Zâmbesc atunci când tu mă chemi
de dincolo de viața asta aparentă
și plâng atunci când mă gândesc
că zeii mi te-au luat din astă viață aparentă.

În visul meu n-ai mai venit demult;
în reverie doar străjerii mi te mai aduc;
privesc la stele, în lumina plinei luni
și mă gândesc la cât mi se părea de bine.

La sânul tău probabil mă strângeai,
când demonii cei răi târcoale îmi dădeau
și inima îți auzeam de viață cum îți bate;
acum s-a stins… treci mai departe…

Atunci când singur sunt, te simt
cum, de departe, încerci să mă hrănești;
de dincolo de piatra funerară îmi zâmbești;
mă vreau la tine, însă încă sunt.

Tu, mamă hrănitoare, Universu-l faci
într-o secundă, o văpaie,
iar când nebun mi-e sufletul rănit,
cu sânge îl amesteci iarăși în copaie;

îl faci atât de mic, nedespărțind
nici viața tristă și nici moartea;
în fiu de lut fierul încins răcești
și Universu-l condensezi pe-o piatră.

Dai nașterea-mpletită cu blestemul
și niciodată sufletul nu-ți iei
din vise efemere, în mijloc de noapte,
te pierzi ca o medină-n locul tău.

Vreau să te văd. Ce dor îmi e de tine!
Și vreau să-ți simt duioasa șoaptă la ureche,
privindu-mă în ochi, acum, ca pe-un copil,
râzând, cu sfaturi să mă-ndemni fără pereche…

Alma mater mi-ai spus că-mi ești;
te simt tot alma mater,
chiar de pământul-alma mater te-a-nghițit,
mereu tot alma mater ești…