ascult toaca păsării ce crede
așa de simplu, că lumea e a ei...
și mă uit cum soarele își înfige
ghearele aurii în pământ...
florile amețesc de bucuria reânvierii
și-și pun petale de sărbătoare...
trandafirii, fără simbol politic,
își adună forțele să explodeze
în horbode de culoare....
peste tot s-a încins jocul existenței
fără nici o șansă să înceteze...
mai multe luni vom fi martorii
acestei orgii naturale,
și biotopul nostru se va înmulți...
vom vedea fructele primăverii in vara toridă
cum se vor pârgui și
toamna le vom culege
bălind de poftă și foame...
apar și atunci nebune culori,
dar nu le vom vedea de treabă
și vom strânge înebuniți tot ce vom vedea
și ce ne va îmbăta....
mă întreb de ce nu ne schimbăm
și noi culoarea, o dată
cu trecera anotimpurilor
ca și botanica ce ne înconjoară...
noi îmbătrânim și ne scofâlcim,
devenim uscați sau grași
diformi și fără nici un sens...
nu ne colorăm, ci ne pierdem
frumusețea și rămânem
triști și învinși de timp...