Ramura de măslin nu este de-ajuns,
ca ura ce-a uns
spiritul lin
să-ncingă flamura cu false pudori,
de strigăt în zori
e sufletul plin,
iar gândul năframă e-o chingă ce-ndeamnă,
nedemnă paloare,
spre sufletul grec.
Everget sunt și mă-ndemn să-nțeleg tot ce doare.

Mă aplec spre acei care sus, deasupră-mi privesc,
eu doar trec
din oraș în oraș, din trecut în trecut,
sunt un laș prea tăcut și prea sec,
mă îndemn spre cei mici,
ce deasupră-mi îmi zac,
iar eu tac
și tăcut everget mă numesc,
căci eu sunt un actor nu un trac.

Nu mă plac cei ce știu că sunt alb,
deși văd că sufletul negru îl am,
mă înham în păcat,
eu cărunt mă complac în darul întors
înainte ce dam,
democrat demagog,
eu îi neg pe meteci dar gândesc ca și ei,
gânduri seci,
rânduri reci fără șir,
un nadir rânduit,
dar văzut doar în vis,
ce-l îneci.

De-l iubesc,
în popor văd ridicolul cor al gânditelor gesturi,
iar din tot ce-i pe lume,
în aer,
în ape,
pe sol,
nu-i dau azi,
decât resturi