Între două bătăi ale inimii poporului român,
am visat un curs de belit mieii primi;
miștaux și cu pedigriu.
Demersul:
„Se ia în principiu mielul prim
de la oaiă-sa,
împreună cu:
lacrima durerii,
mireasma de placentă inocentă
și cordonul ombilical.
Se apucă apoi mielul prim
și cu o singură zvâcnire a conștiinței,
se belește de viu.
Urlând încă de durere,
se așterne tandru lângă oaiă-sa,
întrebând-o dacă nu dorește –eventual-
O poză cu el, pre- sau post-mortem,
aranjat de parcă ar suge, puiuțu’.
...................................................
Când doliul e istorie,
se face din blănița tăbăcită
în prealabil,
Căciulă, șapcă sau cușmă,
care se trage apoi
fără nici o jenă
peste cap.
Se merge apoi la cimitir tocmai de ziua morților,
Și se cere în căsătorie
Oaiă-sa;
de preferință lângă troița mieilor primi,
ca să fie romantic.
Ea zice „da”,
fiindcă-i foarte recunoscătoare
pentru poza gratis,
cu puiuțu’ sângerând și horcăind,
de parc-ar suge.

Apoi, se duc fericiți la el acasă,
că-i lucru mult,
și cererea de căciuli, mare.
Ca dar de nuntă, oaiă-sa primește,
un album gros, fotografic.