am timp un cutremur de azi să m-aline
cu ziduri de piele căzută ce-acum e
pe colțuri de limfă uscată mai bine
decât e mortarul sub pietre de lume

ce dusă în cuiburi cu marginea ține
de oasele mele ierbare precum e
sarutul de măduvă prinsă-ntre fine
ștergare de troscot cu firele sume

de ceruri verzui și din care venin e
curs iar printre stele ajunse legume
căzute demult peste gropile pline
cu găuri mari negre dresate anume

să prindă secunda la urmă ce vine
drept ultim cutremur al cărnii din mine