Alexandru BUICAN: „Munca adevărată cere un efort mare și conjugat, improvizația – boala românismului – nu cere decât pospăială”

Daniela Sitar-Tăut: O editură - Adevărul - a lansat, la începutul anului, cu destul tam-tam, o reeditare a „Colecției Jules Verne” apărută la fosta editură „Ion Creangă”. Știu că ai un interes deosebit - de o viață - pentru opera acestui scriitor și că ai așteptat cu interes să vezi dacă se vor reproduce anumite romane - despre care între timp se aflase că fuseseră alterate de fiul lui Jules Verne - sau se vor face noi traduceri după originale. Acum nu mai e nici o îndoială că editura reproduce aceleași versiuni nelegitime. Ce ai de spus?

Alexandru Buican: În primul rând că ideea de a retipări așa-zisa „serie” de la defuncta editură Ion Creangă e meschină, astăzi când în lumea întreagă - cea civilizată desigur - înțelegerea lui Jules Verne e evoluată imens de la percepția de „scriitor pentru copii” de acum o jumătate de secol. Dar acest subiect este de mare anvergură și nu poate fi abordat într-o simplă discuție. Putem spune totuși că cea dintâi condiție a scoaterii marelui scriitor din stereotipul de care am amintit este - aparent paradoxal - tocmai renunțarea la tipărirea lui... în seria de „Călătorii extraordinare”! Cât privește „seria” de la „Ion Creangă” îmi aduc aminte că am văzut-o expusă la Muzeul Memorial din Sighet într-un montaj ce ilustra o bibliotecă individuală de prin anii 70 - apărând acolo ca argument în definirea unei lumi în care se încerca fuga din realitate. Deci mai trezește și amintiri chinuitoare. Măcar pentru acea minoritate care cu adevărat a fost chinuită de lipsa libertății. Dar astea sunt chestiuni discutabile și... de discutat în alt context.

Daniela Sitar-Tăut: Bine, sunt de acord că acestea sunt chestiuni discutabile. Să ne restrângem discuția la faptul concret, palpabil, în afara oricărei discuții, a retipării unor texte care sunt – indiscutabil - niște „fraude”. Care e povestea romanelor „postume” ale lui Jules Verne? Și am anticipat puțin aici.

Alexandru Buican: Nu prea mult. Când, la 28 martie 1905, într-o vineri, la ora opt dimineața, Jules Gabriel Verne (1828–1905) - creator de mituri, privilegiu de care se bucură doar câțiva autori din toate timpurile, cel mai tradus scriitor din toate timpurile, singurul scriitor francez, considerat cu adevărat de renume mondial - murea, înconjurat de familie, la Amiens, lăsa în urma sa o operă vastă. Ca poet fusese autorul câtorva zeci de poeme și cântece, ca dramaturg scrisese aproape patruzeci de piese de teatru, iar ca prozator compusese în jur de șaizeci și cinci de romane și douăzeci de nuvele. La această operă beletristică se adăuga un număr semnificativ de eseuri de călătorie și pe teme științifice, precum și o vastă colecție de scrisori. Atunci s-a petrecut acel fenomen care-l făcea pe pictorul Edgar Degas să turbeze de mânie: „Familia - striga el - , iarăși familia! Să vă feriți de familie!” Sub presiunea interesului suscitat de faima mondială a lui Jules Verne, imediat după moartea lui, fiul său, Michael Jean Pierre Verne (1861–1925), care rămăsese executor testamentar, s-a grăbit să publice, în „Le Temps” și „Le Figaro”, o listă a manuscriselor rămase de la romancier, cu opt intrări, dar dând totuși numai trei titluri. Apoi, după acea dată, an de an, cu aceeași regularitate ca și înainte, „romanele postume” ale lui Jules Verne au continuat să apară în seria faimoasă de „Călătorii extraordinare”.

Daniela Sitar-Tăut: Romanele pe care le știu cititorii și dintre care mai toate au fost tipărite și în „seria” - trebuie să-i spun așa, nu? - de la editura Ion Creangă.

Alexandri Buican: Da, au fost tipărite șapte dinte acele opt așa-zise postume.

Daniela Sitar Tăut: Totul pare normal până acum, nu?

Alexandru Buican: Da, numai că totul nu era decât o aparență de normal. Pentru că în deceniul șase, colecționarul italian Piero Gondolo della Riva, cumpărând manuscrisele postume ale lui Jules Verne de la Editura Hachette - care le preluase în anul 1914 de la Hetzel - a avut surpriza să constate, chiar de la prima cercetare sumară, o serie de inadvertențe cu textele publicate, devenite „clasice”. Descoperirea sa, făcută publică, în anul 1978, într-un articol À propos des œuvres posthumes de Jules Verne, tipărit în revista „Europe”, no 595-96, demascând o mare fraudă comisă de Michael - împreună cu Louis-Jules Hetzel (1847-1930), și el fiul faimosului Pierre-Jules Hetzel (1814-1886) - avea să schimbe radical posteritatea lui Jules Verne, mobilizând o serie de experți în opera jules-verneiană să restabilească și să pună în circuitul editorial originalele lăsate de maestrul din Amiens. Se descoperea atunci cu stupefacție - deși anumite voci exprimaseră îndoieli încă dinainte asupra autenticității textelor „postume” - că romanele apărute între 1905 și 1919, fuseseră alterate de fiul său sau nu fuseseră scrise deloc de Jules Verne, ci de către acesta din urmă. Cercetarea manuscriselor și a corespondenței au revelat faptul că, după un scurt conflict între Michael și Hetzel jr., asupra drepturilor privind două dintre „postume”, o înțelegere se perfectase între cei doi urmași pitici a doi uriași, în vederea comiterii unei fraude editoriale.

Daniela Sitar-Tăut: Cititorii trebuie să știe în ce măsură - mai mare sau mai mică - s-au alterat acele originale.

Alexandru Buican: Simplu. Misterul s-a dezlegat de mult. Dacă Le phare du bout du monde, serializat în „Magasin d’Éducation et de Récréation” (second série) și apărut și în volum în anul 1905 - însă după decesul autorului - fusese modificat, dar nu prea mult, volumul aflându-se deja în lucru, Le volcan d’Or, serializat în „Magasin” (second série) și apărut și în volum în anul 1906, se prezentase în lume serios modificat—la cele patrusprezece capitole lăsate de Jules Verne, Michael adăugase alte patru. Apoi, următorul roman apărut în serie, L’agence Thompson and Co., serializat în „Le Journal” și publicat și în volum în anul 1907, fusese scris în întregime de către Michael. La cele șaptesprezece capitole ale romanului La chasse au météore, serializat în „Le Journal” și apărut și în volum în anul 1908, Michael adăugase patru. La cele șaisprezece capitole ale romanului Le beau Danube jaune, serializat în „Le Journal” și apărut și în volum în anul 1908, Michael adăugase trei, inserase episoade noi și-i și schimbase titlul original redenumindu-l Le pilote du Danube. În cazul romanului Les naufrages du Jonathan, serializat în „Le Journal” și apărut și în volum în anul 1909, frauda luase amploare. Celor șaisprezece capitole ale romanului In Magélanie, considerat actualmente de către critici ca fiind ultima capodoperă a maestrului - deși Le phare du bout du monde, acel triller cu culorile lui posomorâte, dezolante e la fel de efectiv - lăsat de Jules Verne, Michael a adăugat alte cincisprezece, schimbând și titlul. Și Le secret de Wilhelm Storitz, serializat în „Le Journal” și apărut și în volum în anul 1910, a fost rescris de către Michael, care a crezut că e mai potrivit să plaseze acțiunea - creație epică a tatălui său care se întâmpla să se numească Jules Verne, ia seama! - în... secolul al XVIII-lea, în loc de sfârșitul secolului al XIX-lea! În cazul romanului L’étonnante aventure de la mission Barsac, serializat în cotidianul „Le Matin” în anul 1914 și apărut în volum abia în anul 1919, lucrurile se complică de tot. Cu toată diligența pusă în căutarea autorului, nici azi nu e clar cine ar putea fi acela. Poate derbedeul de Michael însuși - Jules Verne contemplase cu seriozitate gândul de a-l interna, adolescent fiind, într-un institut de reeducare - dar s-a avansat și ideea că totuși romanul ar fi fost scris de către „negrii” literari. Un scoțian, Peter Costello, autor al unei biografii a lui Jules Verne din spațiul cultural anglo-saxon , dă ca posibil autor (urmând și el o ipoteză a lui Jacques van Herp), pe un anume George Montignac, al cărui roman Le Mystère Plane, seamănă ciudat de mult cu romanul în chestiune, dar care nu a făcut niciodată obiectul unei acuzații de plagiat. În momentul morții sale, Jules Verne lucra la un nou roman - din care a lăsat patru capitole și o pagină și jumătate dintr-un al cincilea - intitulat Voyage d’études. Între hârtiile sale s-a mai găsit și un titlul de posibil roman: Une ville Sahariene. Pornind de la începutul de roman menționat, misteriosul autor (sau grup de autori) a adăugat o acțiune cu totul „originală”, care se întinde pe lungimea a două volume! Până la urmă, ceea ce e important este de știut faptul că acest text n-are nimic de-a-face cu Jules Verne și n-ar trebui să mai uzurpeze celebrul nume. Jules Verne a mai lăsat în manuscris și un număr de nuvele care nici ele n-au scăpat atenției frauduloase a fiului său. Rezultatul a fost o culegere apărută, în anul 1910, sub titlul Hier et demain, în care textele originale - avea să se descopere mai târziu - fuseseră alterate în diferite grade, unul dintre ele, intitulat Pierre-Jean, devenit, serios modificat, La destinée de Jean Morénas. Frauda de care am pomenit s-a remediat de mult în Franța. Textele originale ale celor șase romane autentice au fost publicate mai întâi în ediții confidențiale (Les Editions Internationales Alain Stanke), apoi au fost răspândite în ediții de masă (Gallimard). Iar în alte țări civilizate s-a urmat exemplul Franței. Ca să dăm numai un exemplu de cum se pune problema receptării lui Jules Verne în acest prim deceniu al mileniului II, e instructiv să arătăm care e atitudinea lumii editoriale din SUA. Se poate astfel vorbi acolo de - și citez de aici - : „...un masiv efort să se dea cititorilor anglofoni din întreaga lume «adevăratul Jules Verne». Mulțumită unor instituții ca University of Nebraska Press, Wesleyan University Press, The United States Naval Institute Press, Prometheus Books și Oxford University Press, acest proiect istoric ar trebui să fie încheiat în primul sfert al secolului al XXI-lea... șase generații după apariția în limba engleză a primelor și pripitelor versiuni.
Dar câteva edituri comerciale încă retipăresc vechile fraude.”
Deci ia aminte! Americanii, mai proști, vorbesc de un „proiect istoric”.

Daniela Sitar-Tăut: Dar tot americanii numesc acele „versiuni” ale lui Michael fraude. Noi nu tot așa ar trebui să le numim?

Alexandru Buican: Mă rog, ceea ce pentru unii se cheamă fraudă, pentru alții este doar perfectă normalitate. Ar însemna să trecem însă pe teritoriul pe care mă găsesc în cartea mea Românii. Între primitivism și Caragiale. De data asta să stăm pe teritoriul Jules Verne. Dar pentru că s-a pomenit cuvântul fraudă să ne întoarcem și noi... în România unde Editura „Adevărul” retipărește... „Colecția Jules Verne” de la Editura „Ion Creangă”! Și putem spune că acea fraudă inițială - comisă de Michael - este făcută de „băieții” entuziaști de la „Adevărul” contemporană cu noi. Și ea este perpetuată ori din lipsă de sensibilitate în fața răului și urâtului, ori din ignoranță - ignoranță care e ea însăși o fraudă morală, căci presupune că te ocupi de lucruri de care n-ai habar, perpetuând erori, dar și că, aflându-te într-un loc în care n-ai ce căuta, arestezi locul unui om capabil care ar face treaba așa cum trebuie.

Daniela Sitar-Tăut: Cum procedează celelalte edituri, căci văd cărți de Jules Verne mereu pe rafturi în librării - e drept că la secțiunile pentru literatură pentru copii?

Alexandru Buican: Cam toți fac la fel. Dacă mai vrei un exemplu pot să spun că am urmărit cum a lucrat o altă editură - Corint—care s-a specializat și ea, ca să spun așa, în a scoate o serie Jules Verne - pentru copii desigur! Nici acolo lucrurile nu merg mai bine. Pe lângă faptul că întreaga discuție de mai înainte se poate face încă odată, și acolo grafica e de-a-dreptul stângace și, în plus, se mai fac și traduceri... trunchiate. Nu le pot spune nici măcar prescurtate - prescurtarea presupunând scoaterea unor descrieri, enumerări etc. De exemplu, în traducere , romanul Les Frères Kip a fost „trunchiat” în toată regula, fără să se specifice această „editare”. Notează, te rog, să pui cuvântul „editare” în ghilimele. Să dăm și faptele. Nu trebuie decât să comparăm aceste „Table de materii”. Din cele paisprezece capitole ale părții întâi, în „mutilarea” românească, au rămas numai zece. Astfel dispar capitolele 5 - Quelques jours de navigation, 9 - À travers la Louisiade, 10 - En remontant vers le Nord și 12 - Trois semaines dans l’archipel. În ce privește partea a doua, traducătorul a fost mai îngăduitor cu Jules Verne - a dispărut doar ultimul capitol: 16 - Conclusion, care, trunchiat bine, a fost comasat cu capitolul 15 - Le fait nouveau.

Daniela Sitar-Tăut: Și nu se specifică măcar această „modificare”.

Alexandru Buican: Modificare e un termen politicos. De fapt e o amendare a lui Jules Verne de către traducătorul român - poate la cererea editorului, nu știu. Eu văd doar rezultatul. Iată cum, în România, care apare pe ultimul loc mai în toate clasamentele imaginate de „Comunitatea europeană”, se găsesc oameni mai deștepți decât toți ceilalți în... valorificarea lui Jules Verne. Dar cum o fac alții? Îi îndemn pe acei tineri cinstiți care se sufocă pe undeva neștiuți, să „navigheze” pe „Net” și să vadă cum au tipărit americanii prima traducere a aceluiași roman : ediție cartonată, supra-copertă, hârtie de lux, grafică de artă. Numai secțiunile Introduction, Notes, Bibliography, Jules Gabriel Verne: A Biography și About the Contributors, ar face singure un volum de 120 (o sută și douăzeci) de pagini. Dar această First English Edition [of] of Jules Verne[‘s] The Kip Brothers atât de discutată în media americană, a fost făcută desigur de niște minți mai modeste. Care însă se numesc Stanford L. Luce, Arthur B. Evans, Jean-Michel Margot. Să ne mai mirăm că această apariție - numită Jules Verne’s extraordinary crime drama, despre un faimos caz de (posibilă) eroare judiciară -, făcută posibilă de Wesleyan University Press din Middletown, Connecticut, a fost percepută ca un adevărat act de cultură? Dar să mai spun și că în ceea ce privește „actul de cultură” românesc, acesta s-a prezentat sub forma unui volum de 248 de pagini - incluzând-o și pe cea care conține un soi de hartă a căilor de acces la sediul editurii - spre deosebire de cel american, care s-a prezentat sub forma unui volum de 476 pagini!

Daniela Sitar-Tăut: S-a tipărit la noi vreunul dintre romanele postume?

Alexandru Buican: În „cultura română” - iarăși cu ghilimele, te rog -, în perioada în care aceste transformări de optică în ce-l privește pe Jules Verne și opera sa postumă se petrec la nivel mondial, nu am cunoștință decât de două traduceri a „versiunilor originale”. O editură – „Niculescu” - a publicat o tălmăcire acceptabilă a romanului In Magelania . E regretabil că traducătoarea a adăugat și o postfață, absolut puerilă, și inutilă de altfel, citând ca o realizare romanul L’étonnante aventure de la mission Barsac și arătând că nu știe ce vorbește. Editura Dacia a publicat și ea Le beau Danube jaune sub titlul de Dunărea galbenă din păcate în traducerea cuiva care n-are vreun raport cu talentul literar. Trebuie totuși să spun că dl. Ion Hobana a tradus Paris au XXe siècle , considerat ca nefăcând parte din seria de „Călătorii extraordinare” și proza Voyage en Angleterre et en Ecosse (Voyage à reculons) , - pe care cred că o putem socoti de asemenea un roman. Cum domnul I. Hobana e un scriitor, traducerea e făcută cu talent și câteva decenii de acum înainte - până la o eventuală evoluție a limbii - traducerile sale pot fi considerate, de către cititori și cercetători, ca texte de bază. Dar, încă odată, eu vorbesc aici de acte de cultură. Cum nimic nu s-a luat în serios „pe aici”, nimic nu va fi luat în serios nici de acum înainte. În materie de etnicitate nu există progres. Pe cine ar putea interesa „un adevărat act de cultură” – așa cum percepea media americană traducerea romanului The Kip Brothers -, într-o cultură resemnată în a fi falimentară?!

Daniela Sitar-Tăut: Sunt cuvinte grele.

Alexandru Buican: Cineva, într-o bună, zi va trebui să le rostească. De altfel nu am spus ceea ce am spus pentru cunoscătorii acestui uriaș care a fost Jules Verne; tangențial numai, am avut în vedere pe iubitorii de literatură care s-ar întâmpla să cumpere, în necunoștință de cauză, alte produse ale unor alte noi fraudo-prostii; dar i-am avut în vedere mai ales pe cei care s-au săturat să tot audă vorbindu-se despre o „cultură română” admirabilă, dar care cultură e cu atât mai admirabilă cu cât este un faliment total. Și asta ca să mai se adauge o piesă la dosarul înțelegerii - odată pentru totdeauna - a realității că românii sunt incapabili de a face ceva „ca lumea”, dar că, trăind „în suc propriu”, nici n-au habar măcar în ce hal se află.

Daniela Sitar-Tăut: Și totuși ce se poate face? Tânărul nu poate accepta acest defetism.

Alexandru Buican: Sunt energii tinere care se irosesc. Și se irosesc tocmai pentru că românii nu pot da o intelectualitate adevărată, care să impună o activitate de direcție. Munca adevărată cere efort mare și conjugat, improvizația - boala românismului - nu cere decât paspăială. Atunci cei care ar vrea (și ar trebui!) să muncească, rămân nefolosiți. Sunt toate fetițele astea tocilare care se perfecționează în studiul limbilor străine, cărora nimeni nu le cere nimic și se irosesc. Ce să spun? Mai depinde și de ele. Decât să-și vâre țigara în gură, gest însoțit de tot felul de fandoseli dizgrațioase - știi cu ce le asemăna Ion Creangă? „Ca tăunele cu paiul în cur”, spunea el - mai bine ar lua inițiativa unei traduceri - căci unele dintre ele au chiar talent. Pe lângă romanele deja menționate rămase netraduse - Le Secret de Wilhelm Storitz, Le Volcan d’or, Le Phare du bout du monde, La Chasse au Météore - mai sunt și altele care nu sunt considerate ca făcând parte din seria de „Călătorii extraordinare”, ca Un Prêtre en 1835. Și chiar din cele din „serie” unele au rămas inedite ca L’Oncle Robinson, iar altele n-au fost - pur și simplu - traduse în limba română: Famille-sans-nom - 1889, Mistress Branican - 1891, Seconde patrie - 1900. Dintre romanele așa-zis „scurte” nu s-a tradus Le Comte de Chanteleine. Și mai sunt și nuvelele edite și inedite. Și versurile. Și teatrul. Și eseurile. Luându-și traducerile sub braț, să bată la ușile editurilor și unele li se vor deschide. Așa vor cunoaște oameni etc. Și mai ales... vor produce ceva!

Daniela Sitar-Tăut: Mai vrei să adaugi ceva?

Alexandru Buican: Un lucru bun a făcut Editura Paralela 45, care a tradus și a tipărit unul dintre romanele netraduse vreodată în limba română (sper să nu mă înșel -trebuie verificat la Biblioteca Academiei), O dramă în Livonia . Traducerea și grafica sunt clare, curate, având un aer de modernitate. Și o altă editură - Maxim BIT - a publicat romanul Goana după meteor , dar nu l-am găsit și nu pot spune dacă e o traducere a „originalului”.

Daniela Sitar-Tăut: Îți mulțumesc.