Singur am adus pământul de dincolo
și, frământându-l cu sângele tău,
am creat o materie neagră
în care imnurile zeilor s-au pierdut.
S-au transformat în praf,
iar din cenușa muritorilor,
pe care tălpile tale au lăsat urme,
eu am făcut adăposturi
sufletelor îmbibate în malefic.

Și acum, mai mult ca niciodată
îmi doresc să strâng stele în pumni
și să le arunc în mocirlă,
în pământul de dincolo
amestrecat cu sângele tău.

Vreau să te pierd în infinit,
suflete așternut în haos!
Vreau să te chem apoi,
încărcat de conștiența universală
și,
la picioarele demonilor
să uiți sfânta credință vitală,
iar
în pulberea cunoașterii absolutului
să las îngerii nimicitori să putrezească în jale.

Atunci ar însemna ca eu să fiu Dumnezeu
și tot eu să fiu însuși Satana;
ar însemna eu să fiu acela
ce ține secretele universale ascunse
în mintea-i nebună de-atâta nimic.

Însă eu sunt macheta
unui zeu bun și-a altuia rău,
și-a unuia bun și rău deodată;
sunt însuși destinul, lumina și bezna…

Ca mine mulți alții trăiesc
și fiecare-i un univers plin de mistere;
toți caută să aducă
pământ de dincolo –să îl afle-
și, frământându-l cu sânge de zeu,
ușor, la ureche-i șoptind,
să-l numească…