Nu e nimeni aici...
stau singur și număr nopți,
apusuri, răsărituri...
și iar apusuri, iar răsărituri.
Și iar nopți.

În aerul vid din celula asta cu colțuri mici
pot să număr atomii tristeții mele,
pot să cuprind cerul
cu o singură zbatere chinuită a inimii,
pot să adun oamenii toți într-o mână
și să le arăt ceea ce ei nu văd,
ceea ce ei nu simt...

Pot să-i învăț de exemplu să moară,
să moară în fiecare zi,
oră, minut,
ca să nu se teamă de pragul negru
al încăperii veșnic albe.
Pot...

Și iar apusuri, iar răsărituri.
Și iar nopți.

Mă trezește deodată un zornăit de chei.
E cineva la ușa celulei mele...
Se plimbă, respiră, șovăie
și-apoi răsucește metalul greu
în ușa grea, cu zgomot greu.
...o fi sufletul meu?
Apare un cap fatal. Și ochii
răscolesc goi încăperea cu colțuri mici;
— Nu e nimeni aici...

Și iar apusuri, iar răsărituri.
Și iar nopți...