deschisese pe jumătate ochii, buza de jos atîrnîndu-i fleaşcă. L-au luat de braţe, l-au sprijinit de umerii lor, l-au prins pe la spate şi l-au tîrît afară. Din zona spectatorilor se putea crede că iese de unul singur. “Ce e? Ce s-a întîmplat?” şopteau cei din public. « Nu s-a întîmplat nimic, chiar nimic, unui muzician i s-a făcut rău, dar deja-i pe picioare. » De abia dacă se închisese uşa că din cele două bătăi executate de capelmaistru orchestra reîncepu să cînte. Celălalt flautist ridicase scaunul lui Florian şi potrivise flautul colegului, însă spectatorii nu erau încă gata să se liniştească. Înapoia uşii orchestrei se afla directoarea. - Tocmai azi, strigă ea, tocmai azi atîta tevatură cînd luminăţia sa este aici! Ăla n-a putut s-o ia din loc singur? Cei doi bărbaţi îl aşezaseră pe flautist în coridorul îngust, ce dădea înspre stradă, şi se opriră locului liniştiţi. - L-a lovit damblaua, spuse unul. Directoarea îl fixă pe muribund. Pînă acum nu se auzise decît murmurul publicului. Acum însă apăruseră cîţiva domni să întrebe, să se informeze foarte îngrijoraţi: - Ah, reacţionă doamna directoare, nu e nimic. A deschis deja ochii. Măsurile necesare au fost deja luate. Doctorul a fost anunţat? - S- a dus Müller după el, spuse un muncitor. Veniră şi oameni de pe stradă. Directoarea era descumpănită. - Vă rog să nu faceţi cine ştie ce din asta, nu s-a întîmplat nimic. Pe domniile voastre vă rog să faceţi loc. Unde mai e şi doctorul ăsta ? Tocmai atunci apăru. Îi făcură loc. - Da ce-i asta ? spuse el, doară bolnavii nu se pun la podea, asta-i incredibil! Aduceţi targa, repejor! - Aduceţi targa! repetă directoarea. Doctorul se aplecă peste flautist şi-i încercă pulsul. În încăpere domnea liniştea, iar din sală plutea înăuntru un murmur surd. - Vă rog lumină, spuse doctorul, nu văd nimic. Un domn luă lampa cu ulei de pe perete. O luminiţă palidă căzu pe chipul lui Florian Wendelmayer. Doctorul îl studie cu atenţie, continuînd să-i simtă pulsul. - Omul ăsta-i mort, strigă el. Cîtă vreme toţi stăteau înspăimîntaţi, intrase un lacheu. - Luminăţia sa binevoieşte a întreba de starea muzicianului suferind. - Vă rog să-i transmiteţi cu stimă luminăţiei sale mulţumiri, răspunse directoarea, cu o voce întrucîtva apăsată, muzicianului îi este deja mult mai bine. Lacheul plecă. Directoarea mulţumi oamenilor pentru interesul prietenos şi îi rugă cu cea mai mare politeţe să părăsească gangul îngust care oricum este atît de stingheritor. Domnii din public erau răvăşiţi. Era atît de straniu acum că trebuiau să se reîntoarcă în sală la o piesă comică şi găsiră în asta încă un sprijin pentru ideea că viaţa e un lucru atît de ciudat şi de plin de contraste. Şi se îndepărtară încetişor. Uşile înspre stradă erau larg deschise. Plimbăreţii care băgaseră de seamă de neliniştea şi agitaţia din coridor rămaseră locului. Aerul blînd al serii de primăvară pătrunsese înăuntru. Directoare se întoarse înspre cei veniţi din public: - Nu e nevoie să se ştie în teatru de toate astea, nu-i aşa? opină ea Nu, nu, n-au să zică nimic. - Are familie ? întrebă doctorul. - Nu, fu răspunsul directoarei, doară e Wendelmayer. - A, da, Wendelmayer, spuse doctorul cu o expresie pe deplin liniştită, de parcă ar fi vrut să spună : cei ca Wendelmayer n-au decît să moară liniştiţi, nu face nimic. Apoi se ridică şi aşeză înapoi pe perete lampa cu ulei. Veniseră doi muncitori, afară fusese pregătită targa şi-l ridicară pe mort pentru a-l aşeza. În teatru se făcu linişte. Se auzea muzica. Lumea aştepta începutul celui de-al doilea act. Domnii care îl priviseră în faţă pe mort erau rezervaţi şi demni, iar dacă cineva îi întreba de starea muzicianului, răspundeau cu seriozitate şi liniştitor. Tocmai se ridica cortina cînd se deschise uşa de la loja principelui şi lumea văzu intrînd un lacheu. Principele se întoarse în direcţia acestuia: - Muzicianul se simte bine, alteţă, spuse curteanul. Principele privi iarăşi înspre publicul care se întorsese spre el ca un singur cap. Crezu că citeşte pe acesta o întrebare şi încuviinţă prietenos răspunsul. Printr-un zîmbet liniştitor îi împărtăşi poporului său credincios că flautistul Florian Wendelmayer e cît se poate de sănătos. *