Uneori, gândul meu tainic străbate,
învăluit când într-o mantie de lumină, când într-un nor călător,
deșertul acoperit cu minciuni și reproșuri ce ne desparte,
se-nfige cu colții adânc în himerele plămădite de dorință și dor
ce-mi chinuiesc liniștea cu brutalitate
și-mi pisează sufletul ca usturoiul pus pe tocător;
alteori, rupe lanțurile care-mi sugrumă încrederea
ori înnnoadă iluziile,
ce ascund dureroase vorbe și fapte în adâncul lor,
ca să permită iubirii să se înalțe alături de fluturi într-un vesel zbor,
iar speranței mele să stea agățată de streașină și să strălucească zi și noapte
la fereastra inimii tale, asemeni luceafărului nepieritor.

Uneori, inima mea se scufundă în Marea Moartă
și își plânge soarta ce pare lipsită de noroc,
alteori, ca un cerșetor însetat, îti bate cu toiagu-n poartă
și te roagă să n-o lași să fie mistuită de propriul ei foc.