poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2029 .



Neînțelesul joc al rătăcirii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianpalia ]

2011-02-05  |     | 



Ultimele nopți cu zăpadă m-au dus cu gândul la o vreme despre care n-am vrut, atât amar, să îmi amintesc și pe care credeam că o înmormântasem de mult. Dar parcă cineva își întinde, din când în când, mâinile prin noi, cotrobăie în cuferele vechi din suflet și le răvășește interioarele, încât negreșit, ne întoarcem pe linia ferată a memoriei, înapoi, la vremuri de care credeam că am uitat. Dumnezeu dorește să ne aducă aminte ceva, să ridice la lumină un adevăr care a rămas, pentru o vreme, prins între ghețurile amintirilor - o corabie iernând pe ocean la sosirea nopții polare.

Mi-am amintit de cele trei ierni petrecute în armată la Brașov, orașul unde am văzut pentru prima dată zăpadă la întâi noiembrie. La începutul primei ierni de cătănie mi-am dat seama că eram încorporat la o unitate ciudată. Ce m-a uimit de la început a fost faptul că eram o companie formată din cinci plutoane pestrițe: unul de școală de gradați, un pluton de gardă și patru plutoane constituite în întregime din soldați aduși de la canalul Dunăre-Marea Neagră, cei mai mulți unguri din Covasna, Harghita și din Mureș dar și sași din Sibiu, țigani din toate colțurile țării, cei mai mulți pușcăriași care fuseseră condamnați și făcuseră bulău înainte de încorporare. Am realizat de la început că doar în jur de o sută de oameni nu aveam antecedente penale, probabil am fost recrutați cu scopul de a fi repartizați la școala de gradați și pregățiți pentru a schimba garda permanentă pe care batalionul nostru o asigura tunelelor din Predeal.

În nopțile lungi ale acelei ierni am aflat de la noii veniți de la canal despre lucrurile cumplite care se petreceau acolo, sub ochii ofițerilor care nu protestau sub nici o formă, ba din contră, ascultau orbește de cei de la conducerea țării, am auzit povești cu soldații dispăruți sub malurile prăbușite de pământ, morți în accidente, făcuți apoi eroi și trimiși acasă în sicrie închise. Într-o noapte aduseseră în unitate un soldat mort, însoțit de o gardă formată din alți doi soldați vii și înarmați; au dormit noaptea în unitate după care au plecat să-l conducă, cu onoruri, pe proaspătul erou acasă la părinții săi. În unitate circulau tot felul de povești despre moartea soldatului. Cert este că s-a prăpădit într-un accident, tăiat de tren pe când punea sabotul la boghiul vagonului, ca manevrant "la cocoașe", zona din gara Brașov unde se formau trenurile de marfă, cu partide de manevră compuse exclusiv din militari în termen. În cei aproape doi ani de armată aveam să văd mulți soldați schilodiți sau trimiși acasă între patru scânduri. Acești manipulatori de vagoane erau recrutați, de regulă, dintre soldații cu școală puțină, sau dintre cei care trecuseră în viața civilă pe după gratii, oameni sărmani, de cele mai multe ori de la țară, fără educație, condamnați pentru că furaseră o găină sau te miri ce lucru de mică valoare. Făceau un curs de câteva săptămâni de instrucția transporturilor, după care erau băgați direct "în pită", adică în partida de manevră, lucrând pe schimburi, douăsprezece oare cu douăzecișipatru, în regim CFR. Pentru muncă primeau, în afară de solda de 60 de lei, lunar, câte o mică sumă de bani care se consemna pe un carnet CEC care era înmânat fiecărui soldat la sfârșitul stagiului militar. Am adormit foarte târziu în noaptea aceea, ne tulbura sicriul de afară din camionetă, supravegheat de garda unității noastre. Pentru prima dată mă copleșea un sentiment sinistru, de inutilitate și deșertăciune.

Tot în prima mea iarnă la Brașov, pe când eram planton în dormitorul PTG, adică plutonul tehnic și de gardă, am povestit cu un soldat din părțile noastre care venise de la o companie din Valea Jiului, după cazarmament, adică câțiva saci de izmene pentru iarnă. Mi-a spus că a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu că "prinsese" și el, ca și mine, plutonul PTG și nu mergea la instrucție tactică, adică în mină, în subteran. Mi-a povestit despre condițiile inumane în care trăiau soldații și ofițeriii, despre felul cum se murea, în "slujba patriei", pe capete, la instrucția cu trocul de cărbune în fundul pământului.
În zadar încercam să-l conving că patria ne cere un sacrificiu, să lăsăm în urma noastră ceva durabil, o lume mai bună. Soldatul m-a privit plictisit, prin fumul de țigară ieftină: "trezește-te amice", mi-a zis.

Altădată am stat de vorbă cu un caporal venit în misiune de la Chitila. Mi-a povestit despre lucrările la prima linie de metrou din București și de la el am aflat tot felul de grozăvii cu și despre soldați, de teroarea ce domnea în rândul acestora și despre faptul că statul socialist ne storcea, sistematic, de vlagă, ca pe niște lămâi. Am mai aflat despre un alt mare proiect socialist, la Casa Poporului, de măreția lucrărilor care vor arăta lumii grandoarea celei mai evoluate societăți umane.

Atunci am început să mă dezmeticesc, să revin din lumea mea ideală, să realizez că nu trăiam un simplu joc de-a vardiștii ci mă jucam cu viața și cu moartea. Începeam să mă întreb tot mai des: unde este adevărul despre patriotism, de ce soldații erau folosiți la cele mai degradante munci și nu la instrucție, de ce ofițerii erau, în final, așa de lași. Toate aceste întrebări le-am legat de felul arhaic, depășit, dezumanizant și înjositor de instrucție din regimentele noastre. Mi-au trecut pe dinaintea ochilor, în prima iarnă petrecută în unitate și poate cea mai lungă iarnă din viața mea de aproape 20 de ani, momentele de care mă temeam cel mai mult "inainte de", povestite pe rând de bunicul, de vecinul Nimu a Pescăreștilor, de tata, de unchiul meu și de toți cei ce făcuseră armata înaintea mea. Adică în armata română toate erau vechi de când lumea, cutumele erau aceleași, am trăit "orele de conducere a valizei pe sub paturi", la comanda unu soldat din ciclul doi, lustruitul "la sânge" a mozaicului cu mantaua, raportul dat rastelului bocancilor, teroarea și plăcerea bolnăvicioasă prin care soldații mai vechi îi chinuiau zilnic pe cei mai noi, "bibani" sau "răcani". În perioada de instrucție am fost de-a dreptul șocat când am realizat caracterul murdar al locotenentului Oltenceanu, un ins de vreo treizeci de ani, cu un început de chelie sub caschetă, cu o statură atletică, voce gravp și ținută impecabilă. Era oltean din Craiova, am aflat că și fratele său era ofițer și am fost încântat să aflu că tipul cânta la chitară și era interpret de muzică folk, adică un artist. Uite un idealist mi-am spus, locuia în unitate, aflasem că nu este căsătorit, începuse să-mi placă tipul, îi scriam zilnic "jurnalul comandantului", fiind ales de el după ce dădusem un test pentru că scriam frumos. La instrucția tactică duceam lădița comandantului iar jurnalul îl scriam seara, făceam, de fapt o muncă suplimentară, în timpul cât ceilalți soldați se odihneau. Eram mândru de această sarcină, de care mă achitam cu mare conștiinciozitate, deabia apucam să prind momentul când voi discuta cu locotenentul meu despre poezie și muzică, mă și vedeam prezentându-i cele câteva poezii pe care le scrisesem de când mă încorporasem și chiar arătându-i volumul colectiv în care debutasem cu un an înainte de încorporare. Deja vedeam frumusețea acelui dialog în doi, de la artist la artist și de la bărbat angajat în slujba patriei la bărbat angajat în aceeași slujbă și pe deasupra plin ochi de idealuri.

Numai că un astfel de dialog s-a petrecut doar în imaginația mea unde și avea să rămână înmormântat pentru totdeauna. Într-o dimineață părerea mea bună despre locotenetnt s-a spulberat ca un castel din nisip. Fusesem planton trei și cineva aruncase o sticlă în WC-ul din incintă și acesta se înfundase. Nu era sectorul meu dar locotentul cântăreț de folk la Cântarea României m-a chemat la raport, m-a făcut albie de porci și mi-a cerut să desfund latrina. Cum? L-am întrebat din priviri, consternat. A făcut gestul suflecării cămășii până la umăr, m-am conformat, am băgat mâna în apa unsuroasă mirosind a rahat uman, am scos sticla și concomitent am început să vomit. Nu a râs. A părut că nu observă că boram pe jos și continua să mă muștruluiască cu o voce de gheață:"Nu se poate, soldat neinstruit. Cum înțelegi tu să-ți servești patria? Fuga marș în dormitor" Îmi venea să vărs dar nu numai din pricina căcatului care mi se prelingea printre degete. Îmi venea să plâng pentru că m-am înșelat, individul nu avea o altă percepție despre armata română modernă mai elevată decât a unui "baștan", adică soldat de ciclul doi. Despre educație și respect a muncii cu material uman nici nu putea fi vorba. În dimineața aceea mi-am jurat că voi ieși la raportul de seară și-i voi spune că nu-i mai scriu caietul comandantului. Dar nu a fost nevoie să fac acest gest deoarece Dumnezeu cel adevărat a găsit o soluție mai bună. La raportul de seară al companiei am aflat că se constituise un nou pluton de gradați, în care nu fusesem selectat și acesta va fi plutonul nr. 1 gradați, iar comandantul său va fi locotenentul Oltenceanu. Eu rămâneam, mai departe, în plutonul de gardă, adică plutonul doi, în care erau selectați doar cei fără antecedente penale și cu origini sănătoase. Scăpasem de un mic tiran.

Dar ultimele evenimente din viață încolțiseră în mine ideea că am fost sistematic înșelat, că socialismul și comunismul nu reprezentau decât o societate cu două fețe: o față umană, care era prezentată copiilor încă de la grădiniță, și mai era o față adevărată, aratată lumii de părintele minciunii, încă din grădina Eden, înainte de cădere. Pentru prima dată mi-a căzut un văl de pe ochi și am avut sentimentul că trăiesc în vis într-o lume bazată pe teroare și în care fiecare om tiraniza pe omul aflat într-un moment al existenței sale pe o poziție mai joasă decât a sa și tot acest om, la rândul lui, suporta cu stoicism tirania celui aflat într-o poziție temporală mai înaltă decât a sa. Acest joc de-a tirania era, practic, un joc de șah, în care întotdeauna era posibilă o rocadă mică sau o rocadă mare; chiar și piesele se puteau schimba, iar pionii puteau oricând să ajungă la capătul tablei, înaintând meticulos, pătrățică după pătrățică și să fie pe rând regină, turn, nebun, cal, în funcție de oportunitatea jocului.

În iarna aceea am venit dintr-o misiune beat criță, băusem pe tren cu un coleg, Șoni, din Hațeg, care era tot soldat în termen și se întorcea și el la altă unitate militară. M-a văzut garda de departe cum mă legănam pe gheața drumului din fundătura Rulmentul, m-au trecut cu greutate peste gard și m-au dus direct la culcare. Poate totul se trecea sub tăcere, însă m-am trezit peste noapte și am anunțat că-mi voi tăia venele de la mâini. Stârnisem un mare tărăboi în dormitor și, după lungi tratative m-au convins să mă culc; probabil, în zori urma să plec la arest. Dar dimineața m-au prezentat comandantului unității, colonelul Pucheanu, care, atunci când mi-a văzut fața de adolescent nematurizat, probabil că a avut un semntiment de milă și nu m-a băgat la arest ci m-a trimis cu sanitarul în spitalul militar, secția psihiatrie. După două săptămâni de spital, colonelul Ilea, medicul de la psihiatrie m-a trimis la unitate cu indicația de a efectua 20 de zile de concediu militar la domiciliu. Așa că ai mei s-au trezit cu mine la ușa casei într-o dimineață de iarnă. Când m-am reîntors, însă, la unitate, mă aștepta un ordin prin care eram mutat într-o companie care lucra în depoul CFR Brașov, în zona Bartolomeu. Se pare că Cel Preaînalt îmi purtase necontenit de grijă, doar că eu nu doream să recunosc. Un furier m-a însoțit la noua subunitate iar când am ajuns se nimerea să fie acolo și colonelul Gheorghe Nae, șeful statului major din batalion. M-a văzut când veneam însoțit de furier și a făcut semn să mă opresc, i-am raportat cine sunt, și-a adus aminte de mine și a ordonat să nu fiu dus la muncă, pe linia ferată, ci a ordonat să fac parte din grupa de meseriași care lucra într-un atelier, împreună cu civilii, într-un atelier de lângă depou.

În prima dimineață din aventura mea de soldat detașat în viața civilă am descoperit în drum spre atelierul în care lucram liceul CFR din Brașov și am fost uimit să constat că erau și liceeni străini, de culoare, îi priveam curios deoarece văzusem foarte puțini oameni negri până atunci; repede, însă, m-am dumirit că era vorba de copii ai unor oameni influenți în țările africane cu care Ceaușescu avea relații economice. Veneau la școală conducând mașini străine, păreau cu mult mai în vârstă decât liceenii români, purtau costume blue-jeans și ochelari de soare. Odată, într-o duminică, am auzit din cazarmă o mare zarvă în liceu, cineva, un șmecher din oraș, venise cu alți câțiva preieteni să-și regleze conturile cu un negru, era o poveste cu o fată. Cert este că albul ieșise din liceu foarte șifonat, cu hainele rupte, se spunea că l-au acuzat de hoție și au vrut să-i taie mîna dreaptă. Norocul a fost că imediat cineva anunțase miliția care a și venit repede și l-a luat pe individ de la poarta școlii ca din oală. Acum îmi dau seama că în toate acele zile maiorul Marin, adică Dumnezeu al unității noastre, era nelipsit din cazarmă. Probabil coordona și activitatea de supraveghere și filaj a acestor neobișnuiți liceeni. În prima noapte de când făcusem descoperirea mi-am amintit că pe timpul cât stătusem internat în spitalul militar am văzut mulți pacienți de culoare, despre care se spunea că erau combatanți și au fost răniți prin nu știu ce țară africană, iar Ceaușescu îi găzduia în acest spital militar. Așa l-am cunoscut pe Petro, un tânăr negru și suplu ca o gazelă, care o rupea, spre amuzamentul nostru, puțin, în românește, cred că era din Afirca de sud unde fusese rănit în ciocnirile trupelor apartheidului lui Ian Smith, și mai mult decât probabil era un partizan al lui Nelson Mandela. Nu-mi aduc aminte exact acum, dar știu că mi se părea curios să văd un ofițer negru rănit într-un război adevărat și care era tratat post operatoriu într-un spital militar din România. Tot mai des începusem să leg aceste aspecte de viață adevărată între ele chiar dacă mă înspăimântau pentru că începeam să înțeleg.

În atelierul ICCF, unde lucram câte zece ore pe zi mă atrăgea ceva deosebit. Sau așa credeam pe vremea aceea. O chema Emilia, era magazinera intreprinderii unde se reparau utilajele de cale ferată. Să fi avut vreo treizeci de ani, era blondă, suplă, trasă prin inel și avea o piele albă pusă în valoare de ținutele elegante pe care le expunea la serviciu. Părea frumoasă, sau așa mi se părea atunci, știam că era căsătorită dar toată lumea vorbea de ea ca fiind proprietatea lui Luchian, un șofer de cursă lungă din firmă, un fel de fan local și idol al femeilor din intreprinderea de căi ferate. Dacă-l studiai atent constati că este un bărbat frumos: înalt, cu trăsături destul de fine pentru un șofer, vorbea cu accent moldovenesc, la fel ca Emilia. De fapt mai toți aveau acest accent și de multe ori îi auzeam spunându-și, mai în glumă, mai în serios că nu locuiesc în Brașov ci în Iașov.

Pe Emilia o urmăream cu insistență, zilnic, îi contabilizam fiecare mișcare, devenise idealul meu de frumusețe; de multe ori o asemănam cu eroina din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a lui Camil Petrescu, sau o regăseam cu amintirile Matildei lui Marin Preda în romanul "Cel mai iubit dintre pământeni", carte care apăruse doar cu un an înainte de a fi eu înregimentat și despre care obișnuiam să vorbim în șoaptă, în anii de liceu. Ea știa că o urmăresc, îmi citea în ochi dorința de a fi măcar puțin în preajma ei, îmi făcusem un obicei din a mă oferi voluntar să aduc orice sculă era nevoie de la magazie. Mă răsplătea adeseori cu un zâmbet discret și eu eram mulțumit. Toată lumea îi spunea Văruța, nu știu de ce, iar ea se purta ca și când ar fi fost soția și chiar proprietatea lui Luchian. Îi urmăream atent expresia feței, care se lumina de bucurie ori de câte ori bărbatul se întorcea din cursă, se gudura pe lângă el, nu mai vedea pe nimeni în jurul său. Îmi aminteam de femeia lui Balzac la 30 de ani, capabilă să ofere dragoste, să se dăruiască și de femeia lui Sthendal tot la aceeași vârstă, așa cum era prezentată în preajma lui Julien Sorel, admirându-l până la sacrificiu. Și-mi venea în minte și madame Bovary, o altă femeie dedicată altui bărbat decât soțului său până la sacrificiu, sau de Ana Karenina, copleșită, la primul dans, în brațele lui Vronski, acompaniată de foșnetul rochiei de catifea pe pardoseala sălii de bal. Dar cel mai mult mă uimeau mâinile Văruței, frumoase, mari, cu degete groase și piele catifelată. De câte ori le vedeam mă gândeam la mâinile Matildei, atât de frumos și plastic descrise de Marin Preda în "Cel mai iubit dintre pământeni"

Pe Luchian nu-l puteam suferi. În primul rând nu înțelegeam cum poate un șofer să cucerească și să domine o asemenea bijuterie de femeie. Era un bărbat înalt, cu pomeții ieșiți și cu buze subțiri sub nasul puțin coroiat. Să fi avut treizecișicinci de ani. Întotdeauna era bine dispus și gata să-i ofere Văruței un cadou. Poate acea disponibilitate era lucrul care îi lipsea femeii și nu-l găsea la bărbatul său. Apoi acest Luchian mi se părea un crai de cartier, un seducător de femei de o anumită categorie, mi se părea venit de la țară și căluzit de un singur obiectiv: inima femeilor. Mă deranja că un șofer putea să poarte numele unui pictor celebru de care, mai mult ca sigur că nu auzise niciodată. De ce îl iubea oare Văruța? Pentru mine rămânea un mister.

Într-o dimineață, însă, în loc s-o văd pe Văruța în ușa magaziei, am constat cu uimire că în prag stătea un milițian în carne și oase și cu o caschetă adevărată. Printre civili și soldați umbla zvonul că Luchian fusese prins când încerca să vândă piese auto și că acestea proveneau din magazia ICCF. Miliția economică nu a putut să constate decât o importantă lipsă din gestiune. Îi ridicaseră chiar la primele ore ale dimineții pe cei doi: Văruța și Luchian. Nu i-am mai văzut niciodată. Dar întâmplarea în sine era pentru mine o mare dezamăgire. Am avut sentimentul că între cei doi, mai presus decât dragostea, era o altă legătură: cu mult mai palpabilă și reală. Iar între mâinile Văruței și cele ale Matildei era, totuși, o însemnată deosebire. În sanctuarul meu interior dragostea coborâse cu o treaptă.

Iosif Ciolănel era numele strungarului de la ICCF. Să fi avut vreo terizeci și cinci de ani pe atunci, locuia undeva pe lângă Brașov și era pocăit, adică credincios adventist, de ziua a șaptea. Mai avea un văr tot strungar, dar pe el nu mai îmi amintesc cum îl cheamă, știu doar că era mic de statură și avea două degete lipsă la mâna dreaptă, dar nu erau lipsă ca urmare a unui accident ci pur și simplu se născuse fără ele. Și acesta era tot sâmbătar. De multe ori l-am întrebat, tachinându-l, cum poate să fie predicator, pe atunci îl asimilam cu preotul, dacă nu are, așa cum spune scriptura, toate mădularele, practic toate degetele la mâini. El încerca să mă convingă de greșeala mea, deoarece nu era preot. Știu că cei doi lucrau mai multe ore pe zi și li se îngăduise să nu vină la atelier sâmbăta, adică în ziua sabatului, deoarece timpul lucrat se compensa. În lipsa definitivă a Văruței am petrecut mai mult timp în compania acestor doi oameni, care nu înjurau, nu beau și nu-mi cereau să le aduc de băut de la "Grecu", numele șefului de la alimentara afaltă la capătul troleului nr. 1, "capătul lui unu", cum îi spuneau localnicii, în ziua de salariu. Nu vorbeau de femei, nu-și povesteau aventurile și aveau discuții vii, pline de tâlc, despre un Dumnezeu pe care doar eu credeam că-l cunosc însă nu-l cunoșteam cu adevărat. În fiecare zi îmi povesteau și mai multe lucruri despre Hristos, despre Avram, Iacov, Iosif și Moise, patriarhii credinței. Eram uimit că nimeni nu-mi vorbise despre aceste lucruri, îmi părea rău că nu avusesem o biblie să aflu adevărul. Cei doi m-au ajutat să înțeleg că o societate care neagă autoritatea divină a lui Dumnezeu nu poate fi cea mai evoluată formă socială, mai ales că în școli, la socialism științific, disciplina care înlocuia filosofia, învățam că legea este voința celor puternici. Iosif m-a ajutat să văd mult mai departe și să accept că fără modele autentice o națiune nu poate evolua și este sortită dispariției, iar ca model uman Dumnezeu Tatăl îl trimisese în lume pe Isus Hristos, fiul său, a doua persoană a Dumnezeirii, ca omul să aibă modelul după care a fost creat. Într-o țară care-și spune creștină, este trist că modelul, adică Isus Hristos, este scos afară cu pietre din viața oamenilor. Am început să înțeleg că Dumnezeu este în esență dragoste, iar o societate fără credință nu poate înțelege și nu este capabilă să experimenteze esența lui Dumnezeu. Și multe alte lucruri interesante, pe care le-am înșeles cu adevărat mult mai târziu, am învățat de la cei doi veri Ciolănel. I-am întrebat dacă pot lua legătura cu lumea liberă. Însă s-au ferit, de fiecare dată, să vorbească desprea acest subiect. Pentru mine era un mister de ce evitau discuția, nu vedeam nici un rău în a aborda un astfel de subiect într-o societate liberă, cum credeam pe atunci că era. Un lucru minunat însă s-a întâmplat în acea vreme. Discuțiile mele cu cei doi veri m-au ajutat să uit mai repede de absența Văruței.

Era noapte și maiorul Dumnezeu se afla în unitate. Stăteam aliniați pe platou pentru raportul de seară. "Atențiune!" s-a auzit vocea caporalului de serviciu. Vecinul din dreapta mi-a dat un cot în coste "Trece Dumnezeu", mi-a șoptit. Maiorul Marin primea raportul, ne măsura pe sub cascheta imensă, prăbușită ca o farfurie zburătoare pe capul său mic. În clipa aceea, nu știu de ce, mi-au trecut prin fața ochilor, într-o secundă, toți ofițerii și subofițerii cu care avusesem de lucru până atunci. Mi-am amintit fără să vreau de maiorul Vlad, de la batalion, care a trecut în rezervă de curând și atunci când a venit la poarta unității în civil părea un bătrânel simpatic: când l-am văzut era să nu-l mai recunosc. Dar l-am identificat după mirosul de cârnaț de casă afumat, pentru care avea o adevărată slăbiciune, probabil, cu trecerea anilor și debutul andropauzei, acesta înlocuise femeile din viața sa. De câte ori făceam curat prin birou găseam întotdeauna alături de actele militare, în sertarul de sub tăblie, adevărate provizii de cârnaț uscat. Apoi m-am dumirit, într-o zi, în timp ce vorbeam cu el, că scotea câte o bucată de cărnaț din birou și-l molfăia gol, fără pâine. Mi-am amintit de locotenentul Turcu, înalt, mătăhălos, cu ochelari și cu mustață neagră pe oală, era la comanda școlii regimentale de sergenți cu diagonală; mergea țanțoș și ne striga: "pizdos, soldat, fii pizdos. Comandantul român trebuie să fie pizdos. Voi veți fi comandanți, mici Dumnezei". Mi-a trecut prin fața ochilor și figura străbătută de riduri a căpitanului Tecușan, veșnic cu gândul la un spriț, era slab, aproape uscat pe picioare și mare amator de rom. Maiorul Miere era ca mierea. Rotofei, bețiv și bonom, dacă ar fi condus cu adevărat compania, ar fi fost raiul pe pământ.

Dar adevăratul comandant era ceistul, adică ofițerul de contrainformații, maiorul Marin. El era Dumnezeul batalionului. Când am intrat în biroul său am avut impresia că pătrund în iad. Nu avea nici un portret pe pereții zugrăviți într-un gri sinistru. Mă gândeam că nici un om sănătos la cap nu ar fi stat într-un astfel de birou dezolant. Dar astăzi cred că decorul era făcut să te intimideze. Ia loc soldat, mi-a spus. M-am codit, apoi m-am așezat. Mi-a oferit o țigară. Avea un glas hârșiit, ieșea din fundul pieptului, de parcă și acesta ar fi fost cu porție și filtrat. Mi se părea un ins oarecare, mai ales când am vorbit câte în lună și în stele. Apoi, m-a întrebat direct ce cred de elevii negri de la liceul de alături. Ce să cred? Nimic. Am eu dreptul să am opinii? Eu sunt soldat. Îmi servesc patria. Las-o moale, spune scurt. Dar când te-ai bătut cu sergentul Baritz, tot în slujba patriei ai făcut-o? M-a fixat cu doi ochi de lup înfometat. Deci știa și asta. Apoi m-a întrebat de bunicul, dacă știu că a primit ceva de la tatăl său, străbunicul meu, care a emigrat în țara făgăduinței în 1909. De unde să știu. Dar el știa și de moștenirea repatriată sub formă de valută și de CEC-ul pe care, bunicul, în prostia lui mai adăugase un zero, crezând că va primi mai mulți dolari. Când m-a întrebat dacă știu că cei doi veri Ciolănel au relații afară și că vreau să plece și ei din țară, în America, urla de-a dreptul. Pe mine mă trecuseră toate apele morții. Nu știam nimic. "Eu sunt Dumnezeu, soldat. Sunt Dumnezeul soldaților. Știu totul pentru că sunt omniștient."
Apoi s-a calmat brusc, mi-a spus o anecdotă, vocea lui a ieșit mai la suprafață din fundul plămânilor, devenise ușor patetică, mi-a dat un pachet de "Carpați" fără filtru. Când am plecat mi-a întins o mână moale, albă, mică. Avea unghiile îngrijite iar ochii lui căpătaseră o sclipire inteligentă. Nu mi-a cerut nimic. Dar din seara aceea am început să am viziuni, să construiesc în mintea mea scenarii, căutam microfoane peste tot. Practic stăteam pe cea dintâi treaptă a terorii.

A doua zi am plecat la Chitila la un concurs pe regiment unde am luat locul întâi. Poate de aceea mă chemase seara la ordin. Ca să aflu de ei, că există și că nu le scapă nimic. Că bănuielile mel nu fusesră doar povești. Chiar o poveste se poate întâmpla aievea. Câteodată...






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!