toamna asta am să tac-
e prima oară când tac toamna
sau, mai bine,
am să țin respirația acestei lumi
până când pașii tăi
îmi vor mătura
cioburile arămii sparte în suflet,

scrutez orizontul,
dar privirea nu mai seamănă privire,
totul se rezumă la un tablou imens de albastru
pictat cu aripi de cocori
ce spintecă norii
spre alte dimensiuni
de lumini și enigmatice vise.

În toamna asta nu mai plâng,
plânsul nu mai seamănă plâns,
lacrimile nu mai seamănă lacrimi
ascunse în cearcănele vineții ale ochilor reci,
ca o iarnă polară
sau ca o iubire
care nu mai seamănă iubire.

Un câine al eului
mușcă din toamnă necruțător
devorând-o ca pe un măr,
îi mestecă roșul
ce îmi invadează încet, dar sigur
pupilele prinse în azimutul lumilor noastre,
trezind amorțeala trupului.


Voi muri în toamna aceasta,
dar moartea
nu mai seamănă moarte,
e doar o astenie
rătăcită în anotimpul din noi…