lângă paharul cu tăria fructelor târzii cuminți
ca miezul sâmburelui siluit de-aromele viclene
într-o criză de sinceritate dătătoare de speranțe
îmi spun: cât de naiv eram în rătăciri pe când
numeam „mister” ignoranța și neputința minții

nopțile albe
sunt simptomatologia înstrăinării de vitalitate
fiecare copil pe care nu l-am avut îmi este tată
reeducându-mă în cămașa de forță a sterilității

cele mai inutile cuvinte - purtătoarele de sens -
ne constrâng să comunicăm perena devenire
în nimic
liniștindu-ne semenii că suntem la fel ca ei

mă trezesc înjurând cu pasiune cu furie simt
numai în animalitate că încă sunt viu solidar
speciei mele pe care doar astfel o pot înțelege

iubirea este ceea ce simți pentru muribundul
gemând de verbe care îți strânge mâna rece
temându-se a păși neînsoțit dincolo de viață
dincolo de vise dincolo de rostire sau de auz

ne e frică: suntem obsedați de tăcere am vrea
să facem din litere crucifixuri ascuțite și lungi
pe care să le înfigem sincerității hâde în piept

putreziciune! tu ești calea adevărul și viața!