poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7423 .



În loc de cronică literară
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Eugen_Ionesco ]

2009-08-14  |     |  Înscris în bibliotecă de Vasile Munteanu



Apar, în România, din ce în ce mai multe cărți de literatură. Apar chiar atât de multe, încât nici criticul literar nu mai are timp să le citească pe toate. Volumele apărute, de pildă, în „Săptămâna cărții” furnizează material pentru treizeci de cronici literare.
Înainte vreme, până acum câțiva ani, și mai ales înainte de război, apariția unui roman, a unei culegeri de nuvele, a unui rarisim volum de critică, a unei plachete de poezioare constituia un mic eveniment literar care se discuta, care furniza obiect celor câțiva „mari” critici români. Valoarea unei opere de literatură nu putea fi totuși exact apreciată. Neputând fi comparată, marea ei însemnătate consta, în primul rând, în faptul existenței ei. Nu interesa, atât de mult, ca un domn să fie scriitor bun sau prost, ci să fie scriitor.
Vechimea, seriozitatea socială, perseverența (dar o perseverență fără efort, fără oboseală) realizau ceea ce nu putea realiza talentul. Cineva devenea un „mare” critic, dacă făcea oficiul de critic, cu consecvență, zece, douăzeci sau treizeci de ani. Devenea poet „mare”, dacă publica poezii curățele cu regularitate, fie numai în timpul tinereții sale. Și așa mai departe.
Și iată cum au existat și acolo vremuri de adâncă rușine intelectuală când Coșbuc și Vlahuță erau cei mai mari scriitori români. Când un mare romancier actual, fiind atunci încă tânăr, nu „îndrăznea măcar să treacă pe strada lor”. Nu mă pot îndeajuns mira ce lamentabilă penurie de gust, de pricepere, de intelectualitate, ce blegeală culturală a putut permite consacrarea și gloria paginilor mediocre, răutăcioase ale lui Vlahuță sau a poeziilor sale de falsă problematică. Am căutat să-l recitesc de curând și regret nemăsurat că a murit, că nu va mai ști cât de mult ne dezgustă, că nu va mai fi trezit din credința neobrăzată că era un om mare. Despre Coșbuc, barem, bărbuța lui, țopăielile ritmului său (țaca-țaca, țaca-ța) și groasa lui naivitate, să tăcem.
Evident, nu erau numai ei. Mai era și Caragiale, care a trebuit să fugă. Și era Duiliu Zamfirescu. Și parcă atât. Dar restul: Cerna, Iosif, Delavrancea, Minulescu, Anghel, Mândru, Oreste, Gârleanu și încă puțini eiusdem farinae.
În schimb, dacă nu existau creatorii, existau teoreticienii, care, neîmpiedicându-se de piatra nici unei realizări, nici unei creații, dirijau „cultura română”, ba spre sămănătorism, ba spre simbolism, ba spre poporanism, ba spre neocriticism, ba spre imbatabila „artă pentru artă” sau „artă cu tendință”. Și această „mânecă goală” era trasă cu furie când încoace, când încolo și polemicele teoretice erau grandioase și pe nimic bizuite. Sacul gol al culturii era disputat aprig și fugea cu el pe umăr când unul, când altul, când celălalt dictator din cei câțiva culturali in spe.
Rezultatul? Nu a câștigat, evident, nimeni. Și, la un moment dat, fără să mai țină seamă de nimeni, oamenii „și-au spus tot ce aveau pe inimă” – poezii, teatru, jurnale intime, romane, nuvele, confesiuni, eseuri, memorii, reportagii etc., fără normă, fără idei preconcepute și, adesea, vai, fără idei de nici un fel, și România s-a umplut de literatură. Fiecare face literatură cum îl taie capul. Și, ați observat?, teoreticienii au dispărut. Unii au murit de bătrânețe, alții au scris sisteme în franțuzește – fără succes, bineînțeles – alții au devenit prim-miniștri, alții fac filologie pură (s-au retras acolo, ce să facă?), alții, mai mărunți, s-au compromis politicește ori scot romane ori alte panglici literare pe nas. Ideologii, teoreticienii, marii conducători ai culturii au scăpat frânele. Când? Când, în loc de trei scriitori, buni și proști, s-au poemenit cu trei sute, buni și proști.
Evident, fiecare teoretician de altădată este nemulțumit, fiindcă nimeni nu a fost ascultat. În literatura actuală, cel care ceruse „artă pentru artă” și „organicitate psiho-fizică” constată că arta e tendențioasă și nearhitectonică; cel care ceruse „tendință” și „suflet țărănesc” constată că literatura nu are pentru ce exista și că este urbană; cel care ceruse... ș.a.m.d.
Domnii conducători au închis, atunci, ochii și au spus: tot ceea ce există nu există; cei mai buni scriitori români sunt „aceștia”. Și fiecare a ales patru proști. În total, s-au ales vreo șaisprezece proști.
Astăzi, literatura românească, eliberată, își vede de drum, dar, e drept, își face și de cap. După controluri absurde, de altfel fără obiecte de „controlat”, iată-ne, acum, când e „nevoie”, fără nici un indicator cât de vag al valorilor. Suntem în greșeala diametral opusă. Înainte, erau numai teoreticieni fără creatori. Acum, avem multă literatură, uneori bună, dar nu mai avem nici un critic. Acum, când apar atât de multe cărți, este firesc ca nouăzeci dintr-o sută să fie mediocre. Acum este momentul criticului, dar nu al teoreticianului culturii. Nu mai dibuim. Un lucru a fost bine priceput: discuțiile despre literatură vin la urmă, nu preced. Critica nu indică drumurile. Ea înregistrează, constată, ierarhizează și selecționează. Este nevoie de ierarhie și selecționare. Este nevoie de o inițiere artistică, fie ea chiar didactică. Întotdeauna literatura proastă va fi mai citită decât literatura bună, dar trebuie să avem formați acei puțini cititori de literatură bună. Trebuie să existe câțiva oameni care să înțeleagă de ce e bună cartea lui Blecher, de ce e mediocră cutare carte de amor; care să înțeleagă ce este literatură de calitate.
Pentru asta, ar trebui un mare critic, ajutat de câțiva critici mai mici, dar conștiincioși și „inteligenți”. Nu râdeți: nici un critic român nu întrunește, simultan, cele două calități. Când e ascuțit, nu mai este conștiincios; când devine conștiincios, s-a prostit, și-a pierdut acuitatea.
Un critic e o pasăre rară. Dar pentru ca dezorientarea publicului să diminueze, poate că ar fi de-ajuns un singur lucru: o moralizare a presei literare. Publicul nu știe cum se face o „presă bună”. Nu știe că editurile plătesc deseori articole favorabile despre cărțile ce apar.
[…]



Facla, anul XVI, nr. 1591, 20 mai 1936, p.2, în Război cu toată lumea”, Ed. Humanitas, Buc., 1992

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!