să fie viața șirul de păsări pe care îl uiți?
chemarea lor tristă spre nicăieri?
vine noaptea
și te găsește înspăimîntat fără a înțelege
umilința cărnii pășești pe plaja subțire
și în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare
- iertarea, îți spui și continui să crezi
că vei trece neobservat -
visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieți
încăpățînarea de a fi tu însuți. privești jur-împrejur
o sută de melci pe brațul femeii adormite în ploaie
care dintre ei îi va fi podoabă? (tandrețea
cu care îi va îndepărta pe ceilalți
o va face și mai frumoasă), gîndești tu și ascunzi taina
în părul ei magnific înălțat ca un rug
unde să-ți arzi mîinile și să rîzi fericit apoi să pleci
mai departe convins că pînă la urmă tot
vei descoperi magia nașterii și a morții
oarba încredere. e liniște
aștepți aici cu neputința orbului de a-și plînge înfățișarea
oftezi, da, a murit fluturele acela mic ce
ți se așeza pe deget ca o implorare și doamne
cît l-ai iubit fiindcă tăcea mereu și te asculta cum cînți.