Sunt suflul blând și cald al poeziei,
care alungă oricare durere
sunt floarea prinsă-n țesătura iei,
sunt dragostea cea plină de himere.

Sunt curcubeul viu, uitat de ploaie,
în roua ochilor iubiți de soare,
sunt salcia ce vântul o îndoaie,
sunt geana ce aduce-n zori culoare.

Sunt zbuciumul sfios al simfoniei,
ce-mprăștie idei tulburătoare,
sunt idealul sfânt al armoniei,
sunt singurul sărut căzut pe-o floare.

Sunt lacrima purtată peste vrere,
de vântul ce suspinul îl îngână,
sunt glasul vieții ce-ndurare cere,
sunt liniște-ntre ape și țărână.

Sunt valul înspumat ce e-n robie,
imensității cu priviri albastre,
sunt aripa ce-i gândului solie,
sunt flacăra pornită dinspre astre.

Sunt tot și doar nimic; păcatul vieții
e c-am sperat să fiu prea mult deodată
și-am încercat să fiu între poeții
ce nu pot să mai fie niciodată.