Ieri visam o mângâiere și te născoceam în gând,
Azi tânjesc dup-o privire, și de glasul tău mi-e dor!
Năluca ta mă lupt s-o prind, în vise tandre mă cobor,
Iar din dulcea reverie nu m-aș mai trezi nicicând...

Eu, pierdut în suferință, îți zâmbesc cu stângăcie,
Doar a ta privire dulce poate sufletu-mi s-aline,
Ah! în brațe te-aș cuprinde, mai aproape, lângă mine,
Și te-aș săruta întruna, o întreagă veșnicie!

Și feriți de ochii lumii, între ziduri obosite,
Mângaia-voi fruntea-ți dalbă, părul negru l-oi desface,
Dulce, palidă speranță, însetarea nu-mi dă pace!
Luna plină se revarsă peste case adormite…

Tu cobori încet privirea, ochii tăi mă lumineaza,
Iară eu, de tine lacom, și să simt a ta făptură,
Te adun flămând în brațe, te sărut prelung pe gură,
Și cobor cu dezmierdarea, inima-ți rapid dansează,

Ochii tăi, ce blând mă mustră! când cu sărutari mă ierti...