Aseară,

buzele tale
atingându-mi fruntea
m-au făcut să văd
picăturile de ploaie
aprinse-n copacul desfrunzit...

Astă seară,

când buzele-ți
deschid alți ochi,
ochii-mi goi nu văd
tavanul dispărut
și nici măcar
pământul sub picioare,

iar Timpul
pe care-l rogi să se grăbească...

Timpul nu-mi este de-ajutor,
nu curge pentru mine,
ci dimpotrivă:
mă duce în vârtejuri
în sus, în jos
și iar în jos
și tot mai jos...

Se face întuneric
când buzele-ți...

iar eu
nu pot striga
că n-am fost fericită
când
lacrimile-mi
umplut-au
ochii
de lumină
iubindu-Te

eu,
plopul desfrunzit
și pe dinăuntru și pe dinafară
de furtuna
gândurilor
adunate cu furie
de dorurile-mi toate,

eu...

sunt orb.

Și doare:
am început să uit
ce-nseamnă
prinsă-n creștet
coroană
Luna plină...

eu,
plopul al nu știu câtelea
(dar fără soț)
din Calea Ta

în zilele, nopți negre
simt cum Întunericul din mine
mă pierde.

Dar nu te voi chema!!!

Și de-ți aduci aminte
atunci când va ploua
că umbra-mi te-nsoțea
și m-ai dorit cândva...

sărută piatra rece,
de-ți vei aduce-aminte...
iar ochii-mi vor aduce
Lumină în morminte...