Un călător pribeag în ploaie s-a oprit
Şi tunetele i-au fost alintarea
Un fulger de sânge atunci l-a sfințit
Şi vuietul ploii i-a tot fost chemarea.

Şi plouă în inima mea
cu fulgere şi tunete multe
Şi vremea-i cu totul mai rea
Iar trăsnetele-s veşnicii prea scurte.

Un trăsnet cu vuiet puternic
E sufletul meu de furtună
Şi vântu-i la fel nestatornic
Ca şi iubitul meu de-o lună

Singur drumețul în ploaie stătea
Plângea chiar el, infinitul albastru
Pe fruntea drumețului tristețea cădea
Şi pe cer, încet, se suie-un astru.

Un astru s-a ivit pentru-o clipă
Şi aici în sufletul meu,
Dar vai! a fost numai o clipă,
Iubirea ce-o poartă sufletul tău.

Stau singură-n ploaie şi privesc către stele
Şi chipul tău e-acolo scris în ele
Şi-n toate gândurile ascunse-n mine
Găsesc necurmat o parte din tine.

La răspântii de gânduri acum m-am opit
Şi simt cum se-aropie furtuna
Un fulger de sânge se prăbuşeşte sfințit
Iar pe cer plânge singură luna!