Se enervă îngerul de sticlă
Și coborî-n cutia de carton
A lumii mici și vinovate.
Cerul se crăpă,
Lumina izbucni
Prin spărtura alburie.
Din cutie, oamenii priveau
Dibuind uimiți sensul razelor
Ce inundau cotloane întunecate.
Scara către cer se contura,
În noaptea pruncilor visând,
Și se aliniară suflete curate
Spre a urca în nori,
Oameni la indigo,
Aproape transparenți.
Îngerul îi atinse pe creștet,
Îi îndrumă spre treptele de ceară,
Iar enervarea lui se topi încet,
Căci îi oprea din rău.

(când am scris-o aveam 20 de ani si eram perioada îngerilor „Rilke”...)