În acel an, toamna parcă se așternuse pe pământ, poleind cu aurul frunzelor, nu numai aleile din curtea bisericii, ci și tot ce până mai ieri fusese verde și frumos. La biserica din deal, sau biserica frasinului așa cum mai era cunoscut acest sfânt lăcaș, se întâmplase ceva nefiresc.
Bătrânul Petre îi spusese atunci simplu: o minune de limpezire! În afară de el, doar preotul și foarte puțini din cei prezenți înțeleseseră mai bine mesajul clar al ,,minunii’’.

Ctitorită pe la 1800, cu ajutorul localnicilor mai cu dare de mână, pe colina care străjuia mai toată așezarea, biserica domina și acum după trecerea anilor, prin măreția turlei albe ce se zărea de la marginea satului. Cu timpul, pe aleea dintre clopotniță și biserică răsărise un frasin, frasin care acum, prin opulenta lui coroană, încerca să pună în umbră falnica turlă, dar cum el își schimba mereu culorile coroanei, nu reușea. Albul turlei, indiferent de anotimp, rămânea mereu alb.

În dumineca aceea, toamna târzie, făcuse din frunzele frasinului un veritabil covor foșnitor auriu, așternut molcom de cum treceai prin tunelul clopotniței și până la ușa biserici, covor în care se împiedicau pașii micuți și târșiți ai lelei Ioana. De peste patru decenii, lelea Ioana, o femeia micuță de statură, puțin cocoșată și cu un neg imens pe vârful nasului, se îngrijea de orânduiala bisericii. Pe la jumătatea aleii se oprise să-și mai tragă sufletul, apoi își ridicase ochii spre coroana frasinului, dojenindu-l, așa cum fac bătrânii în șoaptă sau în gând, înaintând încet spre ușa bisericii, făcând, cu mersul ei târșit o pârtie prin frunzele moarte.
Două-trei zile și gata cu frunzili tale, bă boșorogule, că mi-ai mâncat sufletu’ nu alta! Pă fiece toamnă: mătură Ioană în sus, mătură Ioană în jos!… Da anu’ ăsta nu mă mai grăbesc, am să te aștept să-ți cadă toateee, toateee… și apoi mătur… Brusc gândurile i se curmaseră: se oprise cu cheia în mână și ochii pironiți mijit, pe afișul de pe ușă, să vadă mai bine. Se apropie și mai mult să deslușească scrisul, dar tot nu pricepu mare lucru: literele erau diferite față de ce învățase ea la școală.
Se gândi că este un anunț pus de la primărie sau altcineva, care vinde sau vrea să cumpere ceva, apoi, făcând așa un gest cu mâna stângă a lehamite, descuie ușa din dreapta și păși în biserică. După primul pas se opri puțin speriată, luminile care încadrau intrarea în altar erau aprinse. Își făcu repede semnul crucii − cum de altfel o făcea ori de câte ori intra în casa Domnului − gândindu-se că poate părintele le uitase aprinse.

Între timp, pe aleea din fața bisericii, se adunaseră primii enoriași: câțiva bătrâni și bătrâne. Priviseră mai toți afișul acela, cu scrisul ciudat, ridicaseră din umeri și așteptau nerăbdători să vină moșul Petre. Acesta veni printre ultimii și întrebă așa în treacăt, care-i problema. Toți arătară spre ușă. Citi și el anunțul, oftă adânc și dându-și pălăria a bună, de duminică, așa mai pe ceafă și scărpinându-se în frunte, zâmbi, dezvelindu-și dinții îngălbeniți de tutun și mămăligă.
− Spune-ne și nouă bă Petre, ce scrie acolo mă, dă te tot hlizești acilișa, zise Nae a lui Vulpoi, unul cam de un leat cu el.
− Apoi scrie, așa! și dregându-și glasul, zise mai tare: Anunț!... și tăcu, așteptând să se facă liniște. După câteva momente reluă: Azi, în duminica a doua a lunii brumar, anul curent, să aduce la cunoștința enoriașilor că, în bi-se-ri-căăă… Dumnezeu va face inventariu... Se opri. Ultimul cuvânt − inventariu − rostit de Petre cu o voce foarte gravă, alergase fără să întâmpine vreun obstacol, peste capetele lor și se agățase de brațele crucilor. O liniște ciudată își întinsese aripa peste ei, și parcă tăcerea mormintelor din jur, pusese stăpânire peste tot și toate. Nimeni, timp de secunde bune, nu scoase niciun sunet.
− Inventariu!... mai spuse încă o dată bătrânul Petre ridicând amenințător, degetul arătător spre cer.
− Adicătelea... ce... ce inventar bă Petre? Nu vezi că ușa e dăschisă! reuși tot Nae să spună.
− Inventariu!... repetă Petre pe un ton și mai ridicat. Așa, să audă toți și să-și închidă gurile.
− Du-te bă dacilișa!... Bă Petre, tu ai bolânzât sau te râzi dă noi? Când se face bă inventar, am văzut eu la cumparativă, acilișea în sat, să închide ușa cu sigiliu băăă… și să pune pă ea un afiș mare, pă care scrie mare băăă… IN-VEN-TAR! zise, silabisind, tot Nae. Tu nu vezi că ușa este dăschisă sau ai orbu’ găinilor?
− Văd bă Nae, cum să nu vad!?... răspunse Petre aranjându-și pălăria. Da’ ici, pă afișu’ asta, scrie negru pă alb: Dumnezeu va face inventariu... nu inventar, ca la cumparativă, dacă ai priceput... e... e o mare diferență.
− Du-te băăă… cu deferența ta, că nu e nicio deferență…
− Cine mă, face inventar, Dumnezeu? întrebă o voce pițigăiată, din mulțime.
− Și... și la ce crezi tu mă Petre, că face Dumnezeu ,,inventariu’’, așa cum spui tu, la lumânări, la tămâie, la iconițe? întrebă tot Nae, așa în bășcălie.
Petre nu răspunse provocării, îi învălui pe toți într-o privire cercetătoare, să vadă dacă este cineva nou printre ei, dacă merită să-și răcească gura sau nu. Aceleași fețe obosite și zbârcite de femei și bărbați, întâlnite duminică de duminică, de ani de zile.
Nu merită, lasă-i în prostia lor, să vină părintele și să le ixplice dumnealui, ce și cum! gândi el.
− Bă Nae, da prost mai ești!... îl auzi Petre pe Cocostârc - de fapt îl chema Constantin, dar fiind înalt și foarte slab, prietenii îl porecliseră Cocostârc - băiatul cel mare a lui Trandafir, care stătuse la oraș mulți ani și acum se întorsese la casa părintească. Cum să facă mă Dumnezeu inventar la lumânări la tămâie sau iconițe? Crezi tu, că asta-l interesează pe bunul Dumnezeu, ce și câte lumânări a vândut lelea Ioana?... Face un inventariu băăă – și accentuă și el cuvântul, încercând să imite vocea gravă a lui Petre - asupra noastră, a oamenilor, măăă! Să vadă El, cu ochii Lui, careee… cineee… ceee și cum, pricepi?
Toți rămaseră cu gurile căscate, așteptând răspunsul lui Nae.

Dăștept Cocostârc ăsta a lu’ Trandafir! Pricepu care e șpilu, nu arse gazu’ dă pomană la oraș. Le ixplică mură-n gură, da ei tot lemn Tănase, tot ca vițelu’ la poarta nouă se uită la afiș! reflectă Petre, văzându-i cum toți stau așa, ca niște statui și așteptau ca cel întrebat să răspundă. Însă Nae făcu pe mortul în păpușoi.
− Adică!?... îndrăzni, să întrebe totuși cineva din mulțime.
− Adicăăă... Să vadă El, care e cu El, care e cu Domnul trup și suflet și care e doar așa cu vorba!… îi lămuri Petre, în locul lui Nae.
Și din nou aceiași liniște stranie îi învălui pe toți.

Petre îi privi mai atent pe cei din fața sa, oprindu-se așa o secundă două pe chipul fiecăruia, căutându-le ochii, dar toți se uitau în pământ, cercetând parcă, în semnele de pe jos un răspuns și mai lămuritor. Ar fi dat enorm de mult să le poată citi gândurile. Cel mai mult ar fi dorit să poată descifra ce gândește Nae. Îl căută prin mulțime și-l găsi, era în partea opusă, stătea tot așa nemișcat și cu privirea în pământ.
După un timp, toți începură să se foiască. Probabil se plictisiseră sau obosiseră de atâta așteptare mută. Bărbații își dădură pălăriile sau căciulile mai pe ceafă și începură să se scarpine în creștet, un semn caracteristic țăranului român, un semn profund de gândire… Femeile se agitară și ele netezindu-și cu palma niște cute imaginare ale șorțului negru sau aranjându-și basmaua pe cap, adunând - și privind cercetător, în stânga și-n dreapta, să vadă cine a mai venit - firele de păr și pitindu-le sub ea…
Petre le înțelese limbajul semnelor: frica, teama că acum totul iese la iveală și să află adevărul gol goluț, a pus stăpânire pă ei... uite-i cum să mai foiesc și cum să mai codesc și... și cum trag dă timp! gândi el privindu-i. Îi abandonă ridicându-și privirea spre cer. Nu căuta acum, acolo sus, vreun semn anume: semnul era azi aici jos, pe ușă, dar o făcuse așa, mai mult din obișnuință.

Petre mereu căuta semne. Știa să citească semnele pe care alții nici nu le luau în seamă. Știa să privească, să înțeleagă natura și chiar să vorbească cu ea. Când era singur, uneori chiar vorbea cu glas tare cu copacii, cu iarba, dar cel mai mult vorbea cu florile. Făcea mereu o comparație bizară între o floare și o anumită femeie. Avea câteva tufe de trandafiri pe care le botezase cu numele unor femei - dragi lui - din sat. Urmărea zile în șir evoluția tufelor de trandafir și tot compara. Era fericit că femeile nu se trec așa de repede ca florile. Acum privirea i se opri în frasin, admirându-i corona falnică și totuși frumoasă așa prin începutul de goliciune, închipuindu-și că ramurile golașe, seamănă cu niște mâini întinse spre cer, a rugă: și tu falnicule… Tu… Tot Dumnezeului nostru te rogi sau voi aveți alt Dumnezeu, numai al vostru, al pomilor? îl întrebă în gând pe frasin.

− Ce face-ți mă? Nu intrați în biserică?… Acușica vine părintele și voi stați așa, ca vițăii la poarta nouă... Hai, intrați, ce mai așteptați! îi trezi glasul lelei Ioana la realitate.
Nu se grăbi nimeni să intre, toți amuțiseră așa în așteptare, chinuiți de îndoială: dacă era adevărat și în sfântul lăcaș îi aștepta bunul Dumnezeu?... Dacă făcea inventariu?… așa cum spusese Petre!
− Ce-i măi oameni buni, ce s-a întâmplat? De ce nu intrați în biserică? auziră pe părinte că-i întreabă, venind pe alee, spre ei.
Nimeni nu răspunse, toți întoarseră capul și privirea spre afiș. Preotul înțelese din gestul lor că acel anunț de pe ușă ar fi pricina, se apropie și citi. Mai citi încă odată. Apoi, rămânând în aceeași poziție cu spatele la enoriași, îl strigă pe Petre.
− Petre, tu ai citit anunțul, ai înțeles scrisul? îl întrebă părintele mai mult în șoaptă.
− Da! răspunse Petre scurt.
După câteva clipe de gândire, părintele se întoarse cu fața spre ei:
− Oameni buni!... Azi, eu... eu nu pot să mai țin slujba de duminică! Merg, continuă el după o mică pauză, la oraș, la înmormântarea unui… unui prieten… a… a unei rude! Dumneavoastră puteți să intrați în biserică, să vă rugați, să aprindeți lumânări pentru cei vii, pentru cei morți!… Așa că, la bună vedere!... Și părintele plecă, condus de privirile năuce ale enoriașilor.
Petre îl urmări și el buimac, gândind: adică și părintelui îi este…