Pe garduri și ziduri
inimi sângerii
atârnă
înlănțuite
de aceeași suferință;
iedera muri
ucisa ca orice pradă
de sabia timpului
ce nu cunoaște îngăduință.
Pe cerul tomnatic
umbre mișcătoare
se scurg
cu visele verii.
Tot ce a fost romantic
se sparge ca oglinda
în mii de țăndări
și se risipește în largul zării
peste care se așterne
indiferentă
liniștea uitării.
Toamna maiestoasă
își vântură mantia
zornăindu-și cămașa din zale
împletită de vânt
cu măiestrie
din ruginitele frunze și petale
ce acoperă întregul pământ
și se poartă
asemeni unui razboinic neiertător
presărând în cale
lacrimi de dor
și nestemate de rouă
pe care sufletul visător
le culege
îngenunchind cu gândul
care tânjește după o nouă
și strălucitoare primăvară
ce se lasă așteptată
ca o rasfățată fecioară.