...picătura de transpirație atinse marginea exterioară a concertului în D Minor. Era punctul maxim, orgasmul melodic atins prin claviatura dublă, albă și... altceva. Așteptase un semnal luminos, auriu, esențial prin măiestria atingerilor succesive. Așteptase în zadar. Totuși, prin impulsul unui nou concert, acum în G Minor, clipele făurite păreau preconcepute, un relief sonor al veacului ce trecea, îmbrățișând briza culmilor neatinse. Pianista inspirase de două ori, succesul garantat de ochii mult prea sonori ai spectatorilor, iar degetele magice porniseră în mângâierea valurilor de note. Briza intrase în rol, se simțea tot mai răvășitoare, spulberând claviatura, cutremurând munții din jur, amăgind spectatorii fermecați de stropii de sunet și de culori invizibile.
Magia pianistei reliefa candoarea simțurilor intestine. Copila atinsese centrul de oțel al fiecărui spectator, preluând zorii emotivi și amestecându-i cu notele pianului, un adevărat cocktail de seninătate și amăgire temporară. Viul era mort prin iluzia pianistei, revărsându-se prin atmosfera perenității imediate, conlucrând prin memorii și idealuri sonore. Mortul era viu, iar pianista înțepenise într-o clipă atemporală, un monument arhaic de forme și non-forme, de sunete concepute și sunete intuite, o relicvă a perfecțiunii aparente, dar atât de reale. Pianista intrase în transa valorii, concentrarea propriei existențe în acea picătură de rouă vibrantă, amplificată de vârfuri de iarbă sonoră și atingeri florale trepidante, violacee. Devenise o parte din sunet, sunetul însuși, notele revărsare în calde spasme inimaginabile, relieful palatin prin intercesiuni și miracole. Închistase în degetele dansatoare pasiunea râurilor, munților măreți, viselor omenirii de la începuturi, traseul temporal abrupt. Devenise... totul...
Sfârșitul era bănuit - vetustul era conturat printre valurile fonice - iar progresul părea regenerat printre patimile evidente ale pianistei. Amplificarea rezonanței, notele uluitoare prin non-formele paradoxale o înconjurau prin aburii serii de mai. Regina sunetului primordial părea cantorul originar care, prin simpla atingere a primei pianine, revărsă asupra Universului complexitatea versului infim, dar cameleonic prin natura neștiută. Revenise pe un plan cvasi-laic, primind în ochii umeziți de durere apoteotică și în brațele divine reflexul sonor final, marja de eroare în G Minor. Memoria... Candoarea... Vibrația...
Culminația ovalului evocat de trepidația picăturii ultime, spectacolul disperat, melodic și transcedental, delirul ultim al pianistei transpirau în nota finală...
Apoteoză. Consistență. Mirific. Apoi tăcerea, un non-melodic aparent. Lacrimile nu evocau durere, nu evocau fericire. Doar speranța unui nou delir. Un delir al pianistei în solitudinea aparentă...