„o biografie a lui Brâncuși nu se poate scrie în nicio altă parte decât în America”
Alexandru Buican s-a născut în București, la 16 mai 1953, unde și-a făcut studiile primare și unde, ulterior, obține licența în științe juridice la Facultatea de Drept a Universității din București. În 1979 plecă în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în orașul New York, unde mai locuiește și astăzi. Între anii 1988-1990 editează, tot la New York, revista de politică și cultură „Polemici”, de orientare net anticomunistă. Este eseist și dramaturg. A publicat dramele Neînțelegerea și Încercarea (Polemici, New York, 1987), precum și exegeza Posteritatea lui Bacovia și Istoria… lui G. Călinescu. A fost prezent în Baia Mare în cursul lunilor septembrie și octombrie ale cestui an. În cadrul proiectului „Biografii artistice de excepție”, ai cărui parteneri sunt Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” și Inspectoratul Școlar Județean a realizat o expunere a volumul Brâncuși. O biografie, secundată de o proiecție video cu fotografii din creația sculptorului, atât în fața elevilor, cât și a studenților de la arte plastice și artiștilor plastici băimăreni.

Daniela Sitar-Tăut: Ai editat, în urmă cu doi ani o voluminoasă biografie a lui Brâncuși care a avut un serios succes în țară. „Brâncușologi” cunoscuți se arată entuziasmați. De pildă, Dna Nina Stănculescu spune: „Nu am așteptat această carte incredibilă, însă acum, că a apărut, avem sentimentul că am tot așteptat-o, de la început și pentru totdeauna.” Iar Dl. Constantin Zărnescu afirmă despre ea că e: „O operă literar-artistică remarcabilă, asemănătoare acelora închinate de romancierul și istoricul literar G. Călinescu vieții și operelor lui Creangă sau Eminescu... o operă importantă, recuperatoare, a unui talentat scriitor, prin care legendarul artist universal este adăugat la poporul sau..." Cum ți-a venit această idee?

Alexandru Buican: Ideea unei biografii Brâncuși mi-a venit în februarie 2000, la București. Trăisem atâția ani în USA și acolo văzusem interesul mare pentru Brâncuși, dar fusesem nesatisfăcut de informațiile biografice despre el. Crezusem că în România situația ar fi trebuit să fie mai bună, dar avusesem surpriza să văd că era chiar mai rea. Atunci, în acel februarie, am schițat o cronologie și am așteptat apoi să văd dacă într-o bibliotecă mare, cum e New York Public Library, pot găsi ceva materiale despre acest subiect. N-am pornit la lucru cu mari așteptări, am vrut doar să prospectez. Brâncuși trăise 52 de ani la Paris, iar eu căutam materiale în inima Manhattan-ului. Dar am mai spus și-n alte ocazii că NYPL are milioane de cărți, în toate limbile pământului și, în caz că nu deține unele anume, ți le procură, obligată prin regulamentul ei de funcționare, din alte biblioteci din lume. Și apoi – și asta e foarte important – am înțeles în scurt timp că „fenomenul Brâncuși” fusese de fapt un fenomen american și că în Franța, unde trăise fizic, fusese ignorat, ba chiar obstrucționat. Mai apoi, am înțeles că o biografie a lui Brâncuși nu se poate scrie în nicio altă parte decât în America. Asta, datorită voluminosului material memorialistic lăsat de acei scriitori și artiști americani cunoscuți azi sub numele de „expatriați”, de „generația pierdută” sau de „americani la Paris” și care poartă semnăturile unor Ezra Pound, Ernest Hemingway, Scott Fitzgerald, E. E. Cummings, Key Boyle, Anaïs Nin, Alexander Calder, Jaques Lipchitz, Edward Steichen, Man Ray, Alfred Stiglitz, Sylvia Beach. Toți aceștia îi fuseseră lui Brâncuși prieteni, iar unii fuseseră chiar obișnuiți ai atelierului său din Impasse Ronsin. La aceștia trebuie să adaug și pe colecționarii săi principali, „patronii” săi, cum se spune: John Quinn și Walter Arensberg.

D. S.-T.: Deci te găseai la locul potrivit, la timpul potrivit. Care au fost etapele de elaborare a cărții? Prezintă-ne, te rog, șantierul redactării acesteia.

Da, așa este. Eram unde trebuie. Mi-a apărut, atunci și acolo, clar că biografia lui Brâncuși, despre care Barbu Brezianu spunea că nu e încă posibilă, era totuși posibilă. Dar cerea muncă multă, însă asta e altă chestiune. Nu am făcut la început nici un scenariu epic, mi-am aranjat doar în mape materialul descoperit – vreo 65 de mape, corespunzătoare anilor activi ai vieții sculptorului. Această muncă a durat cam doi ani și ceva. Nu înseamnă că nu redactasem deloc text, dar făcusem doar mici „module” epice, pe baza informațiilor găsite, pe care apoi le plasasem în mapele corespunzătoare anului respectiv. Important era faptul că deja îl plasasem pe Brâncuși în timp. Apoi, când am aranjat materialul cronologic și când i-am dat o formă în calculator, am avut surpriza să constat că se născuse un volum de 384 pagini, pe care l-am tipărit pe un printer, căruia i-am făcut o copertă, pe care l-am dat la legat și pe care-l păstrez și acum. Aceasta poate fi considerată prima ciornă a cărții.

D. S.-T.: „Ciornă”?

A. B.: Da, eu îmi impusesem deja standardele biografiilor americane și acolo o carte de 384 de pagini e abia mai mult decât o ciornă când e vorba de o personalitate legendară ca „excentricul” Brâncuși.

D. S.-T.: Petru Poantă remarca faptul ca volumul tău nu este doar cartea despre Brâncuși, ci portretul unei epoci. Destine, picanterii, istorie, portrete, cultură, viață. Cum ai recompus atmosfera pariziană a acelei epoci?

A. B.: Abia acum însă începea greul. Îl situasem pe Brâncuși în timp, dar trebuia să-l situez și în spațiu. Nu voiam să scriu o carte monotonă despre un singur om, fie el și o figură fabuloasă ca Brâncuși. Și apoi, Brâncuși spunea că era „omul cu două sute de prieteni”. Cine erau acești prieteni? În ce relații se aflase cu ei în societete? Ei se numeau Amedeo Modigiani, Fernard Leger, Erik Satie, Guillaume Apollinaire, Aalvar Aalto, Samuel Beckett, Umberto Boccioni, Antoine Bourdelle, Georges Braque, Feodor Chaliapin, Henri Coandă, Pablo Picasso, Henri Matisse... Și mă opresc aici, altfel enumerarea ar deveni semn de prețiozitate. Dar se poate spune că nu a fost om important din Parisul literar și artistic (și nu numai) al primei jumătăți a secolului XX care să nu fi avut într-un fel sau altul o legătură cu Brâncuși. Stabilirea raporturilor în care Brâncuși a stat cu acești oameni era importantă, era esențială. Importantă era și evocarea atmosferei din acel Paris, asta însemnând evocarea unor localuri ca Le Dome, La Rotonde, Le Select, Le Boeuf sur le Toit, Closerie de Lilas sau La Cupole; evocarea galeriilor și expozițiilor pe care le-au organizat și care au făcut istoria artei moderne. Am citit deci zeci și zeci de biografii ale acestor oameni, și multe cărți de sinteză asupra curentelor artistice, asupra vieții sociale din Montmarte și Monparnasse. Procesul intentat de Brâncuși Statelor Unite, proces istoric, s-a cerut și el evocat și a fost nevoie de lecturi. Relațiile lui cu America au solicitat cunoașterea lumii marilor colecționari, a protipendadei new-york-eze sau din Philadelphia și Chicago. Dar însemnătatea subiectului, importanța extraordinară a lui Brâncuși, mi-au impus seriozitate și am continuat munca. Am mers chiar atât de departe încât mi-am făcut o arhivă fotografică pentru ca să am în fața ochilor lumea pe care încercam s-o evoc. Am colecționat astfel din cărți, reviste, din albume, din cataloage de expoziții și de pe Internet un număr de mai bine de 4000 de fotografii legate de lumea aceasta. Când am vorbit editorului meu din Philadelphia, James T. McDonough, Jr., un om care a editat în viața lui cam zece milioane de cuvinte, a fost neîncrezător. Făcuse și el o muncă asemănătoare, în trecut, în legătură cu orașul Viena și colecționase cam 2000 de fotografii și documente. Atunci i-am trimis versiunea ilustrată a biografiei Brâncuși care cuprinde, numai ea, peste 800 de fotografii. Și m-a crezut!

D. S.-T.: Mircea Petean, directorul editurii Limes din Cluj mi se plângea în vară că nu avem biografi. În America, mi-ai spus tu, biografia este, oarecum, specia-rege. Motivează această diferență de percepție a genului biografic.

A. B.:Deși după deschiderea din 1989 au apărut câteva biografii – nici vorbă că mai multe decât în întreaga istorie culturală românească – biografia este totuși un gen literar care nu se bucură de atenția literatului român. Și atunci când criticul, universitar de obicei, face cu greu o biografie de 220 de pagini ea este dedicată unui alt scriitor. Putem spune că ne găsim în situația în care cizmarul n-ar face cizme decât pentru cizmari, croitorii n-ar croi haine decât pentru alți croitori, iar zidarii n-ar zidi case decât pentru alți zidari. Dar, cu tot respectul pentru scriitori, acestora trebuie să le intre în cap că în cadrul activității unui popor mai există și alte categorii de inși care merită atenția noastră. Sunt și medici eminenți, sunt arhitecți, sunt politicieni, sunt șefi de stat, sunt sportivi și chiar criminali seriali care, toți, captează imaginația cititorilor. În America, de pildă, interesul pentru biografii este enorm. Și biografia e genul literar cel mai stimat. Este regina genurilor de non-ficțiune. Este sinteza prin excelență. În jurul unui destin poți evoca întreaga societate cu instituțiile ei, poți evoca alte personalități, poți aduce din nou la realitate fenomene sociale, politice, economice ale acelei epoci. O biografie se poate spune că este un punct de trecere obligatoriu prin care se perindă întreaga societate. Numai că genul biografic, pe lângă alte cerințe, presupune multă muncă. Asta e însă altă poveste...

D. S.-T.: Ai vizitat în septembrie Muzeul Memorial din Sighet și mi-ai spus că nu te așteptai să găsești la noi o asemenea instituție. Detaliază, te rog, experiența.

A. B. : Da, l-am vizitat și mă bucur c-am avut această ocazie. Este un loc unde ar trebui să vină cât mai mulți oameni. Prea ușor am trecut noi, românii, peste acele decenii care se numesc de obicei „obsedante” dar care, s-a dovedit, nu obsedează pe prea mulți. După acea fantastică siluire a sufletului românesc, la Canal și în închisorile printre care se numără și cea de la Sighet, a urmat groaznica și odioasa disimulare la care s-au pretat românii în anii 70 și 80. După 1989 s-a trecut prea ușor peste acel fenomen de lașitate națională. Și nu e de mirare că România se prezintă azi așa cum se prezintă. Abdicarea morală se plătește. În fond, România de azi e construită și de mulți dintre cei care mințeau în deceniile 7 și 8. Un muzeu ca cel de la Sighet ar trebui construit în București să le aducă aminte mereu, până la moarte, celor care au fost sau călăi sau victime, de ce s-a întâmplat atunci. Și să fie un manual de școală pentru tineri. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la faptul că acest lăcaș al memoriei românești este totuși o fostă închisoare și că s-ar spune că ea, memoria, e tot captivă într-un penitenciar.