poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1533 .



Alba-neagra
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2010-12-25  |     | 



1.
Ferindu-se cu grijă de priviri indiscrete, Paul formă pinul. Nu era un fricos, dar cu atâtea aventuri cu bancomate aratăte la televizor, prefera să nu se complice. De fapt, bancherul își montase de bine aparatul, dacă stăteai destul de aproape de el acopereai complet tastatura, nimeni nu putea să înțeleagă cifrele tastate.
Trebuia să scoată bani să facă piața. Soția lui îi dăduse un bilet cu necesarul de cumpărături, dar, deliberat sau nu, uitase să-i asigure și fondurile necesare. Nu avea rost să facă un drum înapoi, acasă, avea cardul de salariu la el și … Dar ce naiba avea « tonomatul ăla de răspundea așa de încet ? Se gândea intens ? Era ca un candidat nepregătit la un examen de bacalaureat, încerca să-i convingă pe cei din comisie să « scape » vreo 50% din răspuns ?!
În loc de așteptatul cârâit, aparatul împinse, parcă plictisit, bonul. « Fonduri insuficiente în cont », stătea scris pe bucățica de hârtie, în loc de o suma din patru cifre, cum se aștepta Paul.
Trebuia să fie o greșeală undeva. Probabil că aparatul păstrase în memorie tranzacția clientului anterior?! Paul scoase cardul, îl studie cu atenție … da, al lui era, iar pinul era singura combinație de cifre pe care el, profesor de literatură, îl ținea minte. Repetă operațiunea. Din nou … limba … franceză, ca să n-o înțeleagă nimeni, cine mai învață franceza în ziua de azi … pinul (xxxx, doar n-o sa ne apucăm să-l dăm de gol), suma hai să cerem mai puțin … douăzeci de lei … OK … și un nou bilet veni să-l confirme pe primul : « Fonduri insuficiente ».
Dacă ar fi avut coadă, Paul ar fi plecat cu ea între picioare. Se retrase rușinat, încercând să facă un efort de memorie. Oare când golise contul ? Oare Jenny …
- Să trăiți ! Să trăiți ! îl abordă un adolescent, pe când cobora cele patru trepte de la intrarea în bancă.
Nedumerit, profesorul îl măsură pe tânăr din priviri. Nu-și amintea de el, dar la câți elevi îi trecuseră prin mână …
- Salut, răspunse el și așteptă să vadă ce vrea celălalt.
- Nu mă mai țineți minte ? îl întrebă băiatul.
Nu, dar nu-i venea să-și recunoască lipsa de memorie.
- Parcă … dar nu mai știu cum te cheamă …
- Eu sunt băiatul lui Marian, prietenul dumneavoastră.
- A, da … ce mai face taică-tau ?
Habar n-avea cine e Marian ăla, dar spera să-și aducă aminte în timpul discuției.
- Ce să facă, e și el pe-aici, prin oraș, s-a dus la un magazin.
- Interesant, nu l-am mai văzut de mult. Mai predă la școala din Zidurile ?
- Da, binențeles, răspunse tânărul, cum să nu?! Nu vreți să vorbiți cu el?
Paul se gândea la un Marian, tot profesor de română ca și el, cam bețiv, dar băiat deștept, la ultimul cerc județean anunțase iminenta apariție a unei cărți, parcă un studiu literar, ceva. Cum să nu vrea să-l vadă, poate avea cartea gata, să-i dea si lui un exemplar.
- Păi … hai să mergem la un suc, sau o cafea, să-l așteptăm, propuse băiatul, politicos. Mi-a spus că e dator cu o cinste la dumneavoastră.
Paul acceptă. Nu-și aducea aminte de unde și până unde era Marian dator cu un suc, dar tot nu se grăbea. Uitase să-și mai frământe memoria în legătură cu banii de pe card și nu avea nici un alt plan. Merseră împreună intr-un mic bar din spatele pieții, unde găsiră cu ușurință o masă liberă. Profesorul luă loc la masă, în timp ce tânărul se apropie de tejghea.
- Nu aveți niște bani mărunți? îl întrebă el pe Paul, ăștia n-au să-mi dea rest la un Vlaicu.
Ei, da, tu mă inviți pe banii mei? se miră Paul, căutându-se în buzunare. Găsi câteva monede, pe care i le înmână băiatului.
Odată cu banii de metal, literatul găsi în buzunar și bonul de la bancomat. Fonduri insuficiente … fonduri insuficiente … Oare unde se dusese salariul lui? Știa sigur că, doar ieri, mai avea peste un milion, doar verificase la benzinărie. Iar acum era sărac lipit? Mai verifică odată cardul, dar știa sigur că nu putea să aibă în buzunar alt card decât al lui, și, oricum, dacă ar fi fost al nevestei nu răspundea la pinul format … A naibii tehnologia asta modernă, îți răpește până și plăcerea de a putea să-ți numeri, liniștit, banii la casierie, în ziua de leafă!
Adâncit în gânduri, Paul nu-l băgă în seamă pe clientul barului care, ridicându-se de la altă masă, se așeză lângă el.
- Să trăiți! i se adresă acesta.
- Să trăiesc, răspunse, ca din reflex, profesorul, așa cum le spunea și elevilor lui, la liceu.
- Nu dați un amică, așa, ca de cunoștință? continuă celălalt.
- Nu, că n-am. Eu am una destul de mare …
Încântat de gluma interlocutorului, noul sosit își scoase șepcuța de pe cap, așezând pe masă trei capace de sticlă de suc.
- Dom’șef, dacă ghicești unde e boaba asta de mazăre câștigi o foaie, cuvântă acesta.
- Mă pui să dau extemporal? Se amuză Paul.
- Nu, dom’ șef. O sută.
- Aha! Deci un fel alba-neagra?! N-am bani sa mizez și, oricum, n-am bani de prostii, spuse profesorul, amuzat de noua față a jocului. Văzuse pe altii cu capsule de metal de la sticla de bere, cu coji de nucă, era prima dată când vedea un jucător cu capace de peturi, culmea, de culori diferite.
- Deci nu vreți? Să trăiți! spuse tânărul, îndepărtându-se.
- Ce voia acela, domnu’? se interesă băiatul lui Marian, revenit la masă cu două sticle mici, de Fanta.
- Nimic, dă-l în mă-sa. Și, ce zici ca mai face taică-tău ăla?
- Care tată? A, Marian … păi, ce să facă, e prin oraș, la cumpărături. O să vină aici, că l-am sunat. Și dumneavoastră?
- Păi … uite, tocmai termin o carte .. da’ n-am bani s-o public, ca de obicei … se plânse Paul, cu gândul la ”fonduri insuficiente”.
Discuția nu se dezvolta. Unul se gândea ca mai are de făcut niște târguieli, și nu avea cu ce … dar unde or fi banii ăia?, celălalt părea curios de mișcările celui cu capace de peturi.
- Ce faci, domne, de-a ce te joci? întrebă el până la urmă, învins de curiozitate.
- Păi .. uite … dacă ghicești unde e mazărea, câștigi o sută de mii, răspunse celălalt.
- Uite-o acolo, răspunse băiatul lui Marian. Lângă paharul acela.
- Nu așa, domnu’, eu o ascund sub un capac, învârt capacele și atunci să o găsești.
- E alba-neagra, vezi-ți de treabă, îl lămuri Paul. Un joc de noroc pentru fraieri. Îți închipui că poți urmări mișcarea capacelor, dar acela e atât de abil încât îți ia ochii și nu mai vezi nimic.
- Totuși, e interesant, aș încerca să ghicesc.
Incitat, mânuitorul de capace se apropie.
- Uite, pui o foaie pe masă, pun și eu una, dacă ghicești le iei pe amândouă, dacă nu, le iau eu, explică el.
Tânărul de lângă Paul începu să se scotocească în buzunare.
Împrumutați-mi si mie o sută de mii până vine tata, îi ceru el lui Paul.
- Pentru prostia asta? Nici dac-aș avea nu ți-aș da, e o escrocherie, răspunse profesorul, băgând, totuși, din reflex, mâna în buzunarul de la spate. O scoase de acolo plină de bani. Ia te uită, aici erau banii mei! exclamă el. A, acum mi-aduc aminte, i-am scos alaltăieri, când m-a pus nevastă-mea să cumpăr șampania pentru ziua lui văru-său, și era închis la prăvălia aia … Mă duc acum, încheie el, dând să plece.
- Mai stați nițel, că vine acum tata, îl reținu tânărul.
- A, da, uitasem de Marian. Da’ nu mai vine odată? Am și eu ceva de lucru, nu pot sta o sută de ani aici cu un suc.
- Dați-mi mie o sută, până vine tata, pentru joaca asta ….
- N-am, mă, sute … doar de cinci sute …
- N-are nimic, vă schimb eu, se oferi întreprinzătorul cu capacele.
Și, fără să stea pe gânduri, înșfăcă bancnota din mâna lui Paul, care de abia mai avu timp să bâiguie:
- Nu, nu n-o schimba, las-o așa!
Capacele începură un dans din ce în ce mai rapid, apoi se opriră.
- Spune! îl îndemnă manipulatorul lor.
- Nu știu … ăăă … o fi acela din stânga? … exită tânărul fiu al lui Marian. Nu, cel din mijloc! Ba nu, știu, e stânga … nu? se adresă el lui Paul.
Luat prin surprindere, profesorul, care nu urmărise deloc jocul, răspunse, ca să scape:
- Da, da …
Capacul din drepta fu ridicat; sub el, nimic.
- Ați pierdut, dom șef, spuse jucătorul, băgând hârtia de 500.000 în buzunar. Mai jucați?
- Ce-am pierdut, tinere? Eu n-am jucat nimic, nu mă interesează …
- Ba da, ați jucat cinci sute și ați pierdut. Mai jucați?
- N-am jucat, domne, nimic! Dă-mi banii înapoi! se răsti Paul.
- Chiar așa, de ce încerci să furi pe domnu? N-a jucat! interveni celălalt tânăr. Eu voiam să joc, dar n-am avut bani.
- Ba a jucat, bă. Ce vrei să faci scandal?
- Fac! Dă, bă, banii, că te sparg, țipă amicul lui Paul, sărind în picioare.
Văzându-se amenințat, omul cu capacele se ridică și o rupse la fugă, dispărând imediat din băruleț. Tenace, însoțitorul lui Paul se luă după el, începând o urmărire ca în filmele americane.
Paul, descumpănit, fugi și el la ușă, dar pe stradă nu se mai vedea nici unul dintre cei doi. Reveni la masă, dar nici mazărea, nici capacele, nici sticlele cu suc nu mai erau acolo.
- Îi cunoști pe ăștia? îl întrebă profesorul pe barman.
- Nu i-am mai văzut până acum, răspunse omul. Dar cred că v-au păcălit, erau împreună, precis.
- O să chem poliția!
- Mai bine nu, o să le spuneți că ați jucat la alba-neagra? Doar știți că e interzis, vă amendează și ăia …
Nu știa. Dar gândindu-se că, oricum, poliția nu-l va lua în serios, dădu a lehamite din mână și se duse la piață.

2.
Ferindu-se cu grijă de priviri indiscrete, Paul formă pinul. Avea nevoie de confirmarea soldului, voia să-și planifice cheltuielile pentru zilele următoare. Citi, cu fereală, chitanța tipărită de bancomat, apoi o băgă în buzunar și coborî cele câteva trepte de la intrarea în bancă.
- Să trăiți! Să trăiți! îl salută un tânăt necunoscut. Ce mai faceți?
Măsurându-l din cap până-n picioare, Paul mormăi:
- Ce, mă, și tu atentezi la banii mei?
- Nu, dom’ profesor. Nu mă mai țineți minte? Am fost elevul dumneavoastră, am terminat acum opt ani … Marcel.
Paul nu-l recunoștea. Probabil că fusese unul dintre copiii ăia cuminți dar care nu învață mare lucru, rămânând mereu ascunși în spatele celor care vorbeau mult, întrebați sau nu. Politețea îl obliga să răspundă, totuși.
- Aha … Marcel … Da, da. Ce mai faci?
- Tocmai am venit din Spania. Mi-am luat de acolo o mașină … Vreți s-o vedeți?
- Ce să văd … o mașină, acolo. Unde-i?
- Acolo, dincolo de piață. Hai să v-o arăt, insistă Marcel.
- Ei, tot voiam eu să merg la magazinul ăla, hai să vedem minunea lumii antice, acceptă Paul, pornind alături de tânăr. După câțiva pași, acesta se opri.
- Nu beți un suc? Uitați aici, în baru-acesta, dacă vreți.
Paul intră, fără să se uite în jur. Încerca să-l plaseze pe Marcel între alți copii, să-i reconstituie figura de licean. Parcă recunoștea ceva trăsături …
Se așezară la o masă în centrul salonului. Marcel se apropie de bar, apoi reveni la Paul:
- N-aveți cinci lei mărunt? Mi-am uitat banii în mașină, vi-i dau cand ajungem la ea.
- Hai, mă, las’ că plătesc eu sucul. Vezi, să fie fără acid … mai spuse, scotocindu-se în buzunarul de la spate, de unde scoase o hărtie mototolită de 5 lei și chitanța de la bancomat, pe care o împături cu grijă, punând-o înapoi.
- O, să trăiți! Tot domn sunteți, cum erați și pe vremuri! îl flată Marcel.
Reveni la masă cu două sticle de suc, odată cu un bătrân care încerca să vândă ciorapi.
- Ce tataie, faci afaceri pe picior mare?
- Ce picior, tataie, ca mor de foame. Baba ie bolnavă, n-am nici un ban la viața mea.
Paul privi, fără interes, ciorapii.
- Măcar i-ai spălat, înainte de a-i vinde? încercă el să glumească.
- Ie noi, dom șef, pă cuvânt! 10 lei trei pirechi, să scap de iei.
- Atunci schimbă-i p-ăia din picioare! îl îndemnă, necruțător, Marcel, făcând cu ochiul către profesor și scoțând din buzunar o batistă, chipurile să-și astupe nasul. Paul, urmărind batista, abia se stăpâni. Din buzunarul lui Marcel căzu un căpăcel de plastic de la un pet. Acum își dădu el seama de unde i se părea cunoscut tânărul.
Dar, surpriză. Marcel se așeză să își bea sucul. Bătrânul, văzând că nu are succes cu ciorapii lui, se așeză la altă masă, uitându-se cu jind la sticlele din fața celor doi. Din plictiseală, el scoase din legătura cu ciorapi niște … capace de peturi.
- Moșule, spuse Paul, nu știi cumva să joci alba-neagra?
- Știu, dom șef, răspunse acesta. Vrei?
- As juca, dar n-am bani mărunți, iar matale n-ai cu ce să mi-i schimbi.
- Îți schimb eu, sări, îndatoritor, barmanul.
- Lasă, că îmi joc telefonul, spuse Paul. N-am cum să pierd, că am ochi buni.
- Ia, ce telefon ai, dom șef, merită?
- Nu e mare scofală, dar e bun. Uite, are și tastatură cu litere, pentru semeseuri. E destul de bun, concluzionă Paul, răsucind aparatul pe toate părțile.
- Era mai bine pe bani … reflectă Marcel.
- Nu mai joc pe bani. Acum un an si ceva m-au escrocat unii, tot în barul acesta, unul mi-a zis că e băiatul lui Marian … dar ce semăna cu ăsta de la bar. Iar barmanul de atunci, dacă mata, moșule, nu erai așa bătrân, ziceai că ești al lui Marian.
- Cum, dom profesor, chiar aici v-au escrocat? Și, v-a luat mult?
- Mai mult decât trebuia. Dar dacă-i prind vreodată, Alecu i-a chemat! Hai, arată boaba, să vezi c-o ghicesc.
- Nu, mai bine lăsați … interveni Marcel. Hai mai bine să plecăm.
- Nu plec până nu-mi beau sucul. Și vreau să joc, ce, ai ceva împotrivă?
- Nu, dar știți, mi-am adus aminte că mă așteaptă cineva …
- La mașină?
- Care mașină? A, da, da, la mașină. Să trăiți!
- Să trăiesc, dar stai aici, că vine acum proximistul. N-ai vazut că am chemat poliția? Să vedem dacă recunosc ăștia.
- Când ați chemat poliția?
- Când mă jucam cu telefonul și vă făceam poze cu el. Să am amintire.

Cei trei din fața profesorului nu așteptară să se adeverească spusele acestuia. Se făcură nevăzuți în fuga cea mai mare. De unde știe ei că telefonul lui Paul nu avea cameră …

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!