Am trimis la tine rugămintea inimii mele
să te îmbrățișeze în taină,
însă aceasta a fost spulberată
de viscolul pornit în sufletul tău.
Am trimis dorurile mele,
flăcări vii,
să te întâmpine mereu vesele,
precum lumina zorilor de zi,
dar le-ai stins călcând pe ele nepăsătoare.
Am îngenunchiat
și ți-am așternut sufletul meu la picioare,
ca pe un covor de mătase,
să te odihnești când te va osteni
povara viselor și a dorințelor
pe care le strângi la piept cu atâta înverșunare.
Din lacrimile mele împietrite
am făcut șirag de mărgele strălucitoare
și l-am agățat la fereastra ochilor tăi,
sperând să-mi înțelegi tristețea
atunci când razele de soare îți vor săruta privirea.
Am împletit o funie din visele mele neîmplinite
și ți-am legat umbra să nu mai poți pleca.
Am încuiat ușa viitorului
să nu treci fără mine prin ea,
dar n-am reușit să te fac să rămâi.
Și totuși de ce te pot ierta?!