zidul este concav de culoarea unui mort
cele 4 porți așezate în cele patru puncte cardinale poartă numele tău
mi-am trecut degetele peste ochii îngerului
și mi-am șoptit:
eu sunt judecătorul, eu sunt gardianul, eu sunt călăul, eu sunt preotul, eu sunt condamnatul la moarte, eu sunt patul de scânduri pe care zac în fiecare noapte, eu sunt coroana de spini care mi-am așezat-o pe frunte,
tu ești speranța, tu ești uitarea, tu ești poteca aceea care duce dincolo de zid
timpul e o pastilă de cianură
pe care o țin ascunsă între măsele, o voi sparge doar atunci
când degetele tale se vor depărta de inima mea
mirosul de iarbă proaspătă
mirosul de cărămidă
mirosul de nămol
sunt toate aici, în mine, se amestecă cu imaginea ta
zidul e o mască pe care o port pe față
sârma ghimpată a crescut printre coaste ca iarba pe mormântul unui soldat necunoscut
există o singură salvare
să-mi rup degetele, să-mi smulg timpanele, să-mi scot intestinele
să le arunc peste zid ca pe niște frânghii care mă vor ajuta să evadez
un bunker din milioane de celule
ești undeva în mijlocul craniului
strângând cu putere sabia arhanghelului Mihail

zidul este concav de culoarea unui mort
se prelungește ca o lună palidă peste ape până-n dreptul mâinilor
am ieșit
picioarele-mi atârnă ca niște aripi de liliac
strada este plină de oameni care-mi intră-n ochi ca niște frunze de porumb
femei casnice șchioape și soldați liliputani îmi indică o rută care ocolea piața centrală
acolo unde în fiecare dimineață cineva pleznește o statuie de bronz cu o curea lată peste fund
ca pe un copil neascultător în aplauzele mulțimii fără somn
oare planeta doarme odată cu mine, sau somnul meu nu aduce moartea și celorlalți oameni?
m-am oprit o clipă și mi-am adus aminte de noaptea aceea în care am alergat fără somn prin apartamentele vecinilor
toți erau morți, doar peștii în acvariu, câinii și pisicile respirau
ei erau niște simpli morți, ca niște păpuși de plastic învelite în plapume
afară ningea și atunci am înțeles pentru prima oară
când dorm, toată planeta moare, chiar și inima ta se oprește
ca un mecanism cu arc extenuat

zidul este concav și se prelungește peste degete
ca o armată flămândă și fără general
viața devine o cutie poștală plasată în mijlocul stepei
singurele scrisori le primesc de la tine

cineva toarnă o placă de beton peste cutia poștală ca peste un reactor atomic avariat
mulțimea se învârtește panicată
toți te așteptă ca pe un camion plin cu soldați tăcuți
înarmați cu lopeți de infanterie
plini de cicatrici pe mâini
în mijlocul stepei ei încep săpatul spre mine
pickhammere, târnacoape care-mi lovesc picioarele, ficatul
celulele în care am ascuns fragmente din tine

zidul este concav acoperit cu tablouri rotunde în care
moartea se lovește de oase ca valurile de stânci
de cealaltă parte a zidului se află pasărea întunericului
cu o mie de gheare toate îndreptate spre tine
mi-am zgâriat cu unghiile un ceas imens pe piept
mai sunt câteva minute până când iubirea se va transforma
într-o groapă comună pe fundul căreia vor fi aruncate
poeme, becuri, halate albe și trupurile noastre

zidul concav a luat forma ta
mă acopăr cu marginile lui
aștept ca pasărea întunericului să se așeze cuminte pe umeri
îmblânzită de vocea ta care-i șoptește
”albert e inima mea, e vocea mea, e trupul meu
albert sunt eu”