Îmi așez fiecare vers al tău
Ca pe-o batistă albă
În buzunarele strâmte
Ale unui suflet croit prea mare
Pentru durerea , așezată confetti peste mine
Și mi-este teamă să șterg atâta praf și atâta scuipat
De pe mine
De teama că va mă voi trezi cu ea făcută doliu.

Poate voi șterge roua
De pe fruntea dimineților
Ca o gimnastă îmbătrânind
pe marginea unei cești de cafea
nerealizând că mersul
pe bârna circulară este infinit,
iar paralele se-ntâlnesc
doar atunci când tu îmi prinzi mâinile
și le bagi la tine în suflet
ca pe un indicator spre fericire
triunghiul, devenind trapez cu baza mare-n mine ...

Sau, o voi flutura, în semn de pace ,
Încă de la începutul războiului
(În care mă învingi chiar uitând
Să-ți încarci arma...)
Stând în tranșele pe care le-am săpat
Căutând
Adevărata dragoste.