coordonatele respiră încă familiaritate.
lucrurile așa de ordonate au fost, poate, la fel
și în inutila zi de ieri.
pe un semn de întrebare populând văzduhul
sub tentativă de încercare -
slow dulcimer, gavotte and bow, in autumn
- mă aranjez prin reflecție în obiecte
până când le îmbrățișez ca pe niște umbre aflate în labirint
mereu în dreapta.
scâncete îmi atrag atenția la fântâni;
în partea dinspre soare fuge căldura
o singură copie răsare prin gura căscată în piatră
și o singură oglindă cuprinde atât de mult întuneric
încât cea mai mică speranță pare prin exces lumină.

plante de beton cresc în perechi
pe frică și remușcări,
pe resentimente și pe grijile unui nufăr francez
numit ftizie narcisică. ai grijă
cutia nu ascunde surprize, promisiunea de la suprafață
crește exponențial în adânc; peste timiditatea lemnului
se retrag limitele
în fața miasmei de menstră virginală din biserici.
și cât timp nisipul crește pot, cu palmele neschimbate
- căci ce rost mai au grijile de timp - ,
să umplu o fântână oarecare în încercarea de a disipa imaginile
de promisiunea lor înșile.