Într-o noapte argintie cu
tot de stele în cădere,
ciudat lucru,
un înger bucălat îmi apăruse
cu păr învălurit și îmblondat, era

poate venise cu o stea...

- Ce vrei de la mine?,
l-am întrebat, ce vrei, hai spune,
de mă tot iei cu stele la pernă
în miez de somn si de atâta vis
(îmi răspunse cu întrebare)
- Tu ai plâns când a murit lumea?,
zise atunci pe ton de violoncel,
de stea
(nu, nu i-am răspuns îndată)
- Dar când ți-a pierit ochiul pieptului,
spune, ai plâns atunci?, mă tot lua
îngerul cel îmblondat,
mă lua cu întrebări pierdute-n foi
nescrise
- Dar când cerul a crăpat,
și a plouat cu bucăți de soare?,
zise trecând de pe o alta
pe-o parte al ochiului meu
stâng însângerat

(apăruse atunci o stea,
o stea la fereastra mea)

- Spune, tu ai plâns când orizontul
dispărea și, când ploaia nu mai ploua și,
când în loc de soare, lună strălucea și,
în loc de buze granit de săruta,
când

- Nu, trebuie să te dezamăgesc
în final, înger cu păr învălurit,
trebuie să te înșeli,
l-am străpuns negând, când timpul se rarefia
făcându-se vid,
am plâns doar la a mea pieire,
făcându-mi-se dor de viață...

Iar îngerul bucălat,
cu păr învălurit și îmblondat,
nu mi-a mai zis nimica,
nu mi-a mai zis nimica

da, gândeam privind în neant,
poate dispăruse cu o stea