O noapte-ncețoșată se lasă pe morminte,
Și porțile forjate cu-n scârțâit se-mbină,
Mi se perindă-n față aducerile-aminte,
Iar despărțirea cruntă săracă-i în lumină.

Tu m-ai iubit de-a pururi ca orice mamă bună,
Și-n gând cu mine-adesea ți-ai îngânat tot cântul,
Ce crud este destinul că-n tine se răzbună,
Dar sper în van minunea să-și țină legământul.

E proaspăt doar mormântul, și florile sunt roșii,
Cum roșu e și iadul ce-n suflet mi se-mplântă,
Aș vrea să stau cu tine, până ce-n zori cocoșii,
La lumea asta vie, de deșteptare-i cântă.

Dar nu mă lasă noaptea, și nici groparii tainici,
Iar cimitirul doarme sub lacăte o mie,
Mai cântă cucuveaua în plopii ceia falnici,
Și-n fața porții negre aștept ziua să fie.

Mijează-ncet de ziuă, și roua-mi dă frisoane,
Și umbre de morminte prelung se-ntind pe dealuri,
Rămâi pe veci răpită de-al morții crunte toane,
Iar eu îmi duc amarul pe-al vieții scurte valuri.