Mi-e frig de umbra ta topită-n întuneric,
Ce-alunecă pe frunze ca țopăit de rouă.
Ai evadat din mine ca un tablou himeric,
Ca să te-mbraci furiș cu o iubită nouă.

Mi-e frig în zarea lunii ce scutură negreală,
Șoptind fără-nțeles, de leagăn melodie
Răpuși de vraja ei,-nmuiati ca în cerneală
Te-ai strecurat cu totul în altă rapsodie.

Firavă, ca o frunză, am tremurat de toate:
De dor, de frig, de moarte, de viață, de amor...
Cu soarele în ochi văzut-am numai noapte,
Crezându-te pe tine iubit nemuritor.

Mi-e frig de umbra ta ce flutură-n amurg
De ochi, de trupul tău, mi se usucă gura.
Cu lacrimi de tristețe și frunzele se scurg,
Rupându-se din pom și-alunecând de-a dura.

O frunză nu se rupe, durerii tot rezistă
În avalanșa nopții, se leagănă. Cât oare?
Eu cum să cad atunci, când frunze mai există?

O să rezist și eu, indiferent cât doare.