Vremea trece peste sufletele noastre
ca o hoardă pustiitoare,
lăsând în urmă
amintiri,doruri, și idealuri neîmplinite.
De ce nu vii sa mă ții în brațe iubite
acum,
când inima mea ca o floare
tremură sub cerul întunecat,
speriată de umbrele nesfârșite
ce stau la pândă sub clipele înșelătoare
și ascund tăcute și perfide
întinderi de nisipuri mișcătoare?
Vremea trece galopând nebună
peste pajiștea aridă a iubirii;
doar ecoul regretelor mai răsună
și îmbrățișază lumina ce vine de la astre.
Pe câmpul răscolit de furtună,
am îngropat trilul păsării măiastre
ce-și făcuse cuib din dorurile
înghemuite în sufletele noastre.
Din speranțe ți-am împletit cunună,
am pus vise fragede în glastră
și am furat o scânteie de la Lună
să aprind cu ea candela
așezată pentru tine la fereastră,
dar tu nu mai auzi strigătul sufletului meu
purtat de vânturi și nori peste zare
și nu mai vezi cum agățată de curcubeu
speranța mea se stinge încet, ucisă de așteptare.