Pe crestele înalte, pe drumuri către bine,
Se-ntinde o cetate pe care eu - stăpân,
Am ridicato-n versuri și strofe pentru tine,
Ce astăzi mă îndeamna aievea să rămân.

Pe treapta cea din urmă a scării interioare
E apogeul sacru, ce înca nu-i atins;
Acela e al nostru și-al vieții viitoare -
Un gând de bunătate și-un drum spre Paradis.

Eu azi mă-nchin la tine în templul luminat
De vise și prăpăstii; de lanțuri și aripi;
Cetatea e pustie, cu templul îngropat,
În care eu te laud iar tu m-alini și țipi.

Răstoarnă-ți indolența în arșița barbară
Și leapădă tăcerea ce-mi sapă grote-n scalp;
Fii cuceritoare cum ai fost prima oara,
Domină-mi gândirea și-ți jur că nu mai scap.

Azi trăim etapa ce-n somn inaugurează
Cetatea înălțată prin vise, de noi doi -
Precum vitalitatea poeților ce-așează
Cuvinte mari în versuri și versuri vii pe foi.