Paula îmi șoptea catifelat
aproape albastru în ureche
un refren despre ploaia
din luna lui marte
îmi umpluse paharul singurătății
conștiente, apăsătoare
și tot sufletul meu golit de viul diafan
cristalinul vocii ei
îmi răsucea pumnalul acela
drept în inimă
mai tare, mai tare, mai tare
de fiecare dată, în fiecare an
cocorii tăi îmi fură din ograda cu dobitoace
din grădina cu margarete
din universul odată minunat,
uluitor și perpetuu
când eram uscat deși ploaia trecea prin noi

Ploua infernal peste neuronii mei galbeni
ca și frunzele pe care călcam apăsat
purtându-mă în cutia Pandorei
pitită în sacul de spate
vremea în ierbare
îmi presa tâmplele
știu acum cât de adâncă este rana aceea
mă simt ca frunzele stinghere
ca ultime fanioane
pe ramuri de tot goale
ce în van imploră soarele
să rămână cu noi
ca și păsările viselor ruginii
cerurile peticite de la galben la roșu
pustii în calea vântului cărămiziu
a brumei târzii pe o retină prăfuită

pulberi vegetale mă sufocă
galben amar al toamnei fără tine