poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 901 .



Everett și STARSHIP
proză [ ]
Capitolul I.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [DonutLulu ]

2011-04-26  |     | 



Acesta este primul capitol din Everett și Starship, cartea pe care plănuiesc să o public cândva; menționez că nu este corectată în întregime și că am postat-o pentru a vedea părerea voastră, a cititorilor. Comentați, că nu mușc.
___________

Sunetul familiar al tastelor atunci când le apăsa cu putere în setea lui furioasă de informații îl făcu să surâdă imperceptibil, înainte de a se încrunta și de a continua să tasteze repede, apăsând pe mouse de fiecare dată când simțea nevoia de a schimba pagina – imprimanta lucra și mârâia, deranjându-i auzul, monitorul îi ardea ochii obosiți și încercănați, degetele și încheieturile mâinilor îl dureau îngrozitor... Dar după treizeci și șase de ore de muncă și nici o pauză, cu energie provenind din cafea și Red Bull, era în sfârșit mulțumit de rezultate. Everett își trecu mâna prin părul creț și negru, apoi își permise să își țină ochii închiși pentru câteva secunde; când fu pe punctul de a adormi, și-i deschise brusc și se apucă din nou de lucru.
Abia înțelegea ce vedea și scria; parcă exista o altă pereche de ochi și o altă pereche de mâini, care nu vedeau nimic decât monitorul și nu simțeau nimic decât tastatura; membre care acționau automat, cu micile lor creiere fiind funcționale doar pentru a face atât: să se asigure că scrie corect și că are cum să scrie. Creierul propriu muncea febril în căutarea unui indiciu, cât de mic, iar Google Earth-ul deschis se învârtea încontinuu în timp ce intra în sistemul acestuia fără prea mari probleme, introducând date și coduri cât mai multe... și atunci, exact în acel moment, când introduse ultimele numere și apăsă pe „Enter”, văzu adevărata locație pe care o căuta: Area 51.
Notă în Notepad datele și după un moment de gândire apăsă pe „Save”, apoi pe „Print” și puse din nou în funcțiune mașina mârâitoare, care se puse pe dată pe mormăitul monoton. Se ridică cu greu, extenuat. Era prea obosit ca să facă ceva, dar tot reuși să se împleticească până la pat, să apuce telefonul de pe pernă și să trimită un mesaj către Eagle. Merse până la imprimanta ce-și termină lucrul repede sub privirea fixă a lui Everett, scoase foaia fierbinte, o puse pe birou și merse înapoi spre pat. În graba sa de a se culca, o doză pe jumătate plină de Red Bull se rostogoli ca o minge de basket pe marginea unui coș și căzu pe podea, împrăștiind lichidul de culoarea caramelului peste tot. Everett, prea îndemnat la somn de mintea sa, se prăbuși pe pat ca un bolovan și trase plapuma peste el – cu ultimul dram de energie, privi peretele din fața sa: poza cu baza Starship, pe care spera să ajungă în urma descoperirii sale, strălucea ciudat în penumbră. Bolborosi printre dinți ceva incoerent, își mută capul pe partea mai rece a perniiși se ghemui; în sfârșit, după lungi așteptări și cu speranța cuibărită în suflet, adormi.

Un zgomot strident îl făcu să clipească somnoros și să se întindă după telefonul mobil de pe noptieră, care cânta cu obișnuita melodie „Animal” de la Neon Green. Fără să verifice numărul, fără să-i pese de propriile sale reguli – nu răspunde la telefon noaptea, în nici un caz – și vrând doar să înlăture o piedică în somnul său, apăsă butonul verde și lipi telefonul de ureche.
'Lo?
Lupule! O voce stridentă se auzi, făcându-l pe Everett să tresară puternic și să se lovească cu fruntea de perete. Am primit mesajul, Starship îți mulțumește pentru...
Puteai să-mi lași pe hotmail un mesaj, sau orice înafară să mă suni! Se plânse Everett, masându-și capul. Ce dracu', am și eu nevoie de somn, doar nu sunt un robot tâmpit ca și verzuii tăi de pe cer, Eagle.
Mda, mormăi celălalt. Scuze pentru asta. Oricum, Comandantul...
Îți ceri scuze? Wow, nu credeam că ești în stare de așa ceva, murmură Everett, apoi se îndreptă repede, frecându-și ochii care-l usturau. Ce-i cu ăla?
Ãla, se răsti Eagle, va fi superiorul tău!
Everett rămase tăcut. „Superior?” își spuse el, iar apoi creierul său făcu legătura. Superior! Adică avea să fie primit în Starship! Gândul îl făcu să se ridice aproape imediat din pat, să se îmbârlige în cearceaf, să-și piardă echilibrul și să cadă ca un idiot în balta de Red Bull, înjurându-l pe „ăl de făcuse dracului stângăcia și Red Bull-ul.”
Lupule? Întrebă Eagle, îngrijorat.
Mă acceptați în Starship?
Urmă o altă clipă de tăcere, în care Eagle păru să inspire și să expire de câteva ori, foarte zgomotos și depărtat, la capătul liniei. Everett, cu respirația întretăiată, păru să uite de faptul că tricoul îi era ud și i se lipea de piele acolo unde Red Bull-ul îl atinsese și că brațul stâng, pe care căzuse, îi amorțise cu totul.
Da, Lupule, ești... Ești în Starship.
Everett închise telefonul, fără să mai aștepte ca Eagle să spună vreun cuvânt și sări în picioare. Câteva minute bune rămase acolo, holbându-se la poza cu baza de pe peretele său (luată, bineînțeles, de pe Google Earth), apoi izbucni: sări în sus, strigă, ovaționă și apoi se prăbuși din nou pe pat. Când își dădu seama că era încă ud din cauza bălții cu gust nu prea bun, se ridică și se îndreptă spre baie. Când avea să fie mai coerent avea să fie destul de energic să da iama pe Facebook și pe Tumblr, mai mult ca sigur. De fapt, mai mult decât sigur.

Câteva ore mai târziu, era îmbrăcat cu haine proaspăt spălate, cu părul zburlit în toate părțile, cu un zâmbet întipărit pe față și cu inima zbătându-i-se în piept; Eagle, un tip mult mai înalt și mai bine făcut decât Everett, care era foarte scund și aproape exagerat de slab, venise să-l ia cu mașina și să-l ducă la locul unde avea să trăiască pentru următorii ani, ajutându-i să elibereze micuți verzi. Everett avea doar câteva bagaje: geanta de la laptop, un geamantan cu haine, încărcătoare, cărți, notițe, și încă o geantă, mai mare, în care se aflau alte două laptopuri – iar acum îl privea pe Eagle cu ochi mari și argintii ca ai unui lup, care aveau o strălucire de curiozitate. Când totul fu pus în portbagaj, înafară de laptopul mare, iar cei doi se îmbarcară în Jaguar, Everett scoase din geantă HP-ul și îl deschise, încercând să se conecteze la wireless cât de repede putu.
Hm, deci, Eagle începu pe un ton indiferent, asta e tot ce faci?
Poftim? Răspunse celălalt pe un ton absent, tastând repede numele site-urilor sale favorite.
Asta e tot ce faci? Adică, stai și faci pe hackeru'?
Cam așa ceva, Eagle, vorbi repede Everett, pe jumătate atent la laptop, pe jumătate la drumul pe care îl parcurgeau. De ce?
Ah, nimic, nimic, Lupule.
Everett îl privi pentru câteva secunde cu o curiozitate copilărească, apoi dădu din umeri și intră pe Facebook, strâmbându-se la imaginile prostești pe care foștii săi colegi de facultate le postau – dacă ar fi știut ei unde se îndreaptă, ar fi murit de invidie! Sau cel puțin așa gândea el în timp ce deschidea un nou tab și tasta o adresă de web, apoi inițializa Google Earth; oricine ar fi murit de invidie că avea să ajute la un dosar secret, nu-i așa? Probabil că da, probabil că nu. „Cel mai probabil nu,” se gândi Everett în timp ce introducea niște date în programul nou deschis, „Nici măcar nu ar ști ce înseamnă Starship.”
Existau puțini oameni care nu știau ce era Baza Ranger Starship, dar aceștia puteau să fie, mai mult ca sigur, stupizii săi foști-colegi. Starship, o bază militară care se ocupa cu Conducerea Internetului, a Americii și care vroia să aducă la suprafață adevărul, deși nu le reușea întotdeauna. Oricum, el avea să schimbe asta, să găsească Area 51, să spargă în rețeaua de date, să dezactiveze totul și să-i lase pe soldați să intre în valuri și să cucerească baza nenorocită pe care-i obsedase de mulți ani... apoi bam, avea să devină celebru, să primească bani și s-o șteargă la NASA, să lucreze. Sau, dacă avea destui bani, să spele putina spre Anglia. Nici o problemă, cel puțin din punctul lui de vedere – tot ce trebuie era să ajungă să lucreze odată la Starship.
Google Earth îi arăta cum se mișca mașina, live, după puțin timp de muncă și de forțare a unui satelit să se pună în funcțiune – nu ceva greu, oricum, pentru Everett. O luau încet spre Sud, spre deșert (unde, bineînțeles, și în filme, și în viața reală, se aflau toate bazele militare posibile din lume), pe un drum gol. Nici o altă mașină nu era pe acolo, dar deși era așa, Everett fu mirat să simtă cum vehiculul ia o cotitură bruscă și intră pe o cărare nemarcată pe hartă, invizibilă. Clipi, privi în oglinda retrovizoare și zâmbi slab când întâlni privirea lui Eagle, apoi își reluă activitatea de a-și actualiza Facebook-ul și de a da ceva reblog-uri pe Tumblr, adică lucruri normale pe care le-ar face un adolescent obișnuit.
Doar că Everett avea IQ-ul peste cel al lui Einstein, era aproape falit, nu avea rude apropiate și se îndrepta spre Starship.
Lupule?
Ușor enervat, privi în sus și se încruntă, cu degetul ridicat deasupra trackpadului.
Da, Eagle?
Ãăă... Nimic.
Simțind că i se ascundea ceva, Everett își îngustă ochii, dar nu spuse nimic. Din nou. Învățase de prea mult timp că trebuie să-ți ții gura și să fi politicos atunci când mergi într-un loc nou... Mai ales dacă ești într-o mașină cu un om înarmat, mult mai puternic decât tine, dacă te îndrepți spre o bază în care toată lumea are măcar un pistol și un cuțit de armată și poți fi omorât dacă ridici vocea. Sau cel puțin asta era impresia pe care i-o făcuse internatul facultății la care fusese: nu ești respectuos, ești mort, ori bătut, ori între viața temporară și cea veșnică. Oftă, resemnat, își înăbuși întrebările care veneau în valuri și se apucă să scrie o postare nouă și lungă, pe care ori avea să ajungă la gunoi, ori pe blog, ori la Queue.

Lupule, trezește-te... Lupule!
Cineva îl scutură cu putere, iar Everett clipi de câteva ori, obosit din toate punctele de vedere. Reuși să închidă laptopul care huruia ca un drac, să îl închidă în geantă și să iasă din mașin. Eagle îi zâmbea șmecherește, din colțul gurii, în timp ce trântea ușa după el; îl conduse fără nici o vorbă pe somnorosul „lup” spre porțile larg deschise, lăsând niște soldați să se ocupe singuri de bagajele tânărului ce căsca din toți rărunchii și privea peste tot, deși era mai mult ca evident că era pe punctul de a adormi din nou. Everett își frecă ochii și salută tâmp niște oameni care-l priviră curioși cât timp se împleticea pe lângă Eagle.
Vroia să-l întrebe o grămadă de lucruri mărunte pe Eagle, dacă va putea ieși în deșert, dacă va putea să se plimbe, să stea doar în camera lui sau oriunde în bază, să se antreneze și el... dar cuvintele i se îmbârligară în gură și nu ieși nici un sunet: pur și simplu îl privea cu gura ușor întredeschisă pe omul ce părea mult prea tânăr pentru vârsta sa, oboseala punând încet-încet stăpânire pe creierul său. Fu condus imediat în dormitorul său, și abia mai avu timp să spună un „mulțumesc” fugar și să-l observe pe băiatul șaten de pe scaun, înainte să se prăbușească pe pat, întocmai cum făcuse în apartamentul închiriat, și să adoarmă în câteva milisecunde.

În dimineața următoare, când se trezi, mult mai energic decât înainte, descoperi uimit că se afla într-un pat moale, cu geamantanul lângă acesta și cu cele două genți pe noptieră. Căscă larg și se întinse, scoțând un scheunat indignat, ca de lup, atunci când își zdreli ușor pielea brațului de peretele zgrunțuros, apoi se ridică în capul oaselor și își frecă ochii cu pumnii. Se simțea de o mie de ori mai bine după cele douăsprezece ore de somn complete decât înainte, așa că se întinse după laptop, prea leneș să se ridice. Îl trase în poală și ridică cele două perne puțin mai sus ca să stea ridicat. Așteptă ca internetul să se deschidă și el și apoi începu să tasteze repede, să deschidă căsuțe și să intre pe hotmail.
Fu surprins să găsească atât de multe mesaje în căsuța de e-mail, dar fu dezamăgit când își dădu seama că majoritatea erau în categoria spam-ului, așa că le șterse neîntârziat. Ura să fie alertat de mesaje noi, care erau și nefolositoare pe deasupra. Ura și mai mult să fie alertat de mesaje noi de la foștii colegi de facultate, care-l invitau la zile de naștere sau la orice altceva ce nu-l interesa. Zâmbi răutăcios când le șterse și gândi „adios, fraților”, dar se simți rău aproape imediat și simți remușcările obișnuite, ca de fiecare dată când făcea așa. Oftând și înjurându-și mintea și conștiința tâmpit de activă, se apucă să scrie mesaje de „scuze” și „nu pot veni”.
Bătăi în ușă îl întrerupseră din lucru cu aproximativ jumătate de oră mai târziu, când termina de scris ultimul mesaj și inventa o altă scuză, nevrând să divulge faptul că era la Starship și privi în sus.
Lupule, Comandantul vrea să te vadă! Strigă Eagle cu putere, dar nu deschise ușa. Hai, te aștept!
Inima lui Everett începu să bată din nou cu putere și se ridică din pat, încercând să se calmeze. Nu mai simțise nervozitate la perspectiva unei prime întâlniri cu un om necunoscut de mult timp, dat fiind faptul că putea să-și controleze emoțiile destul de bine, dar acum nu-i mai stătea mintea la asemenea lucruri. Scotoci prin geamantan, scoase o pereche de blugi, cam singurii care nu erau uzați din cei care-i avea, un tricou mov și o cămașă în carouri roz și negre, pe care le îmbrăcă repede. Merse apoi la ușă, chiar când Eagle se pregătea să bată din nou, și clipi de câteva ori când îi văzu expresia feței.
Ce s-a întâmplat?
Nimic, doar haide, te așteaptă de la opt.
Everett îl urmă pe Eagle pe un hol lung, la capătul căruia era o ușă, pe care intrară. Orbit pentru câteva secunde de lumina naturală ce intra prin ferestrele curate, clipi dureros și își aținti privirea spre Comandant – care era puțin mai blond, mai slab și mai tânăr decât de așteptase el. Se priviră pentru câteva secunde, iar ochii argintii ai lui Everett sclipiră copilăros atunci când se mutară pe spatele laptopului. Un ASUS, nimic prea impersionant, dar mărimea acestuia îl uimea puțin: era mai mic decât laptopurile lui de rezervă. Întâlnind privirea Comandantului din nou, se mută stânjenit de pe un picior pe altul, încercând să-și țină gura.
După câteva zeci de secunde de așteptare, vru să spună ceva, dar Eagle îl împunse în coaste cu cotul și îl făcu să-și închidă gura, încruntându-se. Comandantul chicoti la mișcarea celor doi și se ridică, venind cu pași mari în fața lui Everett și întinzându-i mâna.
Comandantul Roan, dar poți să-mi spui Luke. Mă bucur să te cunosc, Everett.
Spune-ți-mi Lupul, răspunse Everett și îi strânse mâna. Plăcerea e de partea mea.
Deci, tu ai fost cel care ai găsit Area 51? Mă așteptam să fie cineva mai... în vârstă.
Everett ridică mirat din sprâncene și își scărpină gâtul.
Scuze că nu am fost la înălțimea așteptărilor dumneavoastră, spuse el după aceea, dar pe un ton jucăuș. Nu vroia să facă o impresie greșită. Ãăă, deci... Ce se va întâmpla cu Area?
Voi trimite niște echipaje să verifice exact locația, iar apoi vom mai vedea. Luke făcu o pauză și zâmbi. Avem planuri mari cu tine, Lupule.
Oh.
Nu mai spuse nimic înafară de a-l privi mirat pe Luke. Nu se așteptase la asta; „planuri”, un cuvânt grotesc în momentul de față, îi tot răsuna în minte. Aveau să-l trimită să aducă dosare secrete sau să elibereze extratereștrii sau ce? Mintea sa sări la o scuză care-l făcu să răsufle ușurat, în timp ce mergea afară din clădirea unde erau dormitoarele: era prea slab, prea scund, prea puțin puternic și nu prea bun la sport ca să fie trimis în misiuni. Probabil că Luke se referise la talentele sale de a sparge bazele de date și așa mai departe; da, da, asta fusese. Nu avea să fie trimis într-o misiune tâmpită la capătul pământului, nu-i așa?


După ce fu dus prin toate clădirile bazei Starship, își dădu seama că oamenii erau chiar energici și prietenoși cu unul retras ca el – o premieră în viața lui, dacă putea spune așa. Se obișnuise să fie ignorat și tratat urât, dar totul se schimbase aici; era respectat, chiar prea mult din punctul lui de vedere, iar oamenii nu-l ignorau, ba chiar îl salutau, chiar dacă trecea de câteva ori pe lângă ei. Everett, încă puțin dezorientat din cauza schimbărilor tot mai multe, era în dormitorul său, privind absent ecranul laptopului din poală. Fusese asigurat că avea să înceapă antrenamentele fizice – deși nu știa la ce aveau să-i ajute – și apoi misiunile în câteva zile în care putea face ce vroia; iar acum era pe siteurile sale preferate, ignorând notificările tot mai numeroase care apăreau, încă mirat de norocul ce dăduse peste el.
În urmă cu mai mulți ani era doar un „tocilar fraier”, cum i se spunea, la o facultate a cărui nume era cunoscut decât de puțini oameni, gândindu-se că avea să fie un geniu nerecunoscut toată viața, un om cu IQ-ul de peste o sută optzeci, așa că se lăsase de școală și trăise pe banii pe care-i câștiga pe internet, făcând mai multe programe simple pe care apoi le vindea la prețuri de nimic, pe care i le ofereau cumpărătorii. Și în urmă cu fix o zi, fusese anunțat că era în Starship. Încă nu putea să-și creadă urechilor, ochilor, simțurilor că era acolo, dar era adevărat: totul era, de la razele soarelui ce pătrundeau prin fereastra ciudat poziționată în tavan, până la fierbințeala HP-ului de pe genunchi.
Privi în sus când auzi ușa deschizându-se și renunță să se mai gândească la schimbări când îl văzu pe tipul șaten, îmbrăcat în pantaloni de camuflaj și maieu, apărând în aria sa vizuală. Părea prea puțin puternic pentru a fi în Starship și prea serios, dar privirea îi era luminată de scântei jucăușe și chiar foarte curioase și se mișca prudent în timp ce pășea în cameră. Everett afișă un surâs prietenos și închise laptopul care deja începea să-l ardă, punându-l lângă el, pe pat, și privi în jos. Prudent. Timid. Nu vroia să fie dat afară din Starship dacă făcea ceva rău și, cum nu se încredea în sine însuși, era mai bine să nu facă nimic înainte ca celălalt să înceapă.
Adolescentul șaten își drese glasul.
Tu ești Everett, nu-i așa?
Cel întrebat dădu din cap.
Sunt Paul. Am auzit că ai descoperit Area 51, nu-i așa?
Locația ei, mai exact, dar da, răspunse Everett, privind în sus
Clipind, își dădu seama că ochii lui Paul erau de un verde deschis, ieșit din comun, întocmai ca și argintiul ochilor săi – nu mai văzuse ochi de culoarea aceea de mulți, mulți ani, de când era copil; ceea ce era ciudat. Jucându-se cu o șuviță creață ce-i tot cădea pe frunte, cum făcea întotdeuna când se simțea puțin stânjenit, zâmbi. Larg. Poate prea larg ca să ascundă senzația de nesiguranță pe care i-o dădea privirea fixă a lui Paul.
Pot pleca, dacă vrei, spuse Paul, care-i citit expresia feței aproape imediat. Vroiam doar să-ți spun că Balthazar te cheamă în sala de antrenamente.
Deja? Întrebă Everett, cu buza de jos ieșită înafară și încruntat. Dar mi-au spus că voi începe în câteva zile!
Balthazar așa spune. Spune și să-ți iei astea, adăugă Paul și îi aruncă niște haine motolite. Te aștept aici.
Hainele pe care i le dăduse Paul se dovediră niște pantaloni scurți și largi, și un tricou pe care era „Starship” (sau ceva de genul, Everett nu era sigur), care se dovedi a fi un leu cu blană maro închis și coamă neagră pe un fundal verde-închis. Arătând și mai mic și mai slab decât înainte, se furișă pe hol și își puse mâinile în buzunare, privind cu ochi de cățeluș spre Paul, care ridică din umeri – Everett sperase să nu înceapă să râdă de el, cum toată lumea făcuse la facultate, iar când nu o făcu, fu ușurat. Poate prea chiar ușurat, mai ales că atunci când ieși în soarele puternic al deșertului, ochii începură să-i lăcrimeze și fu orbit pentru câteva secunde.
Paul chicoti de undeva de lângă el și îl trase pe drumul cel bun, în timp ce văzul său își revenea. Everett privi în jos și fu mirat când văzu pământ tare și crăpat în locul nisipului care trebuia să se afle acolo din belșug, dar nu spuse nimic; probabil că cei care creaseră baza Starship făcuseră și niște modificări la mediul înconjurător. Trecu prin umbra celorlalte două clădiri din apropiere și se împletici pe lângă un camion spre intrarea înaltă ce dădea spre încăperile adăpostite în locația dreptunghiulară: soarele fu smuls de deasupra capului său, iar el oftă când răcoarea de dinăuntru îi atinse pielea deja arsă a brațelor și a picioarelor.
Everett rămase ca prostit când Paul deschise ușa spre sala de antrenamente și acesta fu nevoit să-și dea ochii peste cap și să-l tragă înăuntru, dar adolescentul încă era mirat. Toată lumea, incluzând chiar și cei mai scunzi, erau bine făcuți și păreau destul de puternici să spargă capul cuiva cu un simplu bobârnac; Everett părea și mai pripernicit pe lângă ei și mai copil de o multitudine de ori, așa că preferă să meargă la aceeași viteză ca și Paul și să se ascundă în umbra sa, încercând să ascundă faptul că era terifiat de faptul că avea impresia că toată lumea se holba la el.
Înghiți în sec și dădu din cap când cel cu ochii verzi îi spuse să se așeze pe bancă și să-l aștepte, și așa și făcu; însă datorită faptului că mai erau încă trei oameni pe aceeași băncuță, se așeză în colțul îndepărtat și se lăsă înainte, rezemându-se cu brațele pe genunchi și sperând că nimeni nu avea să-l recunoască.
Prea târziu.
Everett Wahya? Întrebă unul din băieți, făcându-l să se întoarcă spre el.
Andrew, du-te în vestiare și cheamă-l pe Cliffton! Bubui vocea antrenorului, făcându-l pe Everett să tresare.
Când se întoarse să dea ochii cu Balthazar, rămase puțin prostit, pentru că nu părea deloc un înger, după cum spunea numele său. Era înalt, cu părul puțin mai lung decât trebuia și ochii de o ciudată culoare portocalie, cute de încruntare permanente pe frunte și era înalt și deșirat – poate de aceea părinții săi îi puseseră acel nume, pentru că tindea să se înalțe spre Cer. Everett se ridică și, puțin speriat, dar încrezător, îi întinse mâna.
Sunt Everett. Spuneți-mi Lupul.
Fața îngrozită al lui Paul din spatele antrenorului și fața fioroasă a lui Balthazar îl făcu să-și lase mâna în jos repede și să ia o poziție de drepți în timp ce acesta se învârtea în jurul lui, cercetându-l cu atenție și bombănind, încruntat.
Slab, prea puțin puternic, exagerat de scund...
Everett nu își putu stăpâni un mârâit jos, care ieși poate prea agresiv și care se transformă într-un scheunat speriat când antrenorul îl privi de sus, cu o expresie feroce și încă încruntat. Se dădu câțiva pași în spate și apoi zâmbi disprețuitor, întorcându-și privirea spre Paul, care avea din nou expresia serioasă și fixă de dinainte, fără să dea semne de tulburare.
Cherokee, ia-l pe așa-zisul nostru Lup, dă-i apă și mâncare, apoi du-l la Loc. Instinctele lui ar trebui să-l ajute să supraviețuiască o zi sau două.
Paul dădu din cap și se întoarse spre Everett, începând să meargă repede afară din sala de antrenament și în clădire, oprindu-se în dreptul unei alte camere în care intră, lăsându-l pe celălalt în fața ușii, mușcându-și buzele. Când ieși, avea în mână o sticlă cu apă și o pungă din piele, pe care i-o înmână, având o expresie deznădăjuită, de parcă nu credea că Everett avea să supraviețuiască „locului”, însă fără să-l lămurească.

Câteva minute mai târziu, Everett se afla în mijlocul deșertului, dându-și jos fâșia de pânză neagră din jurul ochilor și privind în jur, nevăzând nimic familiar. Oftă și începu să meargă în direcția unde știa el că era baza – nu degeaba era numit Lupul: nu avea un văz extraordinar, dar avea un al șaselea simț, și, în plus, știa exact cum mersese camionul și putea încă simți mirosul fumului din țeava de eșapament a mașinii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!