Ar fi trebuit să țin în mine teascul alb al
zilei ce-ai pus-o cu palma adânc în nisip și
ca să nu vezi îmi vărsam ascuns pleoapele
oțetite de praful ascuțit al pietrei.
Am picioarele de cupru, trec cu tălpile
pânza de sare, lentila ce-ai strivit-o să-mi areți
păianjenii cum adună în mijlocul ei cuiele
căzute din grinzile căsuței noastre.

Îmi cuibăream dresul de apă, luam melcii
în pumni, coboram țărmul cu galbene pulpe și
sparte vase adâncite în ochi- e miezul nopții
când trec dungi de liniște pe valuri, iubirea se
mărginește la două călcâie prinse între ele
- ar trebui să rupem ritmul de tablă al tâmplelor
ce se-ntâlnesc în răstimp- cerul nu răspunde
decât în mărul cel ți-l ascund la spate;

ferestrele sunt deschise și umbrele dorm sub
ea când mărgelele lui cad în cascadă- o urmă
mică în nisip să mai arunce un ciocan peste
întinderea verde de plute și ceață-podurile uitate
în întuneric.
Ar fi trebuit să mor pe umărul tău, cu mâinile
legate-napoi, de șiragul ce norii mi l-au strâns
de mult în pânze.