Umila Treime

Părinte, lasă-mi cuvântul să mângâie!
Nu vreau să hulesc, dar mi-e teamă
Că gândul ăsta nu-l pot goni din mine,
Dezlegându-mă și legându-mă pe mine de mine.
Părinte, tu știi că nu mai poți să mă ocrotești,
Apleacă așadar peste mine timpul groazei
Si timpul durerii,
Descoperă-mi tot răul făptuit și gândit,
Ingăduie să mă murdăresc cu toate murdăriile,
Inchide-mi toate porțile, Părinte
Si izgonește-mă dincolo de lumină,
Dar lasă-mă să mă mărturisesc
Vorbind noaptea asta toată
Doar eu cu Dumnezeu și cu mine.
Mai întâi îmi voi aminti în cuvinte
Cum am fost, o, de câte ori am fost Fiul,
Si cândva voi fi fost sau voi fi Sfântul Duh,
(Dumnezeu însă nu, niciodată).
Si iarăși gându-acela-mi vine:
Când scrisul meu se-ntâmplă,
Gândul se-așterne-n paginile mele.
Oricât aș vrea să îl ascund
Si chiar dacă nu îl rostesc
El se strecoară în liniștea dintre cuvinte.
Auzi-mă și lasă-mă, Părinte,
Oricât ar fi de târziu și de greu,
Să mă eliberez de gândul ăsta
Si să-l rostesc măcar o dată:

"Luați, citiți, pagina asta este trupul meu,
Aceste cuvinte sunt sângele din mine!"

Si-acum, lasă cuvântul să mângâie...
Citește-mă și iartă-mă, Părinte
Căci vina mea e mare, știu,
Dar o voi ispăși negreșit :
Eu cu sufletul meu și cu mine
In umilă treime, întreit, întreit……