Tai drumul prin pădurea cu maimuțe,
himere vechi agățate în copaci,
spre muntele templu.

Pe umeri port un glob de cristal
pentru urcușul prin iarba deasă
a divinului nepriceput de rațiune.
Nici cal, nici călăreț nu se mai văd.

Cerul e-aproape,
văzduhul născut dintre mestecenii albi
se-ascunde în umbra stejarilor, imaterial
drumul se-ntinde incert,
e-o liniște sacră.
La poarta curții îmi las gândurile desculțe.

Bătrâne pioase îngrijesc mărunte altare
de amintiri
înșirate ici-colo, lângă zidurile vechi,
cresc liane cu flori violet,
frunți de pelerini ridicate timid
ungerii cu aurul prafului sacru.

Din palma unei fete triste
cumpăr flori scuturate,
petale de trandafir
pe-o frunză de banan,
ofrandă altarului sărăcăcios
de piatră neagră
al unei zeițe oarecare.

Bătrânele vise
mă privesc, se miră și mă ating
de parcă aș fi săvârșit o minune:
Astăzi, sunt puțini cei ce oferă.